My Animated Truth

Reader's block si alte distractii

2010-04-13T17:18:00.001+03:00

Rewind vreo 15 ani. Curtea bunicii mele, vacanta. Sezlong la umbra, o absolut necesara sticla de compot homemade si o carte in mana. Si injuraturi (sau ma rog...) cand se intuneca. Cate un pas, spre prezent: Stapanul inelelor, cu lanterna sub plapuma, dupa ora de culcare. Cartea deschisa, pe canapea, ochii fugind intre paginile ei si olimpiada de iarna de la Nagano. Apoi, calupuri de cateva randuri in timpul turului adversarilor din Heroes. Zeci de volume citite in orele de matematica din liceu. Numele trandafirului, confiscat si inapoiat. Mai tarziu, 2-3 pagini pentru fiecare statie de tramvai, 20-30 pentru fiecare ora de curs (deh, eram adesea intrerupt). Carti citite iarna, in parc, pana nu imi mai simteam degetele dand pagina, carti citite in loc de materia pentru diverse examene, carti citite pe tren, pe calculator, in baie.

Si-acum, sunt in punctul de cotitura pe care il cunosc atat de bine si il urasc atat de mult. Sa o inchid si sa o pun in raft? Sa citesc in continuare, tratand lectura cum trateaza altii spalatul vaselor? Sa merg in ritmul ei, chiar daca asta inseamna cateva pagini pe saptamana, asteptand sa isi dezvaluie comorile? Nici macar nu conteaza despre ce e vorba. Am trecut prin asta cu Orb prin Gaza, de Huxley. Am lasat-o, am inceoput altceva. Si apoi altceva. Si m-am intors la Orb... si am terminat-o in trei zile. Am mai patit-o si cu Muntele vrajit, dar acolo am insistat. M-am luptat cu ea fix cum nu-mi place sa ma lupt cu cartile pana am ajuns cei mai buni prieteni. Si mi s-a mai intamplat cu multe altele pe care se aduna praful si in ziua de azi. Si tot nu am reusit sa gasesc vreo regula. Ciudat, in situatii similare, parca mai usor mi-e cu oamenii.

Totusi, hai sa spun - de data asta, cel care nu ma lasa sa ma apropii dar nici nu-mi da drumul sa plec e Svevo. Si anume O viata, roman care, fara a fi in vreun fel greu (btw... dar nu, las pe alta data), fara a fi macar plictisitor, ma tine blocat de vreo luna incoace. Nu intamplator am adus aminte de Huxley si Mann - Svevo e italian, german (ceea ce nu ar fi de mirare) dar cumva si britanic. Nu ca as sti ce elemente sa ii atribui de la fiecare, sau sa il apropii de diversi alti scritori. Mai spuneam eu cate ceva de Constiinta lui Zeno, in linii mari gasesc si aici ce gaseam si acolo. Dar nu se misca. Hamsun-ul de dinainte, Rodul pamantului, dimpotriva, m-a tinut cat se poate de aproape si am numai lucruri bune de spus, numai ca nu reusesc sa ma adun sa le si spun. Oh well.

Cat despre alte distractii, muzica noua de shareuit nu prea am, dumnezei de omorat nici atat (si aici ma simt ca un batran soldat pe timp de pace). Am niste spiridusi care imi tot misuna prin cap dar nu am reusit sa ii prind inca. I'll keep you guys posted. Oricum, mi se confirma, daca era nevoie, ca sunt mai degraba omul care se trezeste in vama si umple cu litere un ambalaj de... ceva dupa ca nu a mai scris nimic luni de zile decat bloggerul care sa vina macar oarecum regulat cu cate un update. Oh well, again.

P.S. Nu mi-ar fi venit sa cred ca efectul a 10 ani de separare e o ambiguitate totala in ce priveste asemanarea/deosebirea. Vechii mei colegi de scoala sunt identici cu acei copii de 14-15 ani. Si in acelasi timp, sunt cu totul alte persoane. Fascinant ca experiment social de o seara, si in cazul unora chiar mai mult de atat.

Si inca ceva - mergeti la concerte! Setherial sau John McLaughlin, Slayer sau Deicide, Mayhem sau Hiromi, Zakir Hussain si cine-o mai veni la Garana, aveti de unde alege. Mergeti! Muzica live e o experienta pe care nu o mai gasiti niciunde.

Intoarcerea acasa...

2010-03-24T18:28:00.002+02:00

Distanta de la Carpentier la Hamsun s-a masurat, in cazul meu, in centimetri de raft de biblioteca. Mii de mile marine prin Atlantic, decenii parcurse in sens invers s-au transformat intr-o privire fugitiva peste cotoare de Eco sau Fowles (da, le tin alfabetic, pe cat se poate). Dar de'abia ajuns in padurile norvegiene mi-am dat seama ca acolo si atunci sunt intr-adevar acasa.

Nu e prima data cand mi se intampla. Cei o suta de ani alaturi de familia Buendia au fost doar o vacanta - frumoasa, dar vacanta - intre semestre petrecute studiind in Castalia. Razboiul sfarsitului lumii o simpla distractie pe langa problemele lui Hans Castorp. Si zau ca baronul cocotat intotdeauna pe crengile vreunui copac si cavalerul care de fapt era doar o armura goala mi s-au parut mai veridici decat Bras Cubas.

Realitatea de pe Tropicul Capricornului nu e realitatea mea. Imi ofera satisfactii estetice, ma poate face sa visez, dar nu poate pastra legatura cu spiritul meu profund european. Vin dintr-o zona in care strazile sunt inguste si intunecoase si zilele senine de-abia se fac simtite. Aici, ma plimb intre catedrale si ospicii, universitati si castele, prea rar ajung la plaja sau la carnaval. Aici padurile sunt friguroase si pline de urlete de lupi, nu inabusitoare si mustind de insecte. La noi alcoolul nu e atat de dulce, melasa din trestie de zahar nu se intalneste chiar la fiecare pas. Si tot la noi mai multi oameni mor in razboaie serioase decat in siraguri infinite de lovituri de stat si revolutii. Dictatorii nostri isi au Olimpul lor de unde nu coboara decat pentru a-si face de cap cu vreun muritor, dictatorii lor sunt adesea fosti si/sau viitori Prometei, in orice caz mai umani decat am indrazni noi, europenii, sa-i descriem. Aici, cei de culori diferite se razboiesc, acolo sangele se amesteca.

Noi avem istorie, ei si-o fac. Noi avem radacini, ei le cauta. Poate de aici incompatibilitatea - noi cand vrem sa construim trebuie sa si distrugem, pentru ca pur si simplu nu avem loc de secolele care au trecut peste noi, acolo vechi sunt prea putine lucruri. Ajung (in europenismul meu) pana la a-mi fi mai usor, la nevoie, sa-mi imaginez ingeri, diavoli si oameni transformati peste noapte in gandaci decat mirosul de mango al revolutiilor latino-americane si culoarea incerta a pielii dictatorilor de acolo. Si asta pentru ca ei nu au nevoie sa isi darame realitatea pentru a crea basme.

Ii invidiez oare? As dori sa le vad viata altfel decat cum privesc un film? Nu stiu - stiu doar ca mindsetul ancorat in batranul continent imi cere (in pur spirit colonial) sa nu ma intorc fara sa am caravela plina de minunatii din lumea noua.

Muzica

2010-02-03T17:36:00.002+02:00

Vreau sa scriu despre carti. Nu pot, ceva nu ma lasa sa descriu volubilitatea lui Rushdie (Midnight's Children) sau imaginatia lui Pavic (Dictionary of the Khazars). Nu vreau sa scriu despre cat ma irita lucrurile fara sens, mai mult tocmai pentru ca nu au sens decat pentru ca m-ar afecta pe mine. Vreau sa vorbesc despre dumnezei, estetici sau valori, dar nu ma simt in stare. Nu vreau nici sa dezvalui lucruri personale, ajunge faptul ca inot intr-un rau mocirlos, in amonte, stiu unde trebuie sa ajung si ca pot sa ajung acolo, dar din cand in cand obosesc si ma agat de cate o buturuga. Care nu se deplaseaza decat intr-un singur sens...

Imi ramane muzica, intotdeauna acolo, neclintita. Fiecare moment din viata mea, fiecare amintire din ultimii cativa ani se leaga de o melodie, un pasaj, un album, o trupa sau un compozitor. Esecuri carora le corespunde cate un riff, momente de seninatate (fericire?) insotite de calatorii acustice prin tundra sau taiga, carti pe care le deschid si aud arpegii. Si invers - Zero Hour imi ofera imaginea unui anume zambet, Grip Inc ma duce intre paginile unei anume carti, Alchemist ma face sa retraiesc o anume dezamagire. Si ce nu evoca o experienta se leaga de vreo persoana, nu putine sunt momentele in care o rupere de ritm imi aduce un fata vreun chip.

Iata deci cateva descoperiri, mai vechi si asezate deja in incalceala de asocieri sau mai noi, asteptandu'si corespondentul extra-muzical.

Dead Congregation - Source of Fire

Hiromi Uehara - XYZ

Atheist - No Truth

Ludwig van Beethoven - Uvertura Coriolan Op.62, Carlos Kleiber/Bayerische StaatsOrchester

Autopsy - Torn from the Womb

Suicidal Angels - Apokathilosis

Sadus - Black

Darkthrone - Cromlech

Kvist - Svartedal

Profanatica - Mocked, Scourged and Spit Upon

cum şi-n ce fel cu cărţile (heh)

2010-01-30T15:48:00.005+02:00

de la mofturi de ochelarist

1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Indoi paginile numai involuntar (si mi se intampla prea des). Nu (prea) folosesc semne de carte. Cum in general nu ma intrerup decat la sfarsitul vreunui capitol, e usor sa ajung unde am ramas. Daca nu, tin minte numarul paginii. Daca nu, in general cartile se deschid singure unde trebuie. Si daca nici asta, nu ma deranjeaza cautarea.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi, dacă da, care a fost aceasta?

Nu. *hint*

3. Citiţi în baie?

Prefer dusul. Nu, nu prefer dusul lecturii. Intelegeti voi

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi, dacă da, care ar fi fost aceasta?

Da, aveam vreo 10 ani, il citeam pe Tolkien si am vrut si eu sa scriu ceva in genul lui. Numai ca ar fi avut mai mult sange, mai multe arme, mai mult sange si... niste sange in plus. Apoi m-am razgandit, am inceput sa adun materiale despre personaje ca Hannibal si Attila, sa le aduc impreuna cumva intru savarsirea unor fapte de eroism. Dar nu. Si mai tarziu nici n-am mai incercat. Nu-i pentru mine... sau poate?

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

De ce m-ar deranja, in momentul in care pot face rost mai usor si mai ieftin de niste carti, faptul ca unii le folosesc pe post de tapet de biblioteca? Sau ca-n Black Books:

- They're real leather?

- They're real Dickens.

(embedding disabled by request, futu'i)

6. Care este cartea preferată?

Am fost intrebat de sute de ori si am dat sute de raspunsuri diferite. Azi, Doctor Faustus, na.

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Recitesc rar, de-abia am timp pentru prima lectura. Am recitit Demian si Heart of Darkness, urmeaza Baudolino candva.

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Captain Obvious: oamenii inteligenti si cu imaginatie sunt adesea parteneri foarte buni de conversatie. Ce le-as spune nu stiu si nici nu vad de ce m-as gandi la asta inainte sa se intample.

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Da, cu toata lumea. Cu prieteni, rude, colegi de munca. Pe forumuri si-n blog. Una din cele mai mari placeri conexe cititului. Cate un fragment de intelepciune impartasita, cate o bucatica de fantezie aruncata cuiva... Si poate satisfactia de a aduce un nou cititor unei carti care merita. Sau de a indeparta oameni de pierderi de timp, nici asta nu e de neglijat.

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Recomandari, referinte in alte carti, un fragment citit unde s-a deschis, din intmplare.

