Nu stiu daca se observa, dar urasc introducerile. De data asta insa nu pot gasi vreun ocol, trebuie sa ma intorc putin in timp pentru a explica relatia mea cu barbosul din poza de mai sus. Perioada vizata este cea a liceului, nu imi aduc aminte exact in ce clasa, cam pe la mijloc oricum a inceput lumea din jurul meu sa citeasca Dostoevsky (din multele moduri de a-i scrie numele l-am ales pe acesta fara vreun motiv anume). Ce inseamna "lumea din jurul meu"? Cei cativa colegi care mai citeau cate ceva, diferit de Ion si Mara (pentru scoala) sau de ProSport si Libertatea. Ocupat fiind la inceput cu alte carti, pana sa ii acord vreo sansa, scriitorul rus devenise un soi de fenomen, ajungand chiar si la oameni de care si acum ma indoiesc ca ar fi inteles ceva din ce citeau acolo. Si atunci a intrat in scena o pornire a mea, foarte acuta in acea vreme, impotriva a tot ce e "la moda". Pornire stupida, fie si numai pentru faptul ca atunci era nediscriminatorie.
Si uite asa am ajuns eu aproape de finalul facultatii, tot trecand pe langa Dostoevsky, ba chiar incercand cateva pagini la un moment dat, numai pentru a pune cartea din nou in raft. Intr-un final, mi-am luat inima in dinti, convins de parerile mai multor prieteni, convins de desele referiri din alte carti. Am inceput cu ce altceva decat Crima si pedeapsa. Bun, interesant, parca totusi underwhelming, dar m-a facut sa vreau mai mult. Enter Demonii...
Inceputul greoi, de care fusesem avertizat de catre aceeasi prieteni, nu a reusit sa ma indeparteze si apoi, cu fiecare pagina, nu m-am mai putut desprinde. Pe masura ce capitolele treceau, m-am simtit tot mai prins intr-o lume fascinanta, lume in care se intampla lucruri halucinante si in care dai de persoane din cele mai speciale. Ramanand la o privire de ansamblu, pe langa filosofia si psihologia mult mai dense decat in Crima..., de data asta nicio raza de lumina nu strapunge intunericul omniprezent. Atmosfera este apasatoare si autorul nu face niciun efort pentru ca cititorul sa aiba o experienta confortabila.
Desi firul principal este foarte puternic, temele bine puse la punct (inclusiv alegoria biblica pe care va las placerea sa o descoperiti, in caz ca nu ati citit inca romanul), numai mergand in detaliu, analizand fiecare personaj in parte, iti dai seama de intregul spectru al romanului. Stepan Trofimovici, primul prezentat, e las si ridicol in cea mai mare parte a timpului, cu accese sporadice de demnitate care nu reusesc insa sa schimbe imaginea de ansamblu. Prototip al omului care nu a avut niciodata curaj sa faca ceva notabil, dar care se crede destinat pentru asa ceva, e poate simbolul unei generatii care a facut posibila aparitia unor monstri, ca fiul sau, Piotr Stepanovici. De departe cel mai activ in ceea ce priveste succesiunea de evenimente din carte, viclean, abil si fara scrupule, acesta din urma e surprinzator de superficial din punct de vedere psihologic. Nihilismul lui se opreste la nivel politic, sau, daca sunt ingaduitor, la nivel social. Mai departe nu pune pret pe mare lucru si nu intelege prin ce trece personajul principal al romanului, care il intereseaza doar datorita carismei si poate inteligentei acestuia. Nikolai Vsevolodovici Stavroghin, caci la el am ajuns, fascineaza inca inainte sa apara in actiune propriu-zis prin puterea lui - puterea de a domina orice alt individ, si mai ales puterea de a nu-si dori neaparat acest lucru. "Demonul" sau, totusi (desi este numit la un moment dat un biet dracusor), nu e chiar atat de usor de controlat, Nikolai este nihilist la cu totul alt nivel decat Piotr. Si chiar daca el insusi spune la un moment dat ca s-ar fi sinucis din plictiseala daca nu ar fi existat speranta, am reusit sa nu ma las pacalit sa rad de el, pentru ca de data asta nu ridicolul este tema definitorie. Desi as mai avea multe de scris despre el, ma voi opri la inca o paralela cu Crima... - looking back, Raskolnikov mi se pare o caricatura a lui Stavroghin, un simulacru nereusit care, tocmai pentru ca nu are mare lucru din maretia celuilalt, isi merita salvarea/mantuirea.
