sudden misanthropic mood
m'a lovit (nu c'ar fi o noutate) gandul ca nooj la suta din sistemele metafizice populare (printre care si toate alea religioase) spun ca daca faci chiar totul cum trebuie - si de cele mai multe ori ti se spune clar ca nu poti - vei fi fericit
si ala e scopu pentru care faci toate alea
brainwashing
pe cand we, the soul of the earth (cum zice cantecu' :P ) ne chinuim - sau ne vine natural - sa facem ce stim noi ca trebuie si sa ne tinem de valorile noastre fara sa asteptam vreun reward
dar cateodata e frustrant
si io's mahmur
si nu e bine
ca tre sa beau mult azi
da ma repar pana atunci
hopefully imi trece si mizantropia
mi se intampla rar, dar cateodata aproape invidiez oile
te'a dat afara de la munca, te'a parasit iubita si inundatiile ti'au luat casa, da' dumnezeu o sa te ajute
sau altefl, oricum erai prost platit, aia era o curva si casa era cam darapanata
for all our intellectual prowess, we don't have that luxury
si nic nu-l vrem in mod normal
da na
Friday, November 27, 2009
Wednesday, November 25, 2009
Despre metal si al sau echilibru estetic
Ne apropiem de sfarsitul unui deceniu si iata ca lumea incepe sa faca bilanturi, topuri, clasamente si asa mai departe. Iata unul: The decade’s best metal. Foarte frumos, dar si mai frumos este raspunsul kvlt: Metal Orthodoxy. Dincolo de faptul ca lista initiala a celor din A.V. Club contine numai 40% metal si din ala numai vreo 2-3 albume chiar isi merita locul, discutia despre estetica si ortodoxism nu si-ar putea gasi un subiect mai bun decat lumea aproape inchisa a metalului.
Inainte de toate, daca ne referim la aprecieri strict muzicale, Leonard Pierce (cel cu topul) vorbeste prostii in proportie covarsitoare, iar dark legions (celalalt) are dreptate cam in acelasi procent. That out of the way, este evidenta opozitia a doua sisteme de valori in ceea ce priveste estetica - avem pe de o parte ortodoxismul, trv-ismul, estetica inchistata complet in gen, si pe de alta parte estetica deschisa, eclecticismul, open-mindedness. Sigur, Pierce poate fi criticat pana la Dumnezeu (sau Satana sau ce-o fi) pentru intocmirea acelei liste, sigur ca Boris nu are ce cauta si sigur ca Goatwhore si al lor flaut nu ar impresiona decat eventual un neinitiat. Dar principiile raman in picioare, indiferent de argumentele si exemplele stupid alese.
Intr-o lume in care regulile au fost deja stabilite si linile trase, o lume aproape saturata in care orice eventual curent nou nu e decat o combinatie a ceea ce exista deja, e foarte usor sa aderi cu totul la una din cele doua parti. Metalheadul die-hard poate sa spuna ca orice insertie din afara genului nu poate face decat rau. Poate sa sustina ca a nu juca dupa reguli este mai grav decat a juca prost, dar "corect". Poate sa clasifice ca gimmick orice element de noutate. Mai important dintr-un anume punct de vedere, poate sa priveasca cu agresivitate "migratia" publicului de la un gen la altul sau deschiderea lui catre o gama larga, dar lipsita de profunzime. Si in mare masura are dreptate. In 2009 trebuie sa sapi mult in underground pentru a gasi un album de black metal adevarat, ca sa dau doar un exemplu. De la peltele simfonice la crust dat cu eyeliner la prostii ambientale care au vazut blastbeat doar pe youtube, gasesti tot ce vrei, numai ce trebuie nu. Duzini si duzini de trupe "nehotarate", cautand combinatii de stiluri pe care oricum nu le stapanesc, cateva mai norocoase care au gasit nisa - metalul e inca rau, periculos si fascinant pentru cei cu radacini in mainstream - un soft rock imbracat in haine metalice de exemplu nimereste doi iepuri: e usor de ascultat, dar e si *gasp* evil. Si cum bine spunea dark legions, daca nu ai idei inovative pe plan structural, nu conteaza, bagi un fluier o bucata de flamenco ceva si metalistul (???) intelectual (???) crede ca s-a lovit de geniu. Si atunci unde e salvarea? In underground. Cerc inchis, atat in ceea ce priveste trupele cat si in cazul ascultatorilor. Macar stii ce primesti, stii ca nimeni nu incearca sa te pacaleasca, stii ca relatia dintre artist si consumator e sincera. In mare parte, macar.
