Mario Vargas Llosa
Un lucru e sigur: pe Mario nu-l va ucide nimeni pentru aceasta carte. Ma rog, poate la varsta lui acea mama de bataie s-ar dovedi fatala, dar cum nu ma astept sa ma intalnesc cu el in curand, he's safe. Si asta e problema si cu romanul acesta - e safe.
Nu i-am citit intreaga opera, nici nu ma apropii, recunosc cu rusine, dar ce am incercat mi-a placut mult spre foarte. Si, desi in general tind sa imi cenzurez asteptarile, pentru ca imi pot strica o experienta, de data asta n-am reusit intru totul. Dar nu aici e buba. Mario a pictat, de data asta, un tablou corect, dar pe care nu l-as agata decat intr-un hol sau o sala de asteptare.
Pictat in culori calde, culori care odihnesc ochiul si mintea, tabloul infatiseaza o fata... o femeie, o batrana apoi, ai carei ochi, desi poate in realitate erau enigmatici, te lasa sa-i privesti pana in adancurile sufletului. Primul lucru de care-mi dau seama e ca o cunosc, m-am mai intalnit cu ea in diverse ocazii si sincer, m-am cam plictisit de ea. M-am obisnuit cu ambitia ei extrema, ii admir poate determinarea, dar stiu si ce o face sa actioneze asa. Si, daca scopul nu scuza mijloacele, nici o afirmatie aproximativ inversa nu e corecta. Fata nesabuita e capabila sa depaseasca niste limite care noua ni se par de netrecut, are un fel de curaj pe care nici macar nu stim daca sa ni-l dorim sau nu, dar ne fascineaza. Numai ca motivul pentru care trece de acele limite, scopul in care foloseste acel curaj nu justifica aceasta fascinatie. Interesanta ca evolutie, cu trasaturi uneori hipnotizante, dar cand ajungi sa o dezbraci mai mult decat de haine pe aceasta batrana slaba si zbarcita gasesti un sambure ...banal. Poate am eu pretentii exagerate, poate m-am obisnuit sa imi placa oamenii care devin din ce in ce mai complecsi pe masura ce ii cunosti mai bine, si nu invers - si de-asta intalnirile cu fata nesabuita nu imi trezesc cine stie ce interes.
Langa fata, cine altcineva decat baiatul bun? L-am mai intalnit si pe el, destul de des, atat alaturi de ea, cat si singur, in asteptare. Oscileaza intre disperare si seninatate, are si el determinarea lui, nu seamana cu a peruanei in rochie chic, dar e la fel de puternica, poate mai puternica, la o inspectie atenta. Am baut de cateva ori o bere sau un pahar de vin cu el, nu-i un personaj dezagreabil, cu atat mai putin neinteligent. Poti avea o conversatie foarte interesanta cu el, e cult si nu refuza (scurte) plimbari pe taramuri metafizice. Dar, cu cat privesti mai adanc in sufletul parizianului sud-american, cu atat iti dai seama ca toate astea, inclusiv ce inseamna a fi traducator pentru el (interesant, totusi...), nu conteaza cu adevarat. El traieste pentru fata pictata langa el - de fapt, nici macar - traieste pentru efectul pe care il are fata nesabuita aspura sa. Tot ceea ce se intampla in rest e o distragere, binevenita (caz in care i se poate dedica aparent total) sau nu. He might be a fun guy to hang out with, dar doar pana la un punct.
Tot privind panza, ma intreb ce simt de fapt pentru acesti doi... era sa zic prieteni... pentru aceste doua cunostinte. De iubire nu poate fi vorba, nu pot spune de ce cum n-as putea spune nici de ce ii iubesc, daca ar fi cazul. Admiratie? da, doar punctual, pasager. Respect? cam aceeasi situatie. Trecand in partea cealalta, nu-mi ramane decat mila - sora saraca a dispretului, sora care face exact ce face si fratele, numai ca pe ascuns, fara sa ne spuna. N-am fost niciodata in relatii apropiate cu mila, poate pentru ca imi place sa fiu mai direct, mai deschis, cel putin cu mine, poate pentru ca nu am nevoie sa-mi ascund superioritatea sub masti "crestine", poate pentru ca incerc sa ma raportez la altii cat mai putin. Si de-asta, in acest caz, as prefera sa privesc tabloul cu indiferenta.
Dar e prea frumos pictat, si aici abandonez analogia cu tabloul si explic care e adevaratul motiv pentru care l-as bate pe Mario (mda, nu-mi place sa folosesc nume de familie - lui Nietzsche ii zic Freddy :D). Cartea curge ca un rau cu meandre, iar cititorul e situat destul de sus incat sa vada urmatorul cot, sau poate chiar si pe al doilea. Chiar inainte de a te satura sa navighezi cu soarele in ochi, raul isi schimba cursul, iar in momentul in care incepi sa te relaxezi simtindu-i razele pe spate, vasul coteste din nou. Degeaba te gandesti la cascade, vartejuri sau furtuni, nu vei avea parte de asa ceva, fie ca vrei sau nu. Si-atunci, Mario, cum ai reusit sa ma faci sa ma imbarc in aceasta calatorie? Cum de nu am renuntat la un moment dat? Si de ce, odata terminata, nu am putut sa ma abtin si am gandit "Bai... mi-a placut"? Las' ca te prind eu la un moment dat, Mario, si vezi tu ce-ti fac...
Nu i-am citit intreaga opera, nici nu ma apropii, recunosc cu rusine, dar ce am incercat mi-a placut mult spre foarte. Si, desi in general tind sa imi cenzurez asteptarile, pentru ca imi pot strica o experienta, de data asta n-am reusit intru totul. Dar nu aici e buba. Mario a pictat, de data asta, un tablou corect, dar pe care nu l-as agata decat intr-un hol sau o sala de asteptare.
Pictat in culori calde, culori care odihnesc ochiul si mintea, tabloul infatiseaza o fata... o femeie, o batrana apoi, ai carei ochi, desi poate in realitate erau enigmatici, te lasa sa-i privesti pana in adancurile sufletului. Primul lucru de care-mi dau seama e ca o cunosc, m-am mai intalnit cu ea in diverse ocazii si sincer, m-am cam plictisit de ea. M-am obisnuit cu ambitia ei extrema, ii admir poate determinarea, dar stiu si ce o face sa actioneze asa. Si, daca scopul nu scuza mijloacele, nici o afirmatie aproximativ inversa nu e corecta. Fata nesabuita e capabila sa depaseasca niste limite care noua ni se par de netrecut, are un fel de curaj pe care nici macar nu stim daca sa ni-l dorim sau nu, dar ne fascineaza. Numai ca motivul pentru care trece de acele limite, scopul in care foloseste acel curaj nu justifica aceasta fascinatie. Interesanta ca evolutie, cu trasaturi uneori hipnotizante, dar cand ajungi sa o dezbraci mai mult decat de haine pe aceasta batrana slaba si zbarcita gasesti un sambure ...banal. Poate am eu pretentii exagerate, poate m-am obisnuit sa imi placa oamenii care devin din ce in ce mai complecsi pe masura ce ii cunosti mai bine, si nu invers - si de-asta intalnirile cu fata nesabuita nu imi trezesc cine stie ce interes.
Langa fata, cine altcineva decat baiatul bun? L-am mai intalnit si pe el, destul de des, atat alaturi de ea, cat si singur, in asteptare. Oscileaza intre disperare si seninatate, are si el determinarea lui, nu seamana cu a peruanei in rochie chic, dar e la fel de puternica, poate mai puternica, la o inspectie atenta. Am baut de cateva ori o bere sau un pahar de vin cu el, nu-i un personaj dezagreabil, cu atat mai putin neinteligent. Poti avea o conversatie foarte interesanta cu el, e cult si nu refuza (scurte) plimbari pe taramuri metafizice. Dar, cu cat privesti mai adanc in sufletul parizianului sud-american, cu atat iti dai seama ca toate astea, inclusiv ce inseamna a fi traducator pentru el (interesant, totusi...), nu conteaza cu adevarat. El traieste pentru fata pictata langa el - de fapt, nici macar - traieste pentru efectul pe care il are fata nesabuita aspura sa. Tot ceea ce se intampla in rest e o distragere, binevenita (caz in care i se poate dedica aparent total) sau nu. He might be a fun guy to hang out with, dar doar pana la un punct.
Tot privind panza, ma intreb ce simt de fapt pentru acesti doi... era sa zic prieteni... pentru aceste doua cunostinte. De iubire nu poate fi vorba, nu pot spune de ce cum n-as putea spune nici de ce ii iubesc, daca ar fi cazul. Admiratie? da, doar punctual, pasager. Respect? cam aceeasi situatie. Trecand in partea cealalta, nu-mi ramane decat mila - sora saraca a dispretului, sora care face exact ce face si fratele, numai ca pe ascuns, fara sa ne spuna. N-am fost niciodata in relatii apropiate cu mila, poate pentru ca imi place sa fiu mai direct, mai deschis, cel putin cu mine, poate pentru ca nu am nevoie sa-mi ascund superioritatea sub masti "crestine", poate pentru ca incerc sa ma raportez la altii cat mai putin. Si de-asta, in acest caz, as prefera sa privesc tabloul cu indiferenta.
Dar e prea frumos pictat, si aici abandonez analogia cu tabloul si explic care e adevaratul motiv pentru care l-as bate pe Mario (mda, nu-mi place sa folosesc nume de familie - lui Nietzsche ii zic Freddy :D). Cartea curge ca un rau cu meandre, iar cititorul e situat destul de sus incat sa vada urmatorul cot, sau poate chiar si pe al doilea. Chiar inainte de a te satura sa navighezi cu soarele in ochi, raul isi schimba cursul, iar in momentul in care incepi sa te relaxezi simtindu-i razele pe spate, vasul coteste din nou. Degeaba te gandesti la cascade, vartejuri sau furtuni, nu vei avea parte de asa ceva, fie ca vrei sau nu. Si-atunci, Mario, cum ai reusit sa ma faci sa ma imbarc in aceasta calatorie? Cum de nu am renuntat la un moment dat? Si de ce, odata terminata, nu am putut sa ma abtin si am gandit "Bai... mi-a placut"? Las' ca te prind eu la un moment dat, Mario, si vezi tu ce-ti fac...