Un rol secundar in actiune, dar principal din punct de vedere ideatic il ocupa Kirilov. Marcat, ca multi altii, de Stavroghin la un moment dat din viata, Kirilov intruchipeaza paradoxul ateului care, in momentul mortii, devine Dumnezeu. Nu pot fi de acord cu aceasta idee, dupa cum nu pot fi de acord cu faptul ca ateul, odata constient ca e ateu, nu mai poate trai (ipoteza care impreuna cu cele zise inainte alcatuieste o relatie de necesitate si suficienta) , dar problematica este extrem de interesanta si bine pusa in lumina. Incepand de la discutiile despre durere si frica si terminand cu marcanta scena a mortii lui, Kirilov nu este un personaj pe care sa il uiti usor.
As mai putea vorbi despre Sigaliov, despre Satov, despre Andrei Antonovici si o serie de alte personaje, dar m-as intinde prea mult si nu stiu daca as mai atinge un subiect foarte important pentru mine. Am fost, daca nu surprins, cel putin impresionat de multitudinea de asocieri, unele foarte ciudate, pe care mintea mea le-a facut in timp ce citeam cartea. Astfel, Stavroghin mi-a adus aminte de Max Demian - unul negru, celalalt alb, personaje in negativ, fiecare cu semnul lui Cain in frunte (cititi Demian!), atat de diferiti si atat de asemanatori, in acelasi timp. Apoi, Rusia lui Dostoevsky e aproape un personaj in sine, vie, organica, asa cum va fi si Germania lui Mann in Doctor Faustus. Sunt aproape sigur ca Huxley, in Brave new World, nu era indiferent fata de Sigaliov, iar un schimb de replici dintr-un film al lui Kubrick (din pacate nu reusesc sa imi aduc aminte care) seamana suspect de mult cu o parte din discursul lui Kirilov. Si tot asa, normal de altfel, pentru ca Dostoevsky a influentat o intreaga generatie de scriitori care, la randul lor, si-au pus amprenta pe cei ce urmau...
Am uitat sa precizez ca urasc si incheierile, nu? Nu stiu daca e treaba mea sa dau sfaturi, dar faceti rost de carte, cititi-o, sau daca nu o cititi, sa nu fie din cauza vreunei prejudecati cretine, cum a fost in cazul meu.
Si uite asa am ajuns eu aproape de finalul facultatii, tot trecand pe langa Dostoevsky, ba chiar incercand cateva pagini la un moment dat, numai pentru a pune cartea din nou in raft. Intr-un final, mi-am luat inima in dinti, convins de parerile mai multor prieteni, convins de desele referiri din alte carti. Am inceput cu ce altceva decat Crima si pedeapsa. Bun, interesant, parca totusi underwhelming, dar m-a facut sa vreau mai mult. Enter Demonii...
Inceputul greoi, de care fusesem avertizat de catre aceeasi prieteni, nu a reusit sa ma indeparteze si apoi, cu fiecare pagina, nu m-am mai putut desprinde. Pe masura ce capitolele treceau, m-am simtit tot mai prins intr-o lume fascinanta, lume in care se intampla lucruri halucinante si in care dai de persoane din cele mai speciale. Ramanand la o privire de ansamblu, pe langa filosofia si psihologia mult mai dense decat in Crima..., de data asta nicio raza de lumina nu strapunge intunericul omniprezent. Atmosfera este apasatoare si autorul nu face niciun efort pentru ca cititorul sa aiba o experienta confortabila.
Desi firul principal este foarte puternic, temele bine puse la punct (inclusiv alegoria biblica pe care va las placerea sa o descoperiti, in caz ca nu ati citit inca romanul), numai mergand in detaliu, analizand fiecare personaj in parte, iti dai seama de intregul spectru al romanului. Stepan Trofimovici, primul prezentat, e las si ridicol in cea mai mare parte a timpului, cu accese sporadice de demnitate care nu reusesc insa sa schimbe imaginea de ansamblu. Prototip al omului care nu a avut niciodata curaj sa faca ceva notabil, dar care se crede destinat pentru asa ceva, e poate simbolul unei generatii care a facut posibila aparitia unor monstri, ca fiul sau, Piotr Stepanovici. De departe cel mai activ in ceea ce priveste succesiunea de evenimente din carte, viclean, abil si fara scrupule, acesta din urma e surprinzator de superficial din punct de vedere psihologic. Nihilismul lui se opreste la nivel politic, sau, daca sunt ingaduitor, la nivel social. Mai departe nu pune pret pe mare lucru si nu intelege prin ce trece personajul principal al romanului, care il intereseaza doar datorita carismei si poate inteligentei acestuia. Nikolai Vsevolodovici Stavroghin, caci la el am ajuns, fascineaza inca inainte sa apara in actiune propriu-zis prin puterea lui - puterea de a domina orice alt individ, si mai ales puterea de a nu-si dori neaparat acest lucru. "Demonul" sau, totusi (desi este numit la un moment dat un biet dracusor), nu e chiar atat de usor de controlat, Nikolai este nihilist la cu totul alt nivel decat Piotr. Si chiar daca el insusi spune la un moment dat ca s-ar fi sinucis din plictiseala daca nu ar fi existat speranta, am reusit sa nu ma las pacalit sa rad de el, pentru ca de data asta nu ridicolul este tema definitorie. Desi as mai avea multe de scris despre el, ma voi opri la inca o paralela cu Crima... - looking back, Raskolnikov mi se pare o caricatura a lui Stavroghin, un simulacru nereusit care, tocmai pentru ca nu are mare lucru din maretia celuilalt, isi merita salvarea/mantuirea.
Un rol secundar in actiune, dar principal din punct de vedere ideatic il ocupa Kirilov. Marcat, ca multi altii, de Stavroghin la un moment dat din viata, Kirilov intruchipeaza paradoxul ateului care, in momentul mortii, devine Dumnezeu. Nu pot fi de acord cu aceasta idee, dupa cum nu pot fi de acord cu faptul ca ateul, odata constient ca e ateu, nu mai poate trai (ipoteza care impreuna cu cele zise inainte alcatuieste o relatie de necesitate si suficienta) , dar problematica este extrem de interesanta si bine pusa in lumina. Incepand de la discutiile despre durere si frica si terminand cu marcanta scena a mortii lui, Kirilov nu este un personaj pe care sa il uiti usor.
As mai putea vorbi despre Sigaliov, despre Satov, despre Andrei Antonovici si o serie de alte personaje, dar m-as intinde prea mult si nu stiu daca as mai atinge un subiect foarte important pentru mine. Am fost, daca nu surprins, cel putin impresionat de multitudinea de asocieri, unele foarte ciudate, pe care mintea mea le-a facut in timp ce citeam cartea. Astfel, Stavroghin mi-a adus aminte de Max Demian - unul negru, celalalt alb, personaje in negativ, fiecare cu semnul lui Cain in frunte (cititi Demian!), atat de diferiti si atat de asemanatori, in acelasi timp. Apoi, Rusia lui Dostoevsky e aproape un personaj in sine, vie, organica, asa cum va fi si Germania lui Mann in Doctor Faustus. Sunt aproape sigur ca Huxley, in Brave new World, nu era indiferent fata de Sigaliov, iar un schimb de replici dintr-un film al lui Kubrick (din pacate nu reusesc sa imi aduc aminte care) seamana suspect de mult cu o parte din discursul lui Kirilov. Si tot asa, normal de altfel, pentru ca Dostoevsky a influentat o intreaga generatie de scriitori care, la randul lor, si-au pus amprenta pe cei ce urmau...
Am uitat sa precizez ca urasc si incheierile, nu? Nu stiu daca e treaba mea sa dau sfaturi, dar faceti rost de carte, cititi-o, sau daca nu o cititi, sa nu fie din cauza vreunei prejudecati cretine, cum a fost in cazul meu.
