Nu e greu sa gasesc in copilarie radacinile a multe din trasaturile mele actuale, fie ele profunde sau de suprafata. Si asta in ciuda faptului ca memoria mea functioneaza total haotic, stiu tot felul de prostii random, dar nu am foarte multe date despre unele momente care au fost evident importante.
Fara indoiala, personajul central al acelor vremuri a fost bunicul meu. Numai daca spun ca el m-a invatat sa citesc (ajutat si de altii, ce-i drept) e destul pentru a-i explica importanta, dar a fost totusi mult mai mult de atat. Cu atlasul in fata, calatoream prin lume... "luam trenul pana la Moscova, de acolo avionul pana la...". Cu toate cunostintele lui de geografie (mult peste medie) nu m-am lasat pana nu stiam mai multe. Si cu istoria la fel, pentru ca noi calatoream si in timp. Apoi, faceam "misiuni" - povesti inventate ad-hoc de amandoi, impletind realul cu fantasticul, in care eu eram deja interesat in special de partea militara, dar pe langa asta mi-a fost deschis apetitul pentru multe alte zone ale cunoasterii. Poate de atunci sunt inclinat (definitiv, se pare) catre universalitate, catre cultura enciclopedica, in dauna specializarii. Nu tocmai ok in 2008, but hey, niciodata nu am pus prea mult pret pe ce vrea societatea de la mine.
A propos de societate, nu prea aveam eu tangente, in perioada prescolara, cu copiii de varsta mea. Nu prea ieseam in fata blocului sa ma joc, iar din relativ putinul timp pe care l-am petrecut in gradinita nu am ramas cu vreo prietenie... si nici macar cu foarte multe amintiri, for that matter. N-as putea sa spun exact de unde starea asta de fapt, probabil o combinatie de factori intre care dorinta parintilor, bunicilor, matusilor de a ma proteja a jucat un rol central. De aici, o timiditate si o greutate in a ma integra, pe care am reusit tarziu sa le inving (de fapt, nu sa le inving, doar sa gasesc workaround-uri, if you catch my drift). Tot mai tarziu a venit dispretul meu pentru tot ce insemna turma... de la small talk la preferinte stabilite de grup and so on - in copilarie eram doar frustrat ca nu reuseam sa ma fac foarte agreat de ceilalti. Chiar la scoala fiind, eram mult mai apreciat de invatatoare, apoi profesori (pentru rezultatele mele - desi nu ma chinuiam deloc) decat de colegi, treaba care m-a deranjat destul de mult la vremea respectiva. De-abia pe la sfarsitul scolii generale mi-am dat seama ca de fapt nici nu vreau sa fiu placut decat de cei pe care ii plac eu.
Fara indoiala, personajul central al acelor vremuri a fost bunicul meu. Numai daca spun ca el m-a invatat sa citesc (ajutat si de altii, ce-i drept) e destul pentru a-i explica importanta, dar a fost totusi mult mai mult de atat. Cu atlasul in fata, calatoream prin lume... "luam trenul pana la Moscova, de acolo avionul pana la...". Cu toate cunostintele lui de geografie (mult peste medie) nu m-am lasat pana nu stiam mai multe. Si cu istoria la fel, pentru ca noi calatoream si in timp. Apoi, faceam "misiuni" - povesti inventate ad-hoc de amandoi, impletind realul cu fantasticul, in care eu eram deja interesat in special de partea militara, dar pe langa asta mi-a fost deschis apetitul pentru multe alte zone ale cunoasterii. Poate de atunci sunt inclinat (definitiv, se pare) catre universalitate, catre cultura enciclopedica, in dauna specializarii. Nu tocmai ok in 2008, but hey, niciodata nu am pus prea mult pret pe ce vrea societatea de la mine.
A propos de societate, nu prea aveam eu tangente, in perioada prescolara, cu copiii de varsta mea. Nu prea ieseam in fata blocului sa ma joc, iar din relativ putinul timp pe care l-am petrecut in gradinita nu am ramas cu vreo prietenie... si nici macar cu foarte multe amintiri, for that matter. N-as putea sa spun exact de unde starea asta de fapt, probabil o combinatie de factori intre care dorinta parintilor, bunicilor, matusilor de a ma proteja a jucat un rol central. De aici, o timiditate si o greutate in a ma integra, pe care am reusit tarziu sa le inving (de fapt, nu sa le inving, doar sa gasesc workaround-uri, if you catch my drift). Tot mai tarziu a venit dispretul meu pentru tot ce insemna turma... de la small talk la preferinte stabilite de grup and so on - in copilarie eram doar frustrat ca nu reuseam sa ma fac foarte agreat de ceilalti. Chiar la scoala fiind, eram mult mai apreciat de invatatoare, apoi profesori (pentru rezultatele mele - desi nu ma chinuiam deloc) decat de colegi, treaba care m-a deranjat destul de mult la vremea respectiva. De-abia pe la sfarsitul scolii generale mi-am dat seama ca de fapt nici nu vreau sa fiu placut decat de cei pe care ii plac eu.
Revenind la copilarie insa, golul creat de lipsa interactiunilor cu copiii a fost umplut, pe langa familie, de tot felul de lucruri, de la natura (desi nascut-crescut in miez de cartier de blocuri, in Bucuresti, cred ca am avut o relatie speciala cu natura, relatie care inca ma impiedica, la 22 de ani, sa imi fie rusine sa ma urc intr-un cires, spre sfarsitul lui mai) la inevitabilele desene animate. Si pe langa asta, citeam... mult pentru un copil de varsta mea. Pentru scoala, cum am spus, nu dedicam mai mult timp decat strictul necesar, chestie care a mers 8 ani, apoi nu prea - dar asta deja nu mai intra in subiectul postului.
Ceea ce cu siguranta intra, pe de alta parte, e o rautate de care, in mare, am reusit sa scap intre timp. Da, aveam destule momente in care eram rau, razbunator, intolerant, fara scrupule, ingrat si asa mai departe. Se intampla sa nu vad in fata decat un singur lucru, si anume de a fi eu cel care iese invingator din lupte care, evident, nici nu erau lupte de fapt. A nu se confunda asta cu insistenta in argumentare de acum.
Ar mai fi cate ceva de spus, dar cred ca am atins punctele esentiale. Si, cine ar fi crezut, n-as putea spune ca n-am avut un oarecare warm fuzzy feeling inside, aducandu-mi aminte de toate astea...