Dar nu are dreptate si cel care sustine ca nu asculta metal sau rock sau jazz sau mai stiu eu ce, ci doar muzica? Spune ca limitarile stilistice fix asta sunt, limitari. Spune ca ultimul lucru care are vreo importanta e succesul comercial, in orice sens ai lua-o. Si ca e mai importanta individualitatea trupei decat apartenenta la o (sub)cultura. Si nu-i asa? Genurile nu existau a priori, ci au aparut sub forma de conventii, pentru a semnala apropierea stilistica dintre trupele aflate in ciorba primordiala a genului-parinte (sau a muzicii in general). Si atunci de ce sa tinem cu dintii de ele? De ce sa ne impunem negarea mainstreamului doar pentru ca e mainstream? In plus, exista multe formatii care suna ca x sau y, individualitatea insa e mai greu de gasit si de aceea ar trebui sa o pretuim. Metalul este, pana la urma, arta, si ca de obicei nu exista manuale - daca urmezi doar ce scrie la carte, poti fi un zugrav bun, dar niciodata pictor. And so on...
Dar adevarul unde e de fapt? Daca stau sa ma gandesc (si va invit la acest exercitiu) toate marile creatii din lumea asta a metalului au iesit din ciocnirea, mai mult sau mai putin violenta, a celor doua forte creatoare: trvnessul si pushing-the-boundaries. Toate. De la Altars of Madness la De Mysteriis Dom Sathanas, de la Reign in Blood la Human. Si multe, majoritatea din cele mai mici, dar stralucitoare, se afla undeva aproape de zona de impact. Sa fii open minded e bine si frumos, unii uita insa ca in deschiderea lor sa aprecieze si estetica proprie unui gen, valorile inradacinate de pionieri. La fel, daca esti fidel unui fenomen, ar fi bine sa observi expresia lui peste tot, chiar si in zone de granita. Si asta nu e valabil doar pentru metal sau doar pentru muzica - nu e greu de observat ca majoritatea bijuteriilor se afla acolo unde dragostea pentru formele existente se intalneste cu dorinta de a crea ceva nou si unic... si daca nu suntem atenti si ne ia unul din cele doua valuri, putem pierde multe.
Inainte de toate, daca ne referim la aprecieri strict muzicale, Leonard Pierce (cel cu topul) vorbeste prostii in proportie covarsitoare, iar dark legions (celalalt) are dreptate cam in acelasi procent. That out of the way, este evidenta opozitia a doua sisteme de valori in ceea ce priveste estetica - avem pe de o parte ortodoxismul, trv-ismul, estetica inchistata complet in gen, si pe de alta parte estetica deschisa, eclecticismul, open-mindedness. Sigur, Pierce poate fi criticat pana la Dumnezeu (sau Satana sau ce-o fi) pentru intocmirea acelei liste, sigur ca Boris nu are ce cauta si sigur ca Goatwhore si al lor flaut nu ar impresiona decat eventual un neinitiat. Dar principiile raman in picioare, indiferent de argumentele si exemplele stupid alese.
Intr-o lume in care regulile au fost deja stabilite si linile trase, o lume aproape saturata in care orice eventual curent nou nu e decat o combinatie a ceea ce exista deja, e foarte usor sa aderi cu totul la una din cele doua parti. Metalheadul die-hard poate sa spuna ca orice insertie din afara genului nu poate face decat rau. Poate sa sustina ca a nu juca dupa reguli este mai grav decat a juca prost, dar "corect". Poate sa clasifice ca gimmick orice element de noutate. Mai important dintr-un anume punct de vedere, poate sa priveasca cu agresivitate "migratia" publicului de la un gen la altul sau deschiderea lui catre o gama larga, dar lipsita de profunzime. Si in mare masura are dreptate. In 2009 trebuie sa sapi mult in underground pentru a gasi un album de black metal adevarat, ca sa dau doar un exemplu. De la peltele simfonice la crust dat cu eyeliner la prostii ambientale care au vazut blastbeat doar pe youtube, gasesti tot ce vrei, numai ce trebuie nu. Duzini si duzini de trupe "nehotarate", cautand combinatii de stiluri pe care oricum nu le stapanesc, cateva mai norocoase care au gasit nisa - metalul e inca rau, periculos si fascinant pentru cei cu radacini in mainstream - un soft rock imbracat in haine metalice de exemplu nimereste doi iepuri: e usor de ascultat, dar e si *gasp* evil. Si cum bine spunea dark legions, daca nu ai idei inovative pe plan structural, nu conteaza, bagi un fluier o bucata de flamenco ceva si metalistul (???) intelectual (???) crede ca s-a lovit de geniu. Si atunci unde e salvarea? In underground. Cerc inchis, atat in ceea ce priveste trupele cat si in cazul ascultatorilor. Macar stii ce primesti, stii ca nimeni nu incearca sa te pacaleasca, stii ca relatia dintre artist si consumator e sincera. In mare parte, macar.
Dar nu are dreptate si cel care sustine ca nu asculta metal sau rock sau jazz sau mai stiu eu ce, ci doar muzica? Spune ca limitarile stilistice fix asta sunt, limitari. Spune ca ultimul lucru care are vreo importanta e succesul comercial, in orice sens ai lua-o. Si ca e mai importanta individualitatea trupei decat apartenenta la o (sub)cultura. Si nu-i asa? Genurile nu existau a priori, ci au aparut sub forma de conventii, pentru a semnala apropierea stilistica dintre trupele aflate in ciorba primordiala a genului-parinte (sau a muzicii in general). Si atunci de ce sa tinem cu dintii de ele? De ce sa ne impunem negarea mainstreamului doar pentru ca e mainstream? In plus, exista multe formatii care suna ca x sau y, individualitatea insa e mai greu de gasit si de aceea ar trebui sa o pretuim. Metalul este, pana la urma, arta, si ca de obicei nu exista manuale - daca urmezi doar ce scrie la carte, poti fi un zugrav bun, dar niciodata pictor. And so on...
Dar adevarul unde e de fapt? Daca stau sa ma gandesc (si va invit la acest exercitiu) toate marile creatii din lumea asta a metalului au iesit din ciocnirea, mai mult sau mai putin violenta, a celor doua forte creatoare: trvnessul si pushing-the-boundaries. Toate. De la Altars of Madness la De Mysteriis Dom Sathanas, de la Reign in Blood la Human. Si multe, majoritatea din cele mai mici, dar stralucitoare, se afla undeva aproape de zona de impact. Sa fii open minded e bine si frumos, unii uita insa ca in deschiderea lor sa aprecieze si estetica proprie unui gen, valorile inradacinate de pionieri. La fel, daca esti fidel unui fenomen, ar fi bine sa observi expresia lui peste tot, chiar si in zone de granita. Si asta nu e valabil doar pentru metal sau doar pentru muzica - nu e greu de observat ca majoritatea bijuteriilor se afla acolo unde dragostea pentru formele existente se intalneste cu dorinta de a crea ceva nou si unic... si daca nu suntem atenti si ne ia unul din cele doua valuri, putem pierde multe.