11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Si aici sunt zeci. Si am mai vorbit despre asta. Vreau doar sa (re)amintesc ca avem mii de ani de literatura in spate, nu doar jumatate de secol. Cine are urechi de auzit, sa citeasca.

12. Care este locul preferat pentru lectură?

Birou pat metrou facultate (nu mai...)tramvai parc tren strada. N-am. Intre doua pagini.

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Vreau muzica. Daca nu se poate, merge si-asa, dar nimic nu se compara cu momentele in care reusesc sa le leg, sa nu fie muzica in fundal sau invers. Se poate, incercati.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Da. Nu-mi place, dar probabil voi mai. Apropo, nu "ti se intampla" asa ceva si n-as recomanda nimanui, decat nevoit. Si da, sa vrei sa citesti o carte si sa n-o ai decat in format electronic se cheama "nevoit", in caz ca se trezeste cineva sa-mi spuna ca nimeni nu te obliga...

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Citesc tot. Cumparat imprumutat furat (heh, n-am mai demult) piratat.

16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?

Pot sa descriu o carte, dar mi se cere sa descriu CARTEA. Nu sunt in stare. Nu stiu cine e. probabil nimeni.

Orbirea (Elias Canetti)

2010-01-05T17:55:00.004+02:00

Ma tot gandesc, cu mainile pe taste si ochii in monitor, la o formula de inceput fara sa ajung la ceva util - si iata ca a trebuit sa recurg la metoda facila a acestui metadiscurs. Canetti s-a descurcat mult mai bine, deschizand romanul cu o scena clasica: profesorul si copilul, invatatul si cel dornic sa invete. Nu stiu cati din cei ce nu aveau alte informatii (eu stiam) nu s-au asteptat ca in centru sa ramana copilul, acesta insa e aproape ignorat apoi si nu cred ca sunt eu nebun daca afirm ca e un prim (important) semn al directiei abordate.

In primul rand orice implicare afectiva ii este refuzata fara drept de apel celui ce se avanta in paginile Orbirii. Dupa experiente literare mai mult sau mai putin moderne*, mai mult sau mai putin latine, aveam nevoie de cineva care sa aiba determinarea de a fi atat de rece cat ii cere subiectul, incapatanarea de a nu tine cont de confortul cititorului (ceea ce nu inseamna ca nu apreciez un strop de caldura bine plasat... au trecut demult vremurile mele cu valori monovalente in literatura). De la "cel mai mare sinolog in viata" (expresie repetata obsesiv), profesorul Kien, la menajera definita nevasta, de la intendentul Pfaff la piticul Fischerle, toate personajele scot din discutie empatia, lasand loc, vag, doar de mila. Adanciti in orbirea lor, fiecare cu lumea lui care e doar o proiectie a lumii reale, straini de orice inseamna relatii inter-umane in adevaratul sens al cuvantului, alcatuiesc scenarii din cele mai absurde intr-o lume aparent banala. Muntele de Pietate se transforma, in mintea savantului, intr-un loc in care cartile sunt aduse spre a fi sacrificate, ceea ce nu poate fi tolerat. Piticul, maestru sahist, ajunge sa viseze cu ochii deschisi la calatoria in America, umilinta lui Capablanca si statutul de campion mondial. Ceilalti au si ei universurile lor personale, in care lumea exterioara se scurge ca o raza de soare printre pleoapele aproape inchise - niciunul din ei nu evadeaza din sfera sa, sfera care nu se intersecteaza ci doar se atinge cu ale celorlalti.

Un punct de fascinatie, pentru mine, a fost ca nimeni, in ruptul capului, nu invata, nu evolueaza, nu se adapteaza. Dimpotriva, toti se adancesc in intuneric, refuza sa deschida ochii, accentuand lipsa de naturalete care face din Orbirea o opera munumentala in atitudinea sa necompromitatoare. S-a insistat mult pe asemanarea, mai ales in ceea ce priveste absurdul si artificialitatea intentionata si dureroasa, cu opera lui Kafka. Cum bine nota si Llosa (caruia ii datorez in parte intalnirea cu acest roman, paginile sale din Adevarul Minciunilor m-au convins), Kafka are totusi o candoare care nu se observa deloc la Canetti. Dincolo de asta, nu pot sa nu remarc ca in Orbirea dementa creste pe masura ce inaintam spre miezul personajelor, spre centrul acelei celule pe care nu o pot parasi. Fiecare din actori incepe ca un exemplar tipic, fie ca e fost politist obsedat de bataie si arestari, sau menajera trecuta, avida de bani si de a fi dorita de barbati. Cu fiecare moment, absurdul devine tot mai evident, izolat cum e in fiecare. Singur, Georges Kien, fratele, "doctorul de idioti", da initial impresia unei conexiuni cu realitatea - nici el insa nu scapa de capcana orbirii, scopul lui find tocmai de a demonstra ca, in viziunea lui Canetti, speranta nu este decat o iluzie, ca toate celelalte.

Stilistic, Orbirea abunda de constructii bolnave, halucinante si de laitmotive obsedante. Fie si numai omniprezenta fusta albastra trebuie mentionata aici - de la insistenta asupra banalului obiect vestimentar (stim intotdeauna cat de scrobita e fusta Theresei, cand si-o netezeste, cand si-o pune sau si-o da jos) la folosirea lui ca simbol al femeii, dusman al culturii, al cartilor, al intelectului, obiect de ura pentru Peter Kien. De la cocoasa lui Fischerle la focul cu care sunt amenintate cartile, de la pumnii roscovani ai intendentului la eternul "ma rog" rostit de menajera/nevasta, de la cele mai concrete la evidente simboluri, repetitia nu face decat sa adanceasca ideea ca nu exista scapare, ca speranta la o trezire din acest cosmar absurd este o naivitate.

Sfarsitul nu deranjeaza prin faptul ca e demult previzibil, ba chiar isi indeplineste perfect functia, de a ucide si gandul la o rasturnare brusca de situatie. Si odata cu acest deznodamant, iata ca am ajuns la finalul acestei recenzii, care nu avea cum sa fie decat chinuita, la fel cum si lectura a fost chinuita si chinuitoare. Si cu atat mai frumoasa.

*Da, stiu, maniaci ai curentelor, Canetti poate fi plasat macar temporal (aproape doar...) in zona modernista. Dar "modern" nu inseamna "modernist"...

Fabrica de fericire

2009-12-23T14:17:00.003+02:00

Indopat cu endorfine pentru a supravietui unor dureri la fel de artificiale ca placerile cumparate la reducere, $54.99 pachetul, isi incepe si azi, ca in fiecare zi, ritualul. Samponul cu menthol revitalizant, gelul de dus revigorant (cred ca tot cu menthol), cerealele pline de fibre si laptele degresat, CDul cu muzica relaxanta pentru masina - nimic nu poate lipsi. Cateodata apar si altele - azi e cersetorul de langa parcare, intotdeauna bucuros sa primeasca niste monede in schimbul bomboanelor cu bunatate, desi e mai bogat decat cel care le ofera. Un bonus: discurs motivational al sefului, cumparat proaspat de la fabrica de fericire, sub forma de spray. Ti-ai facut fapta buna, stii ca esti profesionist (sprayul de discurs motivational a avut efectul asta), esti multumit si asta aproape pe gratis. Ziua a inceput bine.

Seara - e luni sau marti sau miercuri sau joi, hai pana la supermarket. Rafturi intregi cu pastile colorate, mergi pana la cele cu gust de filme sau carti. Cele mai bune au arome identic naturale de inteligenta - nici nu-ti dai seama de diferenta si, in plus, sunt mult mai sanatoase decat originalul. Nu prea raman urme, nu prea te doare capul a doua zi, iti si vine greu sa-ti imaginezi cum traiesc acei betivi ai intelectului care folosesc substanta pura. Gata, ai gasit o pastila albastra pe care scrie film si eticheta anunta: film (160mg), aroma de inteligenta light, aroma de melancolie, excipienti. Poate iti iei si o carte (literatura 80mg, aroma identic naturala de imaginatie, excipienti - de data asta nu mai vrei cu inteligenta, bineinteles ca de la prea multa iti poate veni rau totusi... cum dracu' rezista drogatii aia?!).

Sau poate e vineri sau sambata. Bar, club sau carciuma - niciun local care se respecta nu te lasa fara lumanari cu miros de prietenie la mese (ori, daca nu, macar niste esenta de libertate in aparatele de aer conditionat). A doua zi dimineata, cand toate efectele benefice dispar, nu poti scapa de senzatia de emptyness - un vecin ti-a spus ca fabrica de fericire foloseste un ingredient special pentru a o induce, tocmai pentru a crea dependenta. Nu il crezi - trebuie ca are prea mult timp liber si inventeaza tot felul de teorii ale conspiratiei. Cert e ca nu te simti bine, si, tautologic as it is, nu e bine sa nu te simti bine. Fuga la farmacie, afis mare pe un perete: "Incercati noua gama de produse"... Seria se cheama Self-Improvement si a fost creata pe baza leacurilor traditionale, dar cu tehnologie moderna. Pentru ca numai Baba Floarea mai foloseste ceai de dumnezei si alifie de isusi si fecioare-marii.

Mare minune fabrica asta de fericire, in sfarsit stiinta si tehnologia servesc cu adevarat umanitatea.

random thoughts

2009-11-27T10:50:00.003+02:00

sudden misanthropic mood
m'a lovit (nu c'ar fi o noutate) gandul ca nooj la suta din sistemele metafizice populare (printre care si toate alea religioase) spun ca daca faci chiar totul cum trebuie - si de cele mai multe ori ti se spune clar ca nu poti - vei fi fericit
si ala e scopu pentru care faci toate alea
brainwashing
pe cand we, the soul of the earth (cum zice cantecu' :P ) ne chinuim - sau ne vine natural - sa facem ce stim noi ca trebuie si sa ne tinem de valorile noastre fara sa asteptam vreun reward
dar cateodata e frustrant
si io's mahmur
si nu e bine
ca tre sa beau mult azi
da ma repar pana atunci
hopefully imi trece si mizantropia
mi se intampla rar, dar cateodata aproape invidiez oile
te'a dat afara de la munca, te'a parasit iubita si inundatiile ti'au luat casa, da' dumnezeu o sa te ajute
sau altefl, oricum erai prost platit, aia era o curva si casa era cam darapanata
for all our intellectual prowess, we don't have that luxury
si nic nu-l vrem in mod normal
da na

Despre metal si al sau echilibru estetic

2009-11-25T19:04:00.004+02:00

Ne apropiem de sfarsitul unui deceniu si iata ca lumea incepe sa faca bilanturi, topuri, clasamente si asa mai departe. Iata unul: The decade’s best metal. Foarte frumos, dar si mai frumos este raspunsul kvlt: Metal Orthodoxy. Dincolo de faptul ca lista initiala a celor din A.V. Club contine numai 40% metal si din ala numai vreo 2-3 albume chiar isi merita locul, discutia despre estetica si ortodoxism nu si-ar putea gasi un subiect mai bun decat lumea aproape inchisa a metalului.

Inainte de toate, daca ne referim la aprecieri strict muzicale, Leonard Pierce (cel cu topul) vorbeste prostii in proportie covarsitoare, iar dark legions (celalalt) are dreptate cam in acelasi procent. That out of the way, este evidenta opozitia a doua sisteme de valori in ceea ce priveste estetica - avem pe de o parte ortodoxismul, trv-ismul, estetica inchistata complet in gen, si pe de alta parte estetica deschisa, eclecticismul, open-mindedness. Sigur, Pierce poate fi criticat pana la Dumnezeu (sau Satana sau ce-o fi) pentru intocmirea acelei liste, sigur ca Boris nu are ce cauta si sigur ca Goatwhore si al lor flaut nu ar impresiona decat eventual un neinitiat. Dar principiile raman in picioare, indiferent de argumentele si exemplele stupid alese.

Intr-o lume in care regulile au fost deja stabilite si linile trase, o lume aproape saturata in care orice eventual curent nou nu e decat o combinatie a ceea ce exista deja, e foarte usor sa aderi cu totul la una din cele doua parti. Metalheadul die-hard poate sa spuna ca orice insertie din afara genului nu poate face decat rau. Poate sa sustina ca a nu juca dupa reguli este mai grav decat a juca prost, dar "corect". Poate sa clasifice ca gimmick orice element de noutate. Mai important dintr-un anume punct de vedere, poate sa priveasca cu agresivitate "migratia" publicului de la un gen la altul sau deschiderea lui catre o gama larga, dar lipsita de profunzime. Si in mare masura are dreptate. In 2009 trebuie sa sapi mult in underground pentru a gasi un album de black metal adevarat, ca sa dau doar un exemplu. De la peltele simfonice la crust dat cu eyeliner la prostii ambientale care au vazut blastbeat doar pe youtube, gasesti tot ce vrei, numai ce trebuie nu. Duzini si duzini de trupe "nehotarate", cautand combinatii de stiluri pe care oricum nu le stapanesc, cateva mai norocoase care au gasit nisa - metalul e inca rau, periculos si fascinant pentru cei cu radacini in mainstream - un soft rock imbracat in haine metalice de exemplu nimereste doi iepuri: e usor de ascultat, dar e si *gasp* evil. Si cum bine spunea dark legions, daca nu ai idei inovative pe plan structural, nu conteaza, bagi un fluier o bucata de flamenco ceva si metalistul (???) intelectual (???) crede ca s-a lovit de geniu. Si atunci unde e salvarea? In underground. Cerc inchis, atat in ceea ce priveste trupele cat si in cazul ascultatorilor. Macar stii ce primesti, stii ca nimeni nu incearca sa te pacaleasca, stii ca relatia dintre artist si consumator e sincera. In mare parte, macar.

Dar nu are dreptate si cel care sustine ca nu asculta metal sau rock sau jazz sau mai stiu eu ce, ci doar muzica? Spune ca limitarile stilistice fix asta sunt, limitari. Spune ca ultimul lucru care are vreo importanta e succesul comercial, in orice sens ai lua-o. Si ca e mai importanta individualitatea trupei decat apartenenta la o (sub)cultura. Si nu-i asa? Genurile nu existau a priori, ci au aparut sub forma de conventii, pentru a semnala apropierea stilistica dintre trupele aflate in ciorba primordiala a genului-parinte (sau a muzicii in general). Si atunci de ce sa tinem cu dintii de ele? De ce sa ne impunem negarea mainstreamului doar pentru ca e mainstream? In plus, exista multe formatii care suna ca x sau y, individualitatea insa e mai greu de gasit si de aceea ar trebui sa o pretuim. Metalul este, pana la urma, arta, si ca de obicei nu exista manuale - daca urmezi doar ce scrie la carte, poti fi un zugrav bun, dar niciodata pictor. And so on...

Dar adevarul unde e de fapt? Daca stau sa ma gandesc (si va invit la acest exercitiu) toate marile creatii din lumea asta a metalului au iesit din ciocnirea, mai mult sau mai putin violenta, a celor doua forte creatoare: trvnessul si pushing-the-boundaries. Toate. De la Altars of Madness la De Mysteriis Dom Sathanas, de la Reign in Blood la Human. Si multe, majoritatea din cele mai mici, dar stralucitoare, se afla undeva aproape de zona de impact. Sa fii open minded e bine si frumos, unii uita insa ca in deschiderea lor sa aprecieze si estetica proprie unui gen, valorile inradacinate de pionieri. La fel, daca esti fidel unui fenomen, ar fi bine sa observi expresia lui peste tot, chiar si in zone de granita. Si asta nu e valabil doar pentru metal sau doar pentru muzica - nu e greu de observat ca majoritatea bijuteriilor se afla acolo unde dragostea pentru formele existente se intalneste cu dorinta de a crea ceva nou si unic... si daca nu suntem atenti si ne ia unul din cele doua valuri, putem pierde multe.

Journey to nowhere: de la utopie la distopie si inapoi

2009-11-17T15:08:00.003+02:00

Deocamdata imi lipseste una din piesele cele mai importante - cea care da si numele puzzle-ului, opera lui Thomas More. Imi lipseste si elementul declansator, Republica lui Platon. Dar asta nu ma opreste sa potrivesc bucatica cu bucatica, sa leg capetele de fire intre ele, pentru o imagine cat mai completa a unui gen (sau a unei teme mai degraba?) literar (literare?) care mi se pare ca se apropie cel mai mult de a alcatui o adevarata istorie alternativa.

Daca ne imaginam umanitatea ca un copil care tot alearga pe o campie ale carei margini nu se vad, creatiile de acest gen alcatuiesc impreuna unul din zmeiele inaltate de acesta. Desi micut si de obicei sub umbra celor mai mari (undeva, deasupra - de abia i se zareste forma dar acopera mare parte din cer - e religia: mare, gri, adeseori nu se stie daca stapanul trage zmeul sau invers) e colorat si jucaus... si cateodata, rar, dar se intampla, reuseste sa il traga macar un milimetru pe copil intr-o parte sau cealalta. Fiind usor, e lesne luat de vant sau tras de celelalte zmeie, dar sfoara cu care copilul il tine nu s-a rupt si nu se va rupe niciodata. Si daca pustiul nu tine minte chiar exact drumul sau, culorile vii ale zmeului i-au ramas intiparite in minte.

Initial nu exista - pana in momentul in care copilul s-a hotarat sa taie o bucata din zmeul cel mare si gri, sa o vopseasca in toate culorile si sa o tina mai aproape de el. De ce n-ar fi fost raiul de ajuns? Sau Gradina Eden, sau, abstractizand, Nirvana, Moksha & the like? Pentru ca e prea simplu sa fii bun sub ochii blanzi ai batranului barbos, care o fi ala. Pentru ca vrem sa visam ca ne construim singuri utopia, acest non-loc (sau loc bun - ou-topia sau eu-topia? probabil ambele). Chiar daca folosim eventual credinta ca principala unealta, e esential ca zidurile sa fie asezate piatra cu piatra de noi, macar in imaginatie - si de asta si-a dat seama pana si calugarul dominican Campanella: Cetatea soarelui nu fusese ridicata de ingeri. Deja, pe acea vreme, barbosul nu mai oferea nimic pe tava, nici pedepsele nu mai veneau imediat si direct. Un pas inainte sau crowd control? nu stiu, si asta e alta discutie, dar firul de care am uitat sa spun si care lega zmeul mic si colorat de cel mare si gri incepuse sa se subtieze.

Sute de ani mai tarziu, micul zmeu zburatacea haotic, aratandu-si atat culorile vii cat si umbrele. Asta va descoperi Higgs, calatorul care ne dezvaluie ciudata si fascinanta lume care se cheama Erewhon (aproape nowhere invers, deci ou-topia, desi se va dezvalui ca nu e chiar asa). Initial fermecat de erewhonieni, aproape intotdeauna frumosi, sanatosi, senini si amabili, britanicul descopera pe rand marile si micile ipocrizii ale societatii, intr-o paralela evidenta cu cea din care facea el parte, cea Victoriana. Da, este vorba de o satira in primul rand, dublata pe undeva de un "si daca...?" oarecum understated. Samuel Butler face eforturi evidente pentru a ne convinge ca in Erewhon totul este ca la noi - adica la ei, Anglia, 1870 - doar ca unele valori sunt alterate, altele pur si simplu interschimbate. Un loc in care bolnavii sunt bagati la inchisoare, iar cei pe care i-am considera noi criminali sunt tratati de doctori trebuie sa fie foarte diferit, si totusi autorul se chinuie sa ne faca sa credem ca nu e chiar asa. Apoi insa, ceea ce ar fi trebuit sa foloseasca ca metoda evidenta in acest sens, si anume o analiza a religiei, obtine un efect contrar. Pentru ca, oricum am vedea problema, ipocrizia nevinovata a tuturor erewhonienilor este (prezentata ca fiind) mult superioara credintei vinovate a occidentalilor. Revenind insa la intentia initiala, Butler ajunge sa scuture putin sfoara zmeului, lasand sa se vada episodul minunat al celor doi reformatori, profetul si profesorul, care si-ar avea locul in orice istorie "reala".

Daca pe vremea Erewhonului, zmeul isi mai permitea sa zboare in voie, nu a trecut mult pana ce copilul s-a vazut nevoit sa scurteze sfoara, sa il tina aproape, sa nu-i vada decat latura neagra. El insusi alergand acum printr-un tinut arid si accidentat, nici nu se mai prea uita in sus, cu exceptii notabile care aveau sa se cheme 1984 sau Brave New World. Sau Noi (Zamiatin), care se pare ca le-a influentat pe celelalte doua. Utopia e acum distopie, si-a pierdut ambele atribute, nu mai e buna, ci o exagerare a perversiunii unor modele, nu mai e un non-loc, ci o posibilitate distincta. Nu mai e ceva la care putem spera, a devenit ceva de care trebuie sa ne temem. Este distopia pur si simplu utopia realizata - singura posibilitate a sa de devenire? Nu stiu daca Huxley sau Orwell credeau asta, cert este ca ea nu poate fi atacata decat prin revolta individului, fie ca reuseste, fie ca nu. Poate ca aici este cheia, poate ca nu exista perfectiune fara depersonalizare. Asta vrea sa ii spuna zmeul copilului - "daca ma tragi jos, langa tine, daca nu imi lasi sfoara suficient de lunga, daca incerci chiar sa ma apuci, nu iti pot arata decat fata vopsita in gri si negru, cealalta, cea colorata nu se poate vedea decat daca imi dai drumul".

Si copilul i-a dat drumul. L-a lasat pe Calvino sa isi scrie delicioasele sale mini-utopii (Orasele invizibile) dar i-a lasat pe multi altii sa invarta zmeul pe toate partile, majoritatea neoriginal. Odata cu dezvoltarea literaturii de anticipatie, zmeul nostru s'a ales cu tot felul de zorzoane, cu sfasieturi, cu fundite si pete de smoala. Si de-abia mai zboara. Sigur, copilul are multe zmeie cu care se poate distra, iar cel mare si gri parca nu mai e atat de mare (sau gri)...

Niste carti...

2009-10-13T16:59:00.003+03:00

Nu stiu daca e o calitate sau un defect, dar nu sunt omul care sa fie impresionat foarte mult de romane ca Parfumul, Ierusalim sau Amurgul zeilor stepei. Nu ca ar fi vreo legatura pe care sa o pot semnaliza intre aceste ultime lecturi, in afara de faptul ca toate mi-au placut, in limite "rezonabile" insa.

Dar sa le luam la rand. Ismail Kadare, in Amurgul zeilor stepei, incearca ceea ce multi si-au propus, si anume sa descrie sufletul unei anume epoci intr-o anume zona, sa il infatiseze aproape organic, tangibil. Reuseste? In mare da, scapa chiar in general de tenta artificiala intrinseca unei initiative de acest gen. Expatul (da, n'avem cuvantul asta, sa nu v-aud) albanez isi gaseste - sau nu, mai degraba - locul intr-o societate a carei atmosfera e prezentata ca opresiva, sufocanta (URSS, anii '50). Lupta pentru pastrarea identitatii, daca nu individuala, nationala (sau chiar balcanica, in cazul protagonistului) e pierduta din start, toti sunt fie sortiti asimilarii, fie isi vad destinele alterate de vartejul sistemului. Incidentul Pasternak e elementul declasantor al furtunii, furtuna care face ca miscarea deja haotica a personajelor sa duca la ciocniri violente. Iar legenda lui Kostantin si a Doruntinei, laitmotiv al laturii "albaneze" a povestii e din ce in ce mai contrastanta cu evenimentele, semn ca nu se poate intampla in lumea zeilor pitici ai stepei.

Daca romanul lui Kadare este un sirop dulce(totusi)-amar(mai ales), Ierusalim de Goncalo M. Tavares e un amestec inecacios dar care te face cumva sa il bei pana la capat. Scris poate pentru a ne face sa fim mai putini siguri pe concepte ca normalitate sau sanity, pentru mine n-a avut chiar efectul asta (ar fi fost cumva redundant). Rezultatul a fost o canalizare a atentiei mai degraba pe planul estetic decat pe cel ideatic. Si rezultatul acesteia, la randul ei, nu a fost neaparat rau. Romanul abunda de evenimente si imagini care ar putea fi socante, dar apar ciudat de natural in context, oferind o experienta sa-i spunem atipica. Insa, spre lauda lui Tavares, aceasta deviere de la normal nu e un selling point - nu e o carte pe care trebuie sa o citesti pentru ca e putin ciudata. Foarte interesant si modul de prezentare a personajelor, neuniform, subliniind parca faptul ca nu putem folosi aceleasi metode, aceleasi instrumente, aceleasi unitati de masura, desi suntem tentati. La fel, suntem tentati sa cautam afirmatii generale, daca nu chiar solutii, iar portughezul nu ne ofera nici una nici alta, ci o lume in care regulile si concluziile bazate (oare?) pe statistica au poate mai putina importanta decat gandurile unui om catalogat ca nebun. All in all, Ierusalimul lui Tavares este o imagine a realitatii care ne arata, printre altele, ca nu poate exista o imagine perfecta a realitatii.

Apropos de imagine a realitatii, de orice poate fi acuzat Jean-Baptiste Grenouille, personajul principal din Parfumul lui Suskind, doar ca nu are una absolut originala nu. Tema centrala, profund simbolica, il plaseaza pe Grenouille pe o traiectorie departe de orice destin accesibil unui om. Legenda (am voie sa-i zic asa, nu?) crestina sta la baza acestui modern Antihrist, paralelele sunt evidente si daca a ramas cineva doar cu povestea unui ucigas (cum aud ca se cheama filmul, nu l-am vazut) ar trebui sa mai incerce sau sa se lase definitiv de sportul asta - cum care, ganditul :D. Nu as vrea sa intru in poveste, e foarte usor sa dezvalui ceva ce ar trebui descoperit citind, voi spune totusi ca Suskind are in primul rand talentul unui povestitor, stie sa creeze si imagini sugestive, stie sa atraga. Si voi mai spune ca, asa cum mentionam la inceput, nu m-a dat pe spate, poate pentru ca e prea frumoasa (cateodata chiar in grotescul ei). Dar o recomand oricui.

P.S. L-am mentionat pe Pasternak, iata aici un articol interesant. Nu stiu daca este adevarat ce se sustine acolo, dar e perfect plauzibil - asta ca sa nu uitam ca masina propagandei functiona de ambele parti ale zidului.

A tiny fuckup (leapsa)

2009-10-11T11:14:00.002+03:00

Mda, mi'am uitat pe alt computer ce urma sa postez (despre carti, in fine, pun maine sau ceva) - asta ar fi fuckupu' - si cum Arana e (aproape) singura pe care o citesc si (aproape) singura care ma citeste, nu pot sa refuz aceasta leapsa.

1. Ce vârstă ţi-ai da dacă nu ai şti câţi ani ai?

Intrebat fiind la un interviu cum m-as descrie intr-un cuvant, am ales varianta unsafe sa raspund "tanar". Pentru mine, tineretea reperezinta in primul rand o agilitate a spiritului (stiu, suna fortat, dar there's no other way to say it) care poate foarte bine sa nu tina cont de varsta in sine. Deci, cati ani am? nu stiu, cateodata sunt in kid mode, dar in rest am cati e nevoie :P

2. Ce e mai rău: să eşuezi sau să nu încerci?

Sa nu incerci, clar in ceea ce ma priveste. Succesul e overrated, lumea pune prea mult pret pe rezultat si tinde sa ignore experienta in sine. In plus, orice esec poate fi depasit, dar incertitudinea care apare in cazul in care nu incerci nu are cum sa dispara.

3. Dacă viaţa e atât de scurtă, de ce facem multe lucruri care nu ne plac ?

Unele pentru ca suntem nevoiti de factori exteriori. Altele pentru ca nu ne dam seama. Altele devin lucruri care nu ne plac pe parcurs. Si tot asa...

4. Când ţi se pare că s-a vorbit şi s-a făcut totul, ţi se pare că ai vorbit mai mult decât ai făcut ?

Cateodata da, alteori nu. Dar aproape in toate cazurile mi se pare ca am gandit mai mult si decat am vorbit, si decat am facut. Si nu e neaparat bine.

5. Dacă moneda naţională ar fi fericirea, cât de bogat ai fi?

Trecand peste formularea stupida, nu pot sa nu ma intreb ce se intelege prin fericire in context. Pentru ca atatea definitii diferite nu cred ca are vreun alt cuvant. Nu stiu, sa zicem ca as avea destul cat sa supravietuiesc in mod normal... dar variatiile sunt mari. And I like to gamble too.

6. Care este lucrul pe care ai vrea să îl vezi cel mai mult schimbat la oameni?

La multi dintre ei pulsul. Din cat e in 0.

7. Faci ceea ce ai visat că faci, sau faci ceea ce faci pentru că împrejurările te-au adus aici?

O combinatie. Sunt unde ma asteptam sa fiu, mai mult sau mai putin. Visele sunt undeva mai sus, sau nu neaparat mai sus, dar in alta parte. Imprejurarile au contat, dar nu la fel de mult ca vointa mea. Deci sunt in zona de mijloc.

8. Dacă media de viaţă ar fi de doar 40 de ani, ţi-ai trăi viaţa diferit?

Adica speranta de viata. Nu. De ce ar fi diferente? Ar trebui sa ma insor mai devreme, sa fac un copil (ca sa fiu sigur ca apuc)? Ar trebui, extrapoland, sa ma grabesc in toate? Nu cred. Intotdeauna am facut ce am simtit, fara sa ma gandesc prea mult la viitor.

9. Eşti mai preocupat să faci lucrurile cum trebuie sau lucrurile care trebuie?

Cum sa disociez? In primul rand exista lucruri pe care le faci sau nu, nu poti sa le faci mai bine sau mai rau. Apoi, sigur, celelalte... dar sa aleg intre ele e imposibil. Nu imi place sa fac ceva doar ca sa fie facut, oricum ar iesi, dar cum spuneam mai devreme, mai bine ceva care iese prost decat deloc. Altceva nu am de spus aici.

10. Dacă ar fi să oferi un singur sfat unui copil despre viaţă, care ar fi acela?

Invata sa privesti, asculti, simti...

11. Ce ai prefera să fii: un geniu stresat sau un prost fericit?

Lol. Can I skip this? Nu vad fericirea ca scop in viata, nu vad nici macar inteligenta ca scop in viata. Oricum posibilitatea de a alege implica de la sine inteligenta aici, deci intrebarea nu are prea mult sens.

12. Ce-ai alege între amintirile pe care le ai până acum sau a fi incapabil să îţi mai ai amintiri de acum înainte?

Iarasi prost formulata. Presupun ca nu mi se cere sa aleg intre a imi pierde amintirile de acum si pe viitoarele pe de o parte, si a le avea pe ambele pe de alta parte :D Deh, negatiile astea... In fine, as putea trai fara amintirile de pana acum (desi tin la ele, si in plus as face o gramada de prostii daca le-as pierde). Cealalta situatie e greu de imaginat si probabil si mai greu de trait.

13. Îţi mai aduci aminte de momentul acela de acum 5 ani când erai extrem de nervos şi nefericit? Mai are vreo importanţă acum? mai ai amintiri de acum înainte?

Evident. Si da, are importanta. E parte din mine, ca toate celelalte.

14. Care este cea mai frumoasă amintire de-a ta din copilărie? Ce o face atât de specială?

Cea mai frumoasa? nu stiu. N-am una singura... poate amintirea momentelor in care inventam povesti cu bunica-miu sa imi aduca un zambet pe buze acum. De ce asta? pentru ca rar mai am ocazia sa visez.

15. Dacă ai câştiga un milion de dolari, ai renunţa la ceea ce faci acum?

Da.

16. Când a fost ultima oară când te-ai aruncat cu capul înainte în ceva în care credeai din tot sufletul, deşi toţi te sfătuiau să nu încerci?

I can't pinpoint it, dar se intampla des. Oricum nu ii prea ascult pe ceilalti... mai intersant e cand faci ce te sfatuiesti chiar tu sa nu incerci. Sau cand nu faci ceea ce stii ca trebuie. Si mi se intampla si astea.

17. Când a fost ultima oară când ţi-ai auzit sunetul propriei respiraţii?

Acum. Sunt putin racit, nu e greu sa o aud :D

18. Care e lucrul pe care ţi l-ai dorit întotdeauna să îl faci şi încă nu l-ai făcut? Ce te opreşte?

Nu cred ca am asa ceva, partea cu "intotdeauna" nu se prea portiveste. dar au fost si sunt multe, de la chestii minore la lucruri extrem de importante. Si de obicei ma opreste ceva din exterior.

19. Care e lucrul pe care îl faci mai bine decât toţi ceilalţi pe care îi cunoşti?

Nu stiu. Sunt multe lucruri pe acre le fac si altii le fac mai rar, mai prost, mai putin sau deloc. Dar de cele mai multe ori ei nici nu isi propun. Cred totusi ca lucrez mai usor cu incertitudini decat majoritatea persoaneleor pe care le cunosc.

Copilul

2009-09-28T15:35:00.002+03:00

Ploua, torential. Ud pana la piele, merg pe jos spre casa ascultand muzica, nu stiu ce, de fapt stiu, dar nu conteaza. Playerul poate sa moara in orice moment definitiv, e 3 sau 4 noaptea, sunt obosit, mi-e sete si guess what, sunt fascinat, cu ochii mari, de copil care vede lumea pentru prima oara. Uit ca lumea aia e doar a mea, tin sa mai spun cuiva, de parca am descoperit cine stie ce noutate... sau poate chiar am descoperit.

Ma trezesc pe plaja, ma doare spatele si jumatate din toti muschii, ma duc sa imi iau o bere sau poate intru in apa inainte, ca si'asa am dormit cu slipul pe mine. Apa e rece, ba nu, e ok, ba nu, e rece DAR e ok. Cer de Monet, dar in curand seamana cu cel al lui El Greco, de deasupra orasului Toledo, a inceput din nou sa ploua si nu exista nimic mai frumos - altfel da, dar mai frumos nu. Sunt din nou copilul care refuza cu incapatanare sa ierarhizeze un apus de soare, un zambet, o Judas bruna si cremoasa, un riff al lui Sanders si o pagina a lui Hesse. Si nimic din acestea nu e mai bun sau mai rau decat vreunul din acei demoni analitici care sustin printre altele ca trebuie sa existe o ierarhie in toate. Singura departajare trebuie sa fie temporala, si nu e relativa, ci absoluta, nu exista decat prezentul, visul pe care ti-l amintesti nu exista, ci doar amintirea lui.

Un slideshow. Vad un tablou de Zurbaran, o catedrala, un peisaj de munte. Vad oameni care se joaca, vad oameni care se joaca fara sa stie ca se joaca, ma vad pe mine. "Vad" mirosul de scortisoara din vinul fiert, arpegiile ultrarapide ale unei japoneze nebune, atingerea unei maini. Miles Davis, ninsoare, VW-ul Karmann Ghia care e tot timpul pe strada aia, o panta coborata cu 60 la orape bicicleta, Prostitute fvkken Disfigurement, Demian, ciuperci la gratar, o privire, din nou, un zambet, Coriolan, primul "miros de iarna" din noiembrie, o casa acoperita de iedera, Zarathustra, VAT 69... Dar nu pot atinge, gusta, musca, saruta, rupe, sfasia. Doar el poate, copilul - el creaza si distruge, el e Dumnezeu si diavol, el e supraomul, si Freddy intuia asta, dar poate nu simtea destul. Vine cand vrea, pleaca la fel, e violent si tandru, lumea e a lui dar refuza orice responsabilitate, e un stapan nebun, un creator atat de fascinat de propria creatie incat nu poate sa nu o distruga.

Ma plimb printr-un cimitir si vreau sa fiu singur cu cei de sub lespezi. Ei nu au alta menire decat de a ii face pe plac copilului, in admiratie muta pentru viata. Ceilalti, cei vii dar morti, il dezgusta. Au aceeasi carne, aceleasi oase, aceeasi nevoie de hrana de toate felurile ca si mine si il fac sa se intrebe daca mai are vreun rost. Daca merita traita o zi pentru o clipa, oricat de Kronos, zeu al timpului, ai fi. Incerc sa il conving ca da, ii arat ca sunt singur si suveran, sau ii arat ca nici pe altii, cativa, nu i-au parasit inca zeii. Ii arat ca nu cred in zei, incerc il conving ca el insusi nu exista, adica nu exista fara mine. Nu reusesc intotdeauna...

Scriu, nu stiu de ce, el nu citeste pentru ca oricum stie deja. Poate ca incerc sa ma conving ca il pot totusi pastra, chiar asa, capricios si incapatanat, langa mine. Poate chiar vreau sa cred ca il pot schimba, sa il fac sa invete si el ceva, for a change, pentru ca eu am invatat destule de la el. Destule? Tot. Incoerent, ciudat, aproape schizo, evident ca nu am succes, dar lui oricum nu ii plac tintele, scopurile, telurile. Nici mie, macar atat avem in comun.

L.E. no, i haven't lost it, bear with me on this :D

Recomandari

2009-08-18T21:42:00.002+03:00

The easy way out, sau, mai degraba, back in. Via Arana.

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit din dragoste?

Nu-s adeptul lecturilor "situationale", ca sa nu spun utilitare, si asta pentru ca sunt object-oriented in general, dar cu un usor efort de imaginatie as sugera poate Memoriile postume ale lui Bras Cubas, de Machado de Assis. Pentru umor, pentru ironie, pentru caricaturizare. Asta ca safe bet, pentru ca in cazul unor anumite persoane as merge mai degraba pe un monstru intelectual german, un Munte Vrajit (Thomas Mann), daca nu chiar Zarathustra (ghici cine). De ce? Pentru ca imersiunea nu e doar temporara, nu dispare odata cu intoarcerea ultimei file. Si pentru ca descurajeaza folosirea leacurilor, peticelor, solutiilor provizorii.

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?

Steppenwolf, Hesse. Simplu, pentru ca eu sunt.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?

Iosif si fratii sai de Thomas Mann. Ca sa avem ce vorbi o luna (asta dupa luna de care ai nevoie pentru a o citi :P). Si pentru ca "placerea lecturii" - urasc expresia, din motive probabil evidente pentru cei ce au mai citit pe aici - e mai layered si mai completa decat in cazul (aproape) oricarei alte carti citite.

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?

Ah, sunt multe, dar eu imi aduc aminte cu mare placere de o colectie de poeme epice medievale transpuse in proza de cineva. Tristan si Isolda sau Legenda lui Roland nu ar trebui sa lipseasca din inima niciunui copil.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător?

Zen & the Art of Motorcycle Maintenance, Robert Pirsig. Ea insasi o calatorie, atat spatiala cat si introspectiva, ba chiar metafizica, se potriveste perfect, dar cu o conditie - sa calatoresti singur, sau poate in doi, dar atat.

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?

Nu am asa ceva, imi e greu sa imi imaginez situatia. Probabil ar fi bine sa citeasca Walden, de H.D. Thoreau, poate intelege niste lucruri...

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura?

Poate ca niciuna, pentru ca nu merita sau nu i se potriveste. Poate ceva usurel, dar nu total cretin, un Of Mice and Men (Steinbeck), ca sa ii trezesc interesu fara a il/o obliga sa depuna mari eforturi. Poate ceva ciudat, departe de traditii, norme si clisee, un Calvino sau un Boris Vian, ca sa ii demonstrez ca literatura nu este nici pe departe plictisitoare. Sau poate ceva daramator, un adevarat test pe care probabil il va pica, dar si daca il trece... Toamna patriarhului (Marquez), Jocul cu margele de sticla (Hesse), Orasul si cainii (Llosa) ar fi exemple foarte diferite, dar functionale. Ce cale as alege dintre acestea? depinde de persoana, probabil depinde mult si de moodul meu in momentul respectiv...

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus”?

Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar. Ca sa invete umilinta de la cel mai puternic om al vremii sale.

9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri?

Tot Arana, ceea ce imi face sarcina destul de usoara. Penru variatie, nu voi repeta ce am zis la unul din punctele anterioare, ci voi numi o carte pe care am amintit-o doar in treacat: Asa grait-a Zarathustra, Friedrich Wilhelm Nietzsche. Pentru ca devastatoarea forta a germanului e un val care te poate ineca, dar daca esti in stare sa il stapanesti, te poate duce oriunde.

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?

Gog, Papini. Merge chiar si daca acea persoana chiar le-a vazut pe toate (da, nu neg din start aceasta posibilitate).

994 km (1/3)

2009-06-25T20:23:00.000+03:00

9 si ceva seara, ies de la Ateneu cu a noua a lui Beethoven in minte (ca din Michiyoshi Inoue nu e chip sa ramai cu ceva), ma indrept pe jos spre gara, imi iau de mancat/baut pe tren si ma duc vesel la casa de bilete.

-Un bilet la Cluj, redus.
-Pai cu ce ajungeti la Cluj?

Da, trenul nu circula, nu fusesem atent, fast forward pana a doua zi dimineata, dupa 3 ore de somn chinuite plec in fine din Bucuresti, sa-mi iau bicicleta. In compartiment, o bunicuta de 65+, in blugi, cu casti in urechi, ma intreaba pe mine (PE MINE!!!) daca e ok sa deschida mai mult geamul, daca nu ma deranjeaza curentul. A welcome change fata de ce intalnesc in mod normal, chiar daca rezolva integrame si sudoku in loc sa citeasca, dar poate ca a citit deja mai mult decat voi citi eu toata viata, si oricum framantarile lui Victor din Maine in batalie sa te gandesti la mine (Javier Marias) nu ma fac sa ma simt superior din punct de vedere intelectual.

Speaking my mind, single trail of thought

Alchemist, Chinese Whispers (asta aud eu, oare ce asculta bunicuta...) dar se potriveste oarecum si cu discursul lui Victor. Asta chiar reuseste Marias - o comunicare directa, sincera, deschisa si relativ profunda intre personajul narator si cititor. Fie ca il intelegei sau nu, fie ca il aprobi sau nu, Victor exista, in carne si oase si ganduri si simtiri, nu e doar o fatada, nu e o cutie neagra. Dar oare ajunge? Nu vreau sa ma intorc la ce caut eu intr-o carte, cert e ca asteptarile mele nu sunt aceleasi cand mai am in fata peste 15 ore de drum. Da, chiar, e o carte de tren, de metrou sau autobuz, desi pare mai "intelectuala", desi nu e ce ai numi in mod automat o lectura confortabila. Siret Marias, imi ia ochii cu imagistica, mai arunca si cate o pastila efervescenta care imi agita putin gandurile.

...don Juan sau Juan sau Juanito sau Tellez sau Excelenta Sa, niciodata aceleasi cuvinte sau vocative pentru aceeasi persoana, persoanele sunt atat de variabile ca si povestile, in functie de cine le numeste si le cheama.

Corect in esenta, dar banal, chiar daca poate suna frumos. Cu toate ca sustin ca importanta obiectului e adesea neglijata, n-as merge pana la a contrazice afirmatii ca cea de mai sus. Afirmatie care explica intr-o oarecare masura unul din principalele puncte de interes al autorului - perceptia. Se tot chinuie sa ne faca sa intelegem cat de putine stim despre o persoana, cat de des avem informatii gresite, cat de usor suntem inselati. Ne aduce aminte (de parca uitasem) ca folosim etichete si scurtaturi by default, ca impartim oamenii in categorii, ca rareori vrem sa stim mai mult decat ce e evident. And so on and so forth. Mai scot capul pe geam, mai fac o poza, ma mai uit pe spatele carti, unde scrie ca "Javier Marias atinge profunzimi abisale" si injur... Bine, poate ca exagerez putin, cartea nu e chiar groaznica, elementele de constructie sunt relativ interesante, mai ales un soi de repetitie augmentativa ce puncteaza actiunea si are ca instanta finala cateva fraze care aproape ca fac o impresie mai puternica decat tot restul.

Maine in batalie sa te gandesti la mine si cada spada ta fara tais: mori in deznadejde. Povara sa fiu eu maine pe sufletul tau, sa fiu eu plumb inlauntrul pieptului tau si sa sfarseasca zilele tale in sangeroasa batalie: cada lancea ta.

Putin scarbit de cat de previzibila e actiunea, putin consolat de faptul ca nu aflu, adica nu mi se spune (ca de intuit intuisem demult) chiar totul pana la final, putin plictisit de lovitura de teatru, varianta light, de la sfarsit, inchid cartea, in mod sigur forever, ma uit la ceas, ma uit pe geam, respir adanc si bag mana adanc in rucsac...

Alive: de la Svevo la Augury

2009-06-15T17:54:00.005+03:00

Trebuie sa spun de la inceput ca urmeaza un post atipic pentru blogul asta, un post fara vreo tema precisa sau mai bine zis impartit intre mai multe, un post care incearca sa acopere, macar superficial, golul dintre ultimele mele cuvinte de aici si ce planuiesc sa abordez (si de data asta ma voi tine de cuvant).

Nu va voi plictisi cu facultatea (da, motivul pentru care n-am mai dat pe aici este ca am avut o facultate de terminat), desi am in minte niste observatii cu privire la modul de abordare al invatamantului superior. Voi trece direct la lucruri mai placute care s-au strecurat intre timp, primul dintre acestea find romanul Constiinta lui Zeno de Italo Svevo. Construita pe principiul anti-eroului, cartea nu prea ofera punti de empatizare - sau mie nu mi-a oferit, dar ma gandesc ca, daca altcineva a avut un alt fel de experienta, e grav. "Atipic" nici macar nu incepe sa descrie ce e Zeno - om fara trasaturi, ba nu, a carei unica si dominanta trasatura e incoerenta. Altfel, nu pot gasi macar vreun exemplu de calitate atribuibila, fara a putea gasi si dovada prezentei defectului asociat. Pe masura ce citeam, crestea in mine intrebarea "de ce?" - ce nevoie putem avea de Zeno, ce poate el sa ne spuna, trecand peste faptul ca nu e sincer nici cu sine, nici cu cititorul. Raspunsul e la fel de vag si ambiguu ca rolul psihanalistului in toata povestea (cititi si veti vedea) - e vorba de o perspectiva alternativa, care substituie vitalitii, adevarului si ordinii boala, minciuna si haosul. Ce e intrucatva descumpanitor este ca functioneaza - un fapt greu de acceptat si de asimilat, modelul lui Zeno nu e atat de departe ca functionalitate de modelul obisnuit in care vrem sa ne vedem cu totii. Daca am totusi ceva de reprosat lui Svevo, este ca daca s-ar fi jucat mai mult cu perceptia, ar fi obtinut un efect atat mai spectaculos cat si mai durabil... in plus, se cam intinde steril (vezi toata povestea cu amanta sau cu intreprinderea lui Guido).

Asta ar fi cea mai recenta lectura, de restul sunt destul de departe acum (ca timp, dar mai ales cu mintea) ca sa nu pot spune mai mult de doua vorbe. Daca Fratele lui Rousseau de Stephane Audeguy - o poveste impertinenta, dar erudita, indrazneata si amuzanta fara a pierde din profunzime, pe modelul unui Huysmans care, in aparenta, nu se ia in serios - mi-a placut si o recomand oricui, nu pot spune acelasi lucru despre Maja Desnuda, care mi-a adus aminte de ce il considerasem pe Vicente Blasco Ibanez un scriitor foarte plictisitor. Ar fi de mentionat si The Wind-Up Bird Chronicles a lui Haruki Murakami, care, in ciuda unor mici imperfectiuni si a unei usoare carente de profunzime overall, m-a convins sa revin la autorul japonez, candva. Nu pot trece nici peste Gladiatorii lui Koestler, care dovedeste un simt acut al observatiei si o buna abilitate de a trage concluzii, sau peste Smulgatorul de Inimi de Boris Vian - disturbing, imaginativ, suprarealist, o experienta care rezida mai degraba in spatiul imaginilor decat al ideilor.

In lumea muzicala, o recolta ceva mai bogata, dar despre care voi vorbi ceva mai pe scurt. Maltezii de la Abysmal Torment au scos cel de-al doilea album, Omnicide, si suna, citez, de sa-ti bati copiii, adica fix cum trebuie sa sune un album de brutal death. Foarte inchegat, excelent produs (pentru genul abordat, nu va ganditi la un mixaj cristal) si cu o atmosfera foarte intunecata, nu ii pot reprosa nimic. Genul produsului cu adevarat matur - spun "cu adevarat" pentru ca de obicei matur e un eufemism pentru fara vlaga, blazat, cuminte sau fara idei noi - care indeplineste criteriul coeziuni si accesibilitatii (in limite rezonabile) fara a taia din alte zone.
La polul opus in ceea ce priveste metalul, avem Tears for the Dead Gods, cu albumul omonim din 2005. Un progressive metal superb al carui principal atu este conceptul, faptul ca totul, la nivel de pasaj sau la nivel de piesa, serveste unicului scop de a contura o poveste. Poveste pe care nu o stiu - unele din versuri, din cat am putut intelege, ma duc cu gandul la Dune, could be wrong though - dar pe care o pot ghici ca desfasurare, momentele de tensiune, conflictele si deznodamantul fiind prezente fara echivoc in muzica.
Tot in zona progreessive, dar de data asta in combinatie cu death metal, avem parte de al doilea album al canadienilor de la Augury (Fragmentary Evidence), care adauga cu naturalete jazzul in mix si rezultatul e mind-blowing: pe la a 10-a ascultare raman cu sacul plin de lucruri noi neobservate inainte. Straturi caree se impletesc si intrepatrund, solouri de bass fretless, baterie furibunda - exemplul perfect de muzica nu doar stoarsa din testosteron, dar care nu a dat nimic din rautate pe complexitate.
In rest, in afara metalului mi-am petrecut destul timp cu Philip Glass, hipnotizat de structurile minimaliste, de crescendourile lente care duc la eliberari de tensiune. Am dat recent si de Weather Report (da, tarziu, stiu), pe care ei pot adauga linistit la colectia mea mica, dar in crestere, de jazz fusion, ca merita toata atentia.

Deeocamdata atat, revin curand (promit) cu lucruri mai serioase.

Ce-am mai citit (part 1)

2009-02-20T17:01:00.000+02:00

Iata ca a trecut iarasi destul timp de la precedentul post, iata ca, desi mi-am propus sa scriu mai des nu am facut-o, din varii motive. Intre timp, am strans destule subiecte, dar pana sa le dezvolt voi incerca o prezentare a catorva din ultimele mele lecturi, acele carti despre care nu pot scrie mai mult de cateva randuri, fie pentru ca nu merita, fie pentru ca, pur si simplu, nu reusesc sa prezint altfel decat pe scurt si poate sec experienta oferita.

Alvaro Mutis - Ispravile si necazurile gabierului Maqroll

Mi-a adus aminte putin de Marquez, dar nu de Toamna patriarhului sau de Un veac de singuratate, ci mai degraba de Dragoste in vremea holerei. Nu neaparat prin subiect, ci prin ton, desi Maqroll este mai putin delicat si ceva mai direct. Personajul principal este interesant, se invarte in jurul temei destinului, cu o resemnare ce nu aduce totusi a infrangere. In rest, nu am dat de nimic care sa ma impresioneze in mod special. este o lectura placuta, o carte frumoasa, desi destul de intunecata.

Joaquim Maria Machado de Assis - Memoriile postume ale lui Bras Cubas
Aud ca Machado de Assis a fost influentat de Laurence Sterne si al sau Viata lui Tristram Shandy, gentleman - trebuie sa o citesc si eu, pentru ca mi-a placut cartea brazilianului. Interesanta aceasta idee cu memoriile postume, interesanta si privirea aruncata societatii braziliene din secolul XIX. Mult umor, intr-un registru care ajunge pana la cea mai muscatoare forma de ironie. Personajele sunt parca desenate, de fapt pe jumatate caricaturi. Fiind vorba din nou de o naratiune la persoana I, evident ca Bras Cubas e in centrul atentiei, si nu plictiseste de loc, fie ca e vorba de o cugetare pseudofilosofica, fie de un episod amuzant. Stilul este neconventional, mai ales pentru vremea respectiva, naratorul uita, revine, se joaca cu "publicul" sau, mentinand o cronologie aproximativa - acesta, stilul adica, este pana la urma principala atractie a unei carti care nu are, totusi, cum sa fie o revelatie pentru un cititor din vremurile noastre.

Gabriel Garcia Marquez - Povestea tarfelor mele triste
Un scriitor inconstant din punctul meu de vedere, Marquez ofera cu aceasta... nuvela cred ca o pot numi o experienta interesanta, poate socanta pentru unii, dar lipsita de valoare permanenta. Vorbeam la un moment dat despre ce inseamna literatura pentru mine - nuvela de fata intra in categoria acelor povesti frumoase (a nu se intelege neaparat ca vorbesc de floricele si fluturasi) care pot chiar sa imi placa foarte mult, la un moment dat, dar pe care nu le-as recomanda in chipul de creatii semnificative. Fara indoiala, autorul este un maestru al penitei, al pixului, al tastelor (nu stiu cu ce unelte scrie el), fara indoiala, imaginatia lui este flexibila si usor pusa in scena, dar, la fel, fara indoiala, nu este un mare ganditor - ce are mai multa importanta variaza evident in functie de cititor. revenind de la general la specific, nuvela isi merita toate cele 45 de minute (sau pe-acolo) de care e nevoie ca sa fie citita, nu cred ca mai merita macar inca o secunda de gandire dupa. Then again, asta sunt eu, cu asteptarile, criteriile si valorile mele...

Bertrand Russell - De ce nu sunt crestin
In cu totul alt registru a venit aceasta colectie de eseuri ale filosofului britanic. Sincer sa fiu, ma asteptam la mai mult. Daca problemele sunt puse corect, ele sunt totusi destul de superficiale pentru un asemenea subiect. In plus, au fost discutate prea mult, atat inaninte cat si dupa Russell. Obiectiile lui sunt indreptate in cea mai mare parte impotriva bisericii, impotriva modului in care sunt aplicate principiile crestine deci, si nu impotriva principiilor in sine. Chiar si cand se ajunge la aspecte situate la o profunzime mai mare, nu se incearca altceva decat discutarea punctuala a lor, ansamblul este neglijat de cele mai multe ori. Cea mai interesanta parte mi s-a parut o discutie a autorului cu un preot - culmea, vorbind despre argumentatie, mi-a placut mai mult de fata bisericeasca decat de filosof. Se discuta acolo diverse subiecte care aproape ca lipsesc din restul volumului, cum ar fi argumentul cauzei prime - demontat fara probleme de Russell. Per total, sentimentul de "been there, done that" nu mi-a dat pace, la fel ca gandul ca nimic nu ajunge la radacina problemei, desi ar trebui.

Vor mai fi posturi pe acest tipic, poate chiar in curand. Am citit destul de mult si variat in ultima vreme. Pana atunci insa, voi reveni cu alte subiecte, pentru ca, pe langa cheful de citit, mi-a revenit si pofta de scris...

Iosif si fratii sai

2009-02-03T22:20:00.000+02:00

In genere, am pasit cu acest roman pe o noua treapta a vietii mele literare, intrucat prin el m-am detasat, cel putin de data aceasta, de tematica individuala si burgheza, trecand la tipic si mitic.
Thomas Mann

A trecut o luna de cand am terminat acest roman, o luna in care am tot incercat sa adun cumva cateva ganduri si sa le astern aici. Ce-i drept, nici n-am trecut printr-o perioada tocmai lipsita de preocupari cronofage, dar in mod cert principalul motiv al acestei "intarzieri" este insasi natura romanului despre care vreau sa vorbesc. M-am gandit chiar la un moment dat sa trec la altceva, dar nu pot face asta pentru simplul motiv ca, daca nu scriu despre asemenea carti ,inseamna ca subiectele pe care merita cu adevarat sa le abordez sunt foarte putine.

Si iata ca am si inceput cu laudele, dar nici n-ar fi putut fi altfel. Iosif si fratii sai este un roman monumental din mai multe puncte de vedere. Desigur, cel mai evident e chiar dimensiunea sa si ca sa scap acum de acest aspect prea putin important voi spune ca in ciuda celor 1800 de pagini si al temei abordate, deloc facile, se citeste surprinzator de usor. Pentru cei familiarizati cu Mann, voi spune ca mi s-a parut mult mai "deschis" decat Doctor Faustus sau Muntele Vrajit, de pilda. Poate ca scriitorul si-a dat seama ca daca isi pastreaza stilul la fel de opac si dens, chiar nu il va citi nimeni - mai degraba, o idee care mi-a venit este ca, fiind vorba de o poveste ce se presupune cunoscuta, nu a considerat necesar sa duca actiunea pe o treapta inferioara din punct de vedere al importantei, pentru a atrage atentia asupra incarcaturii spiritual-intelectuale. In plus, ideea de ritual, de sarbatoare, de pilda este atat de importanta incat povestea in sine trebuia sa-si pastreze un rol insemnat.

Aceasta poveste este cea biblica a lui Iosif, fiu al lui Iacob/Israel, ajuns mare vizir in tara Egiptului dupa ce fusese vandut de fratii sai. In linii mari, tot ce se intampla este ceea ce stiam deja - de la viata lui Iacob pana la nasterea mult iubitului sau fiu la celebrul episod al talmacirii visului faraonului, pentru a se ajunge in final la stabilirea lui Israel (nume care ajunsese sa semnifice tot neamul) in Egipt. Noutatea consta in modul de abordare al acestui subiect, precum si in faptul ca Mann, "baiat destept" dupa cum ziceam la o bere, nu avea cum sa rateze prilejul de a il plasa pe Iosif in timpul domniei lui Akenaton. Suntem aruncati fara cine stie ce menajamente intr-o lume in care zei si oameni se nasc si mor, o lume in care viata devine ritual si invers. Dupa cum spune insusi autorul:

Serbarea in sens de ceremonie mitica si de repetare senin-grava a unei intamplari originale s-ar putea spune ca e insusi motivul de baza al romanului meu; o data, eroul chiar poarta numele de "Iosif em heb" - "Iosif in sarbatoare".

Mai mult decat atat, dialogul dintre personaje si dumnezeii lor este omniprezent, transformarile, atat in randul unora cat si al altora, sunt frecvente. Istoria se repeta intr-o anumita masura, dar si prezentul devine istorie, evenimentele cu adevarat noi urmand a avea loc, din nou, in viitor. Personajele joaca, nu de putine ori, roluri ce fusesera "scrise" cu sute de ani in urma, cateodata sunt chiar aproape constiente de acest lucru, incercand fie sa pastreze povestea cat mai aproape de original, fie sa se dovedeasca mai presus de limitarile acesteia. Oamenii sunt intrupari ale zeilor si acestia la randul lor sunt sublimari ale oamenilor, creatorul este creat la randul lui si nu se stie, nici nu e relevant care a fost primul. Si asa mai departe...

Stilul si mai ales tonul cu care sunt prezentate toate acestea (si sunt integrate in episodul biblic) este de-a dreptul incantator. Nu stiu cum a reusit sa pastreze echilibrul intre tema cat se poate de serioasa si un registru atat de luminos, nu stiu cum se face ca mi-l imaginez intotdeauna cu zambetul jucaus si satisfacut de sine al celui ce stie mai multe decat vrea sa spuna, desi in niciun moment nu pare lipsit de un respect deplin fata de cele discutate. La fel, nu imi dau seama cum imbina ironia cu afectiunea fata de personaje si nici cum da senzatia, alternativ, de copil care se minuneaza in fata lumii si de intelept fata de care nu mai exista secrete.

In incheiere, nu pot proceda altfel decat cum am facut cand am scris despre Doctor Faustus - va las cu un citat din roman, si anume un gand al lui Iosif:

Tocmai asta-i, isi spunea in sinea lui, ca Dumnezeu le savarseste pe toate, dar ne-a harazit noua cugetul si sentimentul ca suntem vinovati fata de El, tocmai fiindca ajungem vinovati pentru El. Omul poarta vina lui Dumnezeu, si nu ar fi decat cinstit ca, intr-o zi, Dumnezeu sa se hotarasca, in sfarsit, sa poarte el vina noastra. Cum o va scoate la capat Sfantul-Neprihanit, este nesigur. Dupa judecata mea, pentru asta ar trebui sa devina chiar om.

Despre atei si religii de buzunar

2009-01-03T17:34:00.002+02:00

M-a surprins intotdeauna usurinta cu care unii discuta despre subiecte din cele mai profunde, nepasarea cu care se invart printre concepte ca Dumnezeu, ateism sau credinta (si nu ma refer la tonul "blasfemic" si batjocoritor pe care il folosesc si eu adesea, in gluma). La fel, am gasit ridicol tonul categoric cu care unii isi afirma apartenenta la un anume set de idei, conceptii si principii, fie ca e vorba de o religie sau de un sistem filosofic, fara a sti de fapt mare lucru despre el. Nu in ultimul rand, m-a dezgustat si atitudinea dispretuitoare a multora fata de lucruri pe care nu numai ca nu le inteleg, dar nici nu si-au pus macar problema de a incerca.

De pilda, v-ati gandit oare, ca dincolo de aparente, conceptul de divinitate nu este legat printr-o relatie reciproc exclusiva de religie? Evident, e absolut necesar sa gandesti mai departe de crestinism (surprinzator de greu uneori) pentru a lua macar in calcul o astfel de ipoteza. Totusi, nu-i nevoie sa ajungi la cine stie ce cult obscur, ci te poti opri la una din cele mai importante religii, numeric vorbind - ma refer la budism. Sigur, poate veni cineva sa spuna ca Deva nu e decat un alt nume pentru un zeu, dar simplul fapt ca oricine, alegand calea potrivita, poate ajunge pana la urma pe acelasi plan face ca natura lor divina sa fie pusa la indoiala. A se vedea de exemplu supraomul lui Nietzsche - depasind povestile cu reincarnarile, sa ma ierte cine crede in asa ceva - diferenta dintre omul ajuns la nirvana si supraom nu este data decat de natura diferita in cele doua cazuri a starii de desavarsita iluminare. Ah, mai putin important, dar mai este si faptul ca Nietzsche spunea ca in vremea lui nimeni nu ar putea (inca) sa ajunga la acea iluminare, in timp ce Buddha a reusit deja, cu niste milenii in urma - punct in plus pentru supraom, privit ca zeu.

Mergand mai departe, ati analizat vreodata atitudinea omului in postura de creator de dumnezeu? Desi incercarea de a defini cumva, de a gandi unitar lumea privita prin sine mi se pare naturala, gasesc totusi regretabil faptul ca oamenii uita ca au facut asa ceva - si nu ma refer numai la ei ca persoane, ci mai ales la civilizatii. Dumnezeul devine din concept (sau colectie de concepte) creat entitate creatoare in momentul in care omul isi neglijeaza rolul, fie din cauza uitarii, fie ca, dintr-un motiv sau altul, nu i se pare ca e vrednic de a-l indeplini. De aici aberatii precum religia organizata (stiu, exprimare pleonastica) sau dumnezeii utilitari venerati doar pentru ca e mai usor sa le faci pe plac. Desigur, in unele vremuri, divinitatea introvertita era greu de privit asa cum e - motivele sunt multe si greu de explicat pe scurt - Iisus de exemplu a avut nevoie sa se prezinte (poate ca si siesi) ca fiul lui Jahve, Mahomed ca profet al lui Allah and so on. Poate ca nici ei nu isi dadeau seama ca de fapt sunt creatori de dumnezeu, ca sunt mai mult decat un vehicul al divinitatii. Poate ca nici Akenathon, desi faraon si deci zeu, nu a realizat ca Aton nu e decat o proiectie a sinelui sau ideal intr-un mediu ce pana atunci fusese "locuit" de Amon-Ra sau de Osiris, poate ca nici miile de sfinti sau eretici (de fapt, acelasi lucru) ai evului mediu nu stiau ca de fapt ei il schimba pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lor, si nu doar intrevad noi intelesuri in alcatuirea sa divina. Noi insa, in anno domini 2008, stim asta - de ce ne impiedicam inca de nevoia de dumnezei exteriori (de fapt, singurul fel de dumnezeu, pentru ca acela interior este doar, cum ziceam, idealizarea sinelui) nu stiu.

Stiti oare, voi sustinatori "iluminati" ai creationismului, ca doar orgoliul va impiedica sa acceptati ca sunteti rezultatul (fericit poate) al intamplarii? De unde stiu asta poate va intrebati - nu sustin ca sunt sigur, posibilitatile sunt infinite dar faptul ca un sistem (evolutionismul, spre exemplu) are inca niste "gauri" nu e un motiv suficient pentru a adopta un altul care, sa fim seriosi, a tot fost carpacit de-a lungul timpului. Unii dintre voi sustineti ca am fost creati (sau ca evolutia noastra a fost ajutata) de extraterestri. Dar nu va dati seama ca, atat timp cat nu stim nimic despre ei, nu e nicio diferenta intre aceasta ipoteza si cea care sustine existenta mosului cu barba care sta pe norisori. Vi se pare mai simplu sa credeti in omuletii verzi deoarec componenta sociala (e vorba de o societate pana la urma) ii face mai tangibili decat orice alt tip de creator. Din seria "hai sa cred in asta, ca e mai simplu asa" - cum poate atunci un ateu sa va ia in serios?

Da, sunt ateu, si faptul ca ma joc liber, cateodata de-a dreptul neortodox (no pun intended) cu tot soiul de concepte ca divinitate, creatie si dumnezeu nu ma face nici in cea mai mica masura ipocrit. Dimpotriva chiar, cel care stie ca si-a creat dumnezeul (sau hai sa-i zic echivalentul personal al divinitatii ca sa nu-mi demonstreze cineva ca pur semantic sunt de-a dreptul credincios) - de fapt si-l creeaza, procesul nu se incheie niciodata - e poate cel mai demn de a purta numele de ateu. Numai constientizand rolul de creator poti renunta complet la nevoia de un alt creator, iar numai un loc gol pe propriul altar va cere intotdeauna un idol.

Dostoevsky, in fine

2008-12-04T19:03:00.005+02:00

Nu stiu daca se observa, dar urasc introducerile. De data asta insa nu pot gasi vreun ocol, trebuie sa ma intorc putin in timp pentru a explica relatia mea cu barbosul din poza de mai sus. Perioada vizata este cea a liceului, nu imi aduc aminte exact in ce clasa, cam pe la mijloc oricum a inceput lumea din jurul meu sa citeasca Dostoevsky (din multele moduri de a-i scrie numele l-am ales pe acesta fara vreun motiv anume). Ce inseamna "lumea din jurul meu"? Cei cativa colegi care mai citeau cate ceva, diferit de Ion si Mara (pentru scoala) sau de ProSport si Libertatea. Ocupat fiind la inceput cu alte carti, pana sa ii acord vreo sansa, scriitorul rus devenise un soi de fenomen, ajungand chiar si la oameni de care si acum ma indoiesc ca ar fi inteles ceva din ce citeau acolo. Si atunci a intrat in scena o pornire a mea, foarte acuta in acea vreme, impotriva a tot ce e "la moda". Pornire stupida, fie si numai pentru faptul ca atunci era nediscriminatorie.

Si uite asa am ajuns eu aproape de finalul facultatii, tot trecand pe langa Dostoevsky, ba chiar incercand cateva pagini la un moment dat, numai pentru a pune cartea din nou in raft. Intr-un final, mi-am luat inima in dinti, convins de parerile mai multor prieteni, convins de desele referiri din alte carti. Am inceput cu ce altceva decat Crima si pedeapsa. Bun, interesant, parca totusi underwhelming, dar m-a facut sa vreau mai mult. Enter Demonii...

Inceputul greoi, de care fusesem avertizat de catre aceeasi prieteni, nu a reusit sa ma indeparteze si apoi, cu fiecare pagina, nu m-am mai putut desprinde. Pe masura ce capitolele treceau, m-am simtit tot mai prins intr-o lume fascinanta, lume in care se intampla lucruri halucinante si in care dai de persoane din cele mai speciale. Ramanand la o privire de ansamblu, pe langa filosofia si psihologia mult mai dense decat in Crima..., de data asta nicio raza de lumina nu strapunge intunericul omniprezent. Atmosfera este apasatoare si autorul nu face niciun efort pentru ca cititorul sa aiba o experienta confortabila.

Desi firul principal este foarte puternic, temele bine puse la punct (inclusiv alegoria biblica pe care va las placerea sa o descoperiti, in caz ca nu ati citit inca romanul), numai mergand in detaliu, analizand fiecare personaj in parte, iti dai seama de intregul spectru al romanului. Stepan Trofimovici, primul prezentat, e las si ridicol in cea mai mare parte a timpului, cu accese sporadice de demnitate care nu reusesc insa sa schimbe imaginea de ansamblu. Prototip al omului care nu a avut niciodata curaj sa faca ceva notabil, dar care se crede destinat pentru asa ceva, e poate simbolul unei generatii care a facut posibila aparitia unor monstri, ca fiul sau, Piotr Stepanovici. De departe cel mai activ in ceea ce priveste succesiunea de evenimente din carte, viclean, abil si fara scrupule, acesta din urma e surprinzator de superficial din punct de vedere psihologic. Nihilismul lui se opreste la nivel politic, sau, daca sunt ingaduitor, la nivel social. Mai departe nu pune pret pe mare lucru si nu intelege prin ce trece personajul principal al romanului, care il intereseaza doar datorita carismei si poate inteligentei acestuia. Nikolai Vsevolodovici Stavroghin, caci la el am ajuns, fascineaza inca inainte sa apara in actiune propriu-zis prin puterea lui - puterea de a domina orice alt individ, si mai ales puterea de a nu-si dori neaparat acest lucru. "Demonul" sau, totusi (desi este numit la un moment dat un biet dracusor), nu e chiar atat de usor de controlat, Nikolai este nihilist la cu totul alt nivel decat Piotr. Si chiar daca el insusi spune la un moment dat ca s-ar fi sinucis din plictiseala daca nu ar fi existat speranta, am reusit sa nu ma las pacalit sa rad de el, pentru ca de data asta nu ridicolul este tema definitorie. Desi as mai avea multe de scris despre el, ma voi opri la inca o paralela cu Crima... - looking back, Raskolnikov mi se pare o caricatura a lui Stavroghin, un simulacru nereusit care, tocmai pentru ca nu are mare lucru din maretia celuilalt, isi merita salvarea/mantuirea.

Un rol secundar in actiune, dar principal din punct de vedere ideatic il ocupa Kirilov. Marcat, ca multi altii, de Stavroghin la un moment dat din viata, Kirilov intruchipeaza paradoxul ateului care, in momentul mortii, devine Dumnezeu. Nu pot fi de acord cu aceasta idee, dupa cum nu pot fi de acord cu faptul ca ateul, odata constient ca e ateu, nu mai poate trai (ipoteza care impreuna cu cele zise inainte alcatuieste o relatie de necesitate si suficienta) , dar problematica este extrem de interesanta si bine pusa in lumina. Incepand de la discutiile despre durere si frica si terminand cu marcanta scena a mortii lui, Kirilov nu este un personaj pe care sa il uiti usor.

As mai putea vorbi despre Sigaliov, despre Satov, despre Andrei Antonovici si o serie de alte personaje, dar m-as intinde prea mult si nu stiu daca as mai atinge un subiect foarte important pentru mine. Am fost, daca nu surprins, cel putin impresionat de multitudinea de asocieri, unele foarte ciudate, pe care mintea mea le-a facut in timp ce citeam cartea. Astfel, Stavroghin mi-a adus aminte de Max Demian - unul negru, celalalt alb, personaje in negativ, fiecare cu semnul lui Cain in frunte (cititi Demian!), atat de diferiti si atat de asemanatori, in acelasi timp. Apoi, Rusia lui Dostoevsky e aproape un personaj in sine, vie, organica, asa cum va fi si Germania lui Mann in Doctor Faustus. Sunt aproape sigur ca Huxley, in Brave new World, nu era indiferent fata de Sigaliov, iar un schimb de replici dintr-un film al lui Kubrick (din pacate nu reusesc sa imi aduc aminte care) seamana suspect de mult cu o parte din discursul lui Kirilov. Si tot asa, normal de altfel, pentru ca Dostoevsky a influentat o intreaga generatie de scriitori care, la randul lor, si-au pus amprenta pe cei ce urmau...

Am uitat sa precizez ca urasc si incheierile, nu? Nu stiu daca e treaba mea sa dau sfaturi, dar faceti rost de carte, cititi-o, sau daca nu o cititi, sa nu fie din cauza vreunei prejudecati cretine, cum a fost in cazul meu.

1001 books you must read before you die

2008-11-19T00:59:00.002+02:00

In general nu suport blogurile oamenilor care, cum vad ceva "comentabil" (stiu, nu exista cuvantul - ar trebui) pe strada, la teve, on teh internetz se apuca sa scrie. Critic si superior, de cele mai multe ori, pentru ca e mai usor sa injuri decat sa lauzi, pentru ca prinde mai bine. Eh, tocmai din acest motiv mi-a luat ceva sa ma hotarasc sa abordez subiectul de fata, desi ma roade de ceva vreme.

Probabil stiti despre ce e vorba:
1001 Books You Must Read Before You Die is a literary reference book compiled by over one hundred literary critics worldwide and edited by Peter Boxall, an instructor of English at Sussex University, with an introduction by Peter Ackroyd. Each title is accompanied by a brief synopsis and critique briefly explaining why the book was chosen. Some entries have illustrations.
(wikipedia)
A aparut si la noi in librarii, in limba romana, lista se gaseste pe net (aici de exemplu). Cand am data prima oara de carte, am inceput sa o rasfoiesc de la coada spre cap si dupa un numar aparent interminabil de pagini am vazut ca sunt inca dupa 1990. Apoi am deschis cartea fix la mijloc si anul era 1955. Iata si niste numere: 69 de carti aparute dupa 2000, 785 dupa 1900, doar 12 pre-1700. Revoltat, am obiectat ca asa ceva nu iti poate oferi o imagine macar corecta, daca nu completa, a literaturii. Nici macar o imagine a literaturii momentului, pentru ca, la fel ca in orice arta, fiecare autor e influentat, mai mult sau mai putin, de predecesorii sai. Se poate citi un roman si fara context, dar experienta nu mai este aceeasi. Ca sa nu mai spun ca nu mi se pare in regula faptul ca sunt mai multe carti de Paul Auster (who the fuck is Paul Auster, no really, stiu cine e, am incercat ceva, nu mi-a placut dar sa zicem ca sunt eu nebun - de aici pana la a fi scris 6 din cele mai importante carti ever e insa cale lunga) decat de Thomas Mann sau Dostoevsky, spre exemplu. Si as putea sa mai insir...

Numai ca la un moment dat mi-am dat seama pentru cine este facuta lista. Pentru aceiasi oameni carora le sunt adresate cele cateva paragrafe de pe ultima coperta a unei carti. Cel pentru care conteaza ce spune The Times despre romanul pe care intentioneaza sa-l cumpere. Tanarul intelectual (primul impuls a fost sa pun acest cuvant intre ghilimele) care are acasa doua rafturi de carti, toate lucioase si noi, cel care colinda librariile ca sa vada ce a mai aparut. Pentru el, literatura incepe cu Salman Rushdie si se termina cu Ian McEwan (nu ca as avea ceva cu acesti autori in sine). Probabil a citit si 1984, in colectia Polirom si The Picture of Dorian Gray, ca Oscar Wilde a fost si va fi intotdeauna la moda (iarasi, nu am nimic cu el). Mai departe in timp nu prea s-a dus, a incercat ceva de Hamsun poate, nu i-a placut dar nu va recunoaste asta in veci. Nu vede niciun sens in a se apuca de Divina Comedie sau de Iliada, prea putin il intereseaza ce citeau autorii pe care ii citeste el. Vrea o picatura de filosofie diluata intr-o ciorba de farmec si intamplari socante. Vrea in mod obligatoriu sa fie surprins, dar nu tine neaparat sa gandeasca. Nu e in stare sa-ti spuna de ce i-a placut o carte, mai departe de "e foarte frumoasa", "m-a impresionat" si "are un stil aparte".

Si nici macar n-ar fi groaznice toate astea, ba chiar as zice ca e un bun punct de plecare, cu conditia ca dezvoltarea sa nu fie unidirectionala. Numai ca acest tanar intelectual, voluntar sau nu, incepe sa isi dea aere. "Cum, n-ai citit nimic de Houellebecq?" si se vede ca te respecta ceva mai putin. Fereasca sfantul sa te dovedesti nepregatit in a lauda ultima aparitie din Raftul Denisei sau sa spui ceva de rau despre colectia Polirom. Si, mai important, daca reuseste totusi sa articuleze ceva despre filosofia din spatele ultimei carti citite, sa nu cumva sa te aventurezi sa-i explici ca nu e deloc o noutate - iti va demonstra fara echivoc ca gresesti, pentru ca nu cunosti fenomenul. Si daca reusesti cumva sa il pui intr-o postura mai putin comoda - aproape intotdeauna se poate cu Liiceanu sau Patapievici, personajul nostru ii lauda invariabil, dar de cele mai multe ori nu a citit nimic de ei, in afara de vreun articolas - va replica intotdeauna cu vesnica intrebare "Dar tu l-ai citit pe x?"

Amoral?!

2008-11-12T11:54:00.000+02:00

Dincolo de conceptele de bine si rau, deasupra moralitatii - de data asta nu pot fi de acord cu prietenul meu Freddy (Nietzsche), locul asta nu este nici macar pentru supraom, ci este rezervat unei eventuale divinitati.

Sunt constient ca am intrat destul de abrupt in subiect, dar nu vad alta cale. De o explicatie preliminara insa este nevoie, si anume ca prin morala, in cele ce urmeaza, nu o voi denumi pe cea crestina (sau o morala asociata cu oricare alta religie) sau pe cea relativ unanim acceptata de societate (a se vedea si ce spuneam, mai demult, despre zeitgeist). Ma refer la o morala strict personala, in stransa legatura cu sistemul de valori al individului - morala care, intr-o forma sau alta, nu cred ca are cum sa lipseasca.

Principalul argument in sustinerea acestei ultime afirmatii este aparent stupid, si anume ca o alegere care nu se bazeaza pe o oarecare idee de bine si rau nu are cum sa fie facuta, altfel decat aleatoriu. E evident absurd sa ne gandim ca ar putea exista o persoana care sa actioneze complet la voia intamplarii de fiecare data (mai ales ca de multe ori intamplarea este doar o masca pentru o decizie la nivelul subconstientului), dar chiar presupunand ca e posibil, trebuie ca alegerea de a actiona intotdeauna random sa fi fost facuta, in the first place. Si asta, va vine sa credeti sau nu, ar fi fost o alegere morala.

"Cum adica?" one might ask... "Unde ar intra moralitatea aici?". Pai am spus aproape din start - ma refer la o morala personala. Un bine pus de individ acolo unde vrea, sau un bine oferit pe tava individului incapabil de a misca un munte atat de impozant. Morala e si ideea de viata a canaliei (cum e adeseori numita) care face orice pentru a-i fi bine si nimic altceva, precum si cea a persoanei care se uita pe sine pentru a-i ajuta pe ceilalti. Moral e si cel care face numai ce ii spune societatea, precum si cel care face, pe cat posibil, fix invers. In final, moral e chiar si cel care, in mod ideal, face numai ce simte, indiferent de influentele exterioare.

Desigur, toata lumea are momente in care, dintr-un motiv sau altul, alege o cale care, in general, nu i s-ar potrivi. Dar nici macar in aceste scapari punctuale nu-si face loc amoralitatea, pentru ca in momentul in care sunt constientizate devin pur si simplu greseli, deci decizii care contravin sistemului de valori, deci imorale.

Si totusi, de ce acest joc cu notiuni si prefixe? De ce nu ma multumesc cu definitia urmatoare:
morală - MORÁLĂ, morale, s.f. 1. Ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică; etică.
care implica in mod evident si posibilitatea existentei omului amoral?

Raspunsul e simplu: nu vad niciun motiv pentru care morala sociala sa fie deasupra sistemului de valori personal. Mai mult, sunt convins ca ansamblul normelor de convietuire etc. face mai mult rau decat bine unui individ suficient de puternic pentru a-si "confectiona" singur acest sistem de valori.

Carpe diem sau ceva asemanator

2008-09-18T13:59:00.002+03:00

Daca se intreaba cineva, sunt perfect constient ca aproape de fiecare data cand vezi/auzi "carpe diem" in public de fapt inseamna "cumpara asta!". Nu sufar de boala conspirationismului, dar mi se pare evident ca un slogan care aparent te indeamna sa nu te gandesti la viitor poate fi (si este) folosit cu succes in comert.

Ce ramane dincolo de asta e discutabil. Judecand la un nivel destul de superficial, indemnul pare sa fie o idee buna. Te si gandesti, pe de o parte, la o persoana care nu poate scapa de amintirea unui apropiat mort sau mai stiu eu ce, pe de alta la cineva atat de prevazator incat nu face nimic care l-ar putea incomoda mai tarziu. Da dom'le, carpe diem, pentru acele persoane prezentul nu exista sau exista prea putin, iar asta nu e bine.

Corect pana la un punct, dar discutia e departe de a fi terminata. Oare nu putem face mai mult decat a nu ne gandi ca maine nu vom mai avea bani, a nu fi obsedati de un eveniment trecut sau chiar a nu ne gandi niciodata la consecintele faptelor noastre? Putem face ca fiecare experienta sa fie cu totul noua, independenta, fara sa mai conteze asemanarile sau diferentele fata de experientele trecute? Putem scapa in intregime de speranta? De frica? Poate ca da, dar nu sunt sigur ca ar trebui sa vrem asta.

O prima obiectie adusa unui carpe diem absolutizat ar fi ca ne-ar lipsi complet de latura rationala. O experienta punctuala, fara trecut sau viitor, nu are cum sa fie altfel decat senzoriala. Poate unii se vor intreba ce e rau in asta - nu as putea sa raspund decat ca nu mi se pare o idee buna sa tai o bucata din umanitatea ta. Apoi, spuneam de speranta si de frica. Intr-o vreme le uram, pe motiv ca altereaza perceptia prezentului (ceea ce e corect, daca le lasi in voie). Apoi insa mi-am dat seama ca nu am niciun motiv sa incerc sa (oricum, fara sanse de reusita) le suprim. I mean, cu ce drept sa consider ca sunt mai putin "valoroase" decat alte sentimente? Cred ca, in mod ideal, tot ce trebuie sa faci e sa nu le lasi sa influenteze mai mult decat trebuie. Pana unde e acel "trebuie" nu am cum sa spun... asta e.

Cam confuz, nu? Din nu stiu ce cauza imi vine destul de greu sa transform in cuvinte ideea care mi se tot invartea prin cap, dar nici nu pot s-o las neexprimata so there you go.

Copilarie

2008-08-19T17:52:00.002+03:00

Nu e greu sa gasesc in copilarie radacinile a multe din trasaