Papini, teorii, modele si altele...

Este greu, cred, sa se gaseasca un alt om care de-a lungul vietii sale sa fi dat un faliment mai mare ca mine.
Giovanni Papini - Un om sfarsit

Ii povesteam cuiva ca daca as fi citit cartea asta cand am avut prima oara ocazia, as fi maturat pe jos cu scriitorul italian. Asta s-ar fi intamplat acum aproape 8 ani, cand am citit (printre foarte putinele mele lecturi pentru scoala) Romanul adolescentului miop al lui Eliade. Ma bucur ca am luat atunci decizia logica de a nu cauta romanul lui Papini - logica pentru ca nu mi-a placut deloc cartea care facea referiri chiar enervante la ea. Nu ca nu as fi avut dreptate sa tarasc Omul sfarsit prin mocirla, tinand cont de ce eram eu atunci - plin de "vitalitate metafizica", si cu mult prea putina toleranta pentru ce se indeparta de aceasta idee. Poate ca atunci nu as fi facut nici macar diferenta intre Eliade si Papini - acum o fac, romanul primului sta inca in acea mocirla si nu vad sa iasa de acolo prea curand. Ca o paranteza - Eliade fans, da stiu, "citeste aia, citeste ailalta!!" - maybe I will someday.

Desigur, motivele pentru a il calca pe Giovanni in picioare sunt inca acolo, apar insa si circumstante atenuante... de fapt, nu, apar motive pentru a-l admira. Bizar poate, multe dintre ele sunt legate de Gog, carte care pune in lumina doua calitati de netagaduit - un bisturiu cat se poate de fin si o nebunie ludica de care nu dai prea des. Calitati care pun in alta lumina ceea ce ar fi putut fi privit ca o lamentare penibila in Un om sfarsit, dar nu scuza (aproape) voluptatea cu care Papini imbratiseaza esecul.

Ciudat poate, ceea ce m-a pus cel mai mult pe ganduri din acest roman e prima parte, si in special obiceiul personajului-narator de a schimba teoriile, modelul, filosofia cu o frecventa ametitoare. Am mai spus-o si repet, nu agreez modul de viata al persoanelor pentru care un sistem de valori e doar un bun subiect de conversatie la o bere. Ceea ce stim, credem ca stim, ceea ce doar banuim despre lume alcatuiesc impreuna un simplu model, model care determina alegerea unor valori, valori care ar trebui sa ne ghideze in tot ce facem. Armonia totala in acest sens e desigur dincolo de posibilitatile noastre, dar cred ca trebuie cel putin sa ne indreptam spre acest ideal, pentru ca altfel toate aceste "jocuri" ale ratiunii n-ar avea sens. In aceste conditii, e de la sine inteles ca prezinta destul interes cauzele si modul in care cineva isi poate schimba modelul si valorile. Papini (in carte) o face aproape din plictiseala cateodata, din dezamagire alteori - dezamagire cauzata de nepotrivirea cu viata "reala". Dar nu o face prea usor... si prea des?

Presupunand ca o persoana nu face parte din randul celor pentru care toate asta sunt doar "vorbe", in mod sigur a avut momente in care propriile valori s-au dovedit cel putin incomode, si nu ma refer aici doar la principiile rigide cu care nu am fost niciodata de acord. In astfel de situatii, intrebarea logica pe care totusi multi nu si-o pun (si Papini pare ca si-o pune prea rar) este daca nu cumva sistemul de valori e ok si trebuie sa tinem cu dintii de el. Italianul alege varianta, poate mai simpla, care presupune pur si simplu schimbarea modelului de fiecare data cand apare o problema. Departe de mine gandul ca nu trebuie facut asa ceva niciodata, dar cred ca sunt momente in care modelul trebuie sa ramana fix si eventualele neregularitati integrate in acesta. In fond, a fi ateu si a incepe sa crezi (sau sa crezi ca crezi - ceea ce nu se intampla tocmai rar) in momente dificile e cam acelasi lucru cu ce tot face Papini, la un nivel elementar.

In mod ideal, conceptiile ar trebui sa fie suficient de ferme incat sa aiba substanta indiferent de circumstante, dar suficient de largi si/sau flexibile pentru a permite ajustari. Acest echilibru fin e desigur greu de gasit si greseli se pot face la tot pasul. Papini insa da adeseori senzatia ca nici nu incearca...

"...written to address the lack of babies as subjects in lierature..."

Nu-s un fan al colectiei Literatura de la Cotidianul, dar trebuie sa fii prost ca sa nu recunosti ca unele din cartile aparute sunt valoroase (nu multe,totusi), sau al naibii de snob ca acea valoare sa paleasca pentru ca e vorba de un proiect adresat cititorilor de ziar. That out of the way, pot spune ca am dat de cuvintele din titlul postului cautand informatii despre un roman ce urma sa apara in cadrul colectiei respective. Nu mai stiu cum o chema pe scriitoare, stiu insa ca romanul purta numele "Bebelusul" si pe Wikipedia (nu tocmai cea mai de incredere sursa de informare, dar in cele mai multe cazuri cea mai rapida) scria ca a fost conceput (macar in parte) pentru a compensa lipsa personajelor-bebelusi.

Primul lucru care mi-a venit in minte a fost o intrebare - de ce ai vrea personaje-bebelusi in literatura? Trecand peste posibilitatea, in diverse curente, ca prin alegorii si simbolistica (sau doar dintr-o joaca) sa ai personaj principal chiar si un bolovan, prezenta copiilor sub 3-4 ani aproape exclusiv ca "obiecte de decor", menite doar sa coloreze intr-un anumit fel ce e important, mi se pare cat se poate de normala. Nu vad ce ar putea fi interesant pentru un scriitor la o fiinta a carei activitate emotionala e intensa, dar lipsita de complexitate - asta ca sa nu mai vorbesc de ce se intampla cu un bebelus, din exterior privind: nimic, sau nu mare lucru. Si, de parca nu era sufient, posibilitatile de comunicare ale "subiectului" stim cu totii cat de limitate sunt. Repet, argumentele de fata se refera la cazul in care incercam sa pastram macar o bruma de realism (lucru pe care nu il consider neaparat necesar literaturii de calitate), altfel putem la fel de bine sa ne plangem ca nu am gasit niciun roman in care personajul principal era o mapa de plastic.

Dincolo de asta, apare inca o intrebare. Si anume, este oare de datoria unui creator sa incerce sa umple eventualele gauri din arta pe care o practica? "Sa incerce" nu e bold degeaba, aproape intotdeauna cei cu adevarat speciali au ajuns sa ocupe o nisa ce nu fusese (suficient) explorata inainte, dar daca am interpretat corect toate semnalele, asta nu s-a intamplat pentru ca ei s-ar fi chinuit sa rezolve o problema a distributiei subiectelor la momentul respectiv. Nu cred ca sunt departe de adevar cand spun ca, daca o tema nu e reprezentata in literatura/pictura/muzica/ etc., foarte probabil cauza e ca nu are cine sa scrie/picteze/compuna asa ceva. Iar daca tu te ocupi de "carenta" respectiva dintr-un fel de simt al datoriei, probabilitatea, si asa infima, sa fii persoana potrivita devine nula.

Da, eu cred in imaginea idealizata a artistului care comunica, prin creatie, exclusiv ce simte ca trebuie sa comunice. Si, desi stiu ca suntem de multe ori pacaliti de cei care fac comert cu idei, ganduri si sentimente, nu cred ca voi renunta prea curand la aceasta imagine.