Tuesday, November 17, 2009
Journey to nowhere: de la utopie la distopie si inapoi
Deocamdata imi lipseste una din piesele cele mai importante - cea care da si numele puzzle-ului, opera lui Thomas More. Imi lipseste si elementul declansator, Republica lui Platon. Dar asta nu ma opreste sa potrivesc bucatica cu bucatica, sa leg capetele de fire intre ele, pentru o imagine cat mai completa a unui gen (sau a unei teme mai degraba?) literar (literare?) care mi se pare ca se apropie cel mai mult de a alcatui o adevarata istorie alternativa.
Daca ne imaginam umanitatea ca un copil care tot alearga pe o campie ale carei margini nu se vad, creatiile de acest gen alcatuiesc impreuna unul din zmeiele inaltate de acesta. Desi micut si de obicei sub umbra celor mai mari (undeva, deasupra - de abia i se zareste forma dar acopera mare parte din cer - e religia: mare, gri, adeseori nu se stie daca stapanul trage zmeul sau invers) e colorat si jucaus... si cateodata, rar, dar se intampla, reuseste sa il traga macar un milimetru pe copil intr-o parte sau cealalta. Fiind usor, e lesne luat de vant sau tras de celelalte zmeie, dar sfoara cu care copilul il tine nu s-a rupt si nu se va rupe niciodata. Si daca pustiul nu tine minte chiar exact drumul sau, culorile vii ale zmeului i-au ramas intiparite in minte.
Initial nu exista - pana in momentul in care copilul s-a hotarat sa taie o bucata din zmeul cel mare si gri, sa o vopseasca in toate culorile si sa o tina mai aproape de el. De ce n-ar fi fost raiul de ajuns? Sau Gradina Eden, sau, abstractizand, Nirvana, Moksha & the like? Pentru ca e prea simplu sa fii bun sub ochii blanzi ai batranului barbos, care o fi ala. Pentru ca vrem sa visam ca ne construim singuri utopia, acest non-loc (sau loc bun - ou-topia sau eu-topia? probabil ambele). Chiar daca folosim eventual credinta ca principala unealta, e esential ca zidurile sa fie asezate piatra cu piatra de noi, macar in imaginatie - si de asta si-a dat seama pana si calugarul dominican Campanella: Cetatea soarelui nu fusese ridicata de ingeri. Deja, pe acea vreme, barbosul nu mai oferea nimic pe tava, nici pedepsele nu mai veneau imediat si direct. Un pas inainte sau crowd control? nu stiu, si asta e alta discutie, dar firul de care am uitat sa spun si care lega zmeul mic si colorat de cel mare si gri incepuse sa se subtieze.
Sute de ani mai tarziu, micul zmeu zburatacea haotic, aratandu-si atat culorile vii cat si umbrele. Asta va descoperi Higgs, calatorul care ne dezvaluie ciudata si fascinanta lume care se cheama Erewhon (aproape nowhere invers, deci ou-topia, desi se va dezvalui ca nu e chiar asa). Initial fermecat de erewhonieni, aproape intotdeauna frumosi, sanatosi, senini si amabili, britanicul descopera pe rand marile si micile ipocrizii ale societatii, intr-o paralela evidenta cu cea din care facea el parte, cea Victoriana. Da, este vorba de o satira in primul rand, dublata pe undeva de un "si daca...?" oarecum understated. Samuel Butler face eforturi evidente pentru a ne convinge ca in Erewhon totul este ca la noi - adica la ei, Anglia, 1870 - doar ca unele valori sunt alterate, altele pur si simplu interschimbate. Un loc in care bolnavii sunt bagati la inchisoare, iar cei pe care i-am considera noi criminali sunt tratati de doctori trebuie sa fie foarte diferit, si totusi autorul se chinuie sa ne faca sa credem ca nu e chiar asa. Apoi insa, ceea ce ar fi trebuit sa foloseasca ca metoda evidenta in acest sens, si anume o analiza a religiei, obtine un efect contrar. Pentru ca, oricum am vedea problema, ipocrizia nevinovata a tuturor erewhonienilor este (prezentata ca fiind) mult superioara credintei vinovate a occidentalilor. Revenind insa la intentia initiala, Butler ajunge sa scuture putin sfoara zmeului, lasand sa se vada episodul minunat al celor doi reformatori, profetul si profesorul, care si-ar avea locul in orice istorie "reala".
Daca pe vremea Erewhonului, zmeul isi mai permitea sa zboare in voie, nu a trecut mult pana ce copilul s-a vazut nevoit sa scurteze sfoara, sa il tina aproape, sa nu-i vada decat latura neagra. El insusi alergand acum printr-un tinut arid si accidentat, nici nu se mai prea uita in sus, cu exceptii notabile care aveau sa se cheme 1984 sau Brave New World. Sau Noi (Zamiatin), care se pare ca le-a influentat pe celelalte doua. Utopia e acum distopie, si-a pierdut ambele atribute, nu mai e buna, ci o exagerare a perversiunii unor modele, nu mai e un non-loc, ci o posibilitate distincta. Nu mai e ceva la care putem spera, a devenit ceva de care trebuie sa ne temem. Este distopia pur si simplu utopia realizata - singura posibilitate a sa de devenire? Nu stiu daca Huxley sau Orwell credeau asta, cert este ca ea nu poate fi atacata decat prin revolta individului, fie ca reuseste, fie ca nu. Poate ca aici este cheia, poate ca nu exista perfectiune fara depersonalizare. Asta vrea sa ii spuna zmeul copilului - "daca ma tragi jos, langa tine, daca nu imi lasi sfoara suficient de lunga, daca incerci chiar sa ma apuci, nu iti pot arata decat fata vopsita in gri si negru, cealalta, cea colorata nu se poate vedea decat daca imi dai drumul".
Si copilul i-a dat drumul. L-a lasat pe Calvino sa isi scrie delicioasele sale mini-utopii (Orasele invizibile) dar i-a lasat pe multi altii sa invarta zmeul pe toate partile, majoritatea neoriginal. Odata cu dezvoltarea literaturii de anticipatie, zmeul nostru s'a ales cu tot felul de zorzoane, cu sfasieturi, cu fundite si pete de smoala. Si de-abia mai zboara. Sigur, copilul are multe zmeie cu care se poate distra, iar cel mare si gri parca nu mai e atat de mare (sau gri)...
Daca ne imaginam umanitatea ca un copil care tot alearga pe o campie ale carei margini nu se vad, creatiile de acest gen alcatuiesc impreuna unul din zmeiele inaltate de acesta. Desi micut si de obicei sub umbra celor mai mari (undeva, deasupra - de abia i se zareste forma dar acopera mare parte din cer - e religia: mare, gri, adeseori nu se stie daca stapanul trage zmeul sau invers) e colorat si jucaus... si cateodata, rar, dar se intampla, reuseste sa il traga macar un milimetru pe copil intr-o parte sau cealalta. Fiind usor, e lesne luat de vant sau tras de celelalte zmeie, dar sfoara cu care copilul il tine nu s-a rupt si nu se va rupe niciodata. Si daca pustiul nu tine minte chiar exact drumul sau, culorile vii ale zmeului i-au ramas intiparite in minte.
Initial nu exista - pana in momentul in care copilul s-a hotarat sa taie o bucata din zmeul cel mare si gri, sa o vopseasca in toate culorile si sa o tina mai aproape de el. De ce n-ar fi fost raiul de ajuns? Sau Gradina Eden, sau, abstractizand, Nirvana, Moksha & the like? Pentru ca e prea simplu sa fii bun sub ochii blanzi ai batranului barbos, care o fi ala. Pentru ca vrem sa visam ca ne construim singuri utopia, acest non-loc (sau loc bun - ou-topia sau eu-topia? probabil ambele). Chiar daca folosim eventual credinta ca principala unealta, e esential ca zidurile sa fie asezate piatra cu piatra de noi, macar in imaginatie - si de asta si-a dat seama pana si calugarul dominican Campanella: Cetatea soarelui nu fusese ridicata de ingeri. Deja, pe acea vreme, barbosul nu mai oferea nimic pe tava, nici pedepsele nu mai veneau imediat si direct. Un pas inainte sau crowd control? nu stiu, si asta e alta discutie, dar firul de care am uitat sa spun si care lega zmeul mic si colorat de cel mare si gri incepuse sa se subtieze.
Sute de ani mai tarziu, micul zmeu zburatacea haotic, aratandu-si atat culorile vii cat si umbrele. Asta va descoperi Higgs, calatorul care ne dezvaluie ciudata si fascinanta lume care se cheama Erewhon (aproape nowhere invers, deci ou-topia, desi se va dezvalui ca nu e chiar asa). Initial fermecat de erewhonieni, aproape intotdeauna frumosi, sanatosi, senini si amabili, britanicul descopera pe rand marile si micile ipocrizii ale societatii, intr-o paralela evidenta cu cea din care facea el parte, cea Victoriana. Da, este vorba de o satira in primul rand, dublata pe undeva de un "si daca...?" oarecum understated. Samuel Butler face eforturi evidente pentru a ne convinge ca in Erewhon totul este ca la noi - adica la ei, Anglia, 1870 - doar ca unele valori sunt alterate, altele pur si simplu interschimbate. Un loc in care bolnavii sunt bagati la inchisoare, iar cei pe care i-am considera noi criminali sunt tratati de doctori trebuie sa fie foarte diferit, si totusi autorul se chinuie sa ne faca sa credem ca nu e chiar asa. Apoi insa, ceea ce ar fi trebuit sa foloseasca ca metoda evidenta in acest sens, si anume o analiza a religiei, obtine un efect contrar. Pentru ca, oricum am vedea problema, ipocrizia nevinovata a tuturor erewhonienilor este (prezentata ca fiind) mult superioara credintei vinovate a occidentalilor. Revenind insa la intentia initiala, Butler ajunge sa scuture putin sfoara zmeului, lasand sa se vada episodul minunat al celor doi reformatori, profetul si profesorul, care si-ar avea locul in orice istorie "reala".
Daca pe vremea Erewhonului, zmeul isi mai permitea sa zboare in voie, nu a trecut mult pana ce copilul s-a vazut nevoit sa scurteze sfoara, sa il tina aproape, sa nu-i vada decat latura neagra. El insusi alergand acum printr-un tinut arid si accidentat, nici nu se mai prea uita in sus, cu exceptii notabile care aveau sa se cheme 1984 sau Brave New World. Sau Noi (Zamiatin), care se pare ca le-a influentat pe celelalte doua. Utopia e acum distopie, si-a pierdut ambele atribute, nu mai e buna, ci o exagerare a perversiunii unor modele, nu mai e un non-loc, ci o posibilitate distincta. Nu mai e ceva la care putem spera, a devenit ceva de care trebuie sa ne temem. Este distopia pur si simplu utopia realizata - singura posibilitate a sa de devenire? Nu stiu daca Huxley sau Orwell credeau asta, cert este ca ea nu poate fi atacata decat prin revolta individului, fie ca reuseste, fie ca nu. Poate ca aici este cheia, poate ca nu exista perfectiune fara depersonalizare. Asta vrea sa ii spuna zmeul copilului - "daca ma tragi jos, langa tine, daca nu imi lasi sfoara suficient de lunga, daca incerci chiar sa ma apuci, nu iti pot arata decat fata vopsita in gri si negru, cealalta, cea colorata nu se poate vedea decat daca imi dai drumul".
Si copilul i-a dat drumul. L-a lasat pe Calvino sa isi scrie delicioasele sale mini-utopii (Orasele invizibile) dar i-a lasat pe multi altii sa invarta zmeul pe toate partile, majoritatea neoriginal. Odata cu dezvoltarea literaturii de anticipatie, zmeul nostru s'a ales cu tot felul de zorzoane, cu sfasieturi, cu fundite si pete de smoala. Si de-abia mai zboara. Sigur, copilul are multe zmeie cu care se poate distra, iar cel mare si gri parca nu mai e atat de mare (sau gri)...
Subscribe to:
Posts (Atom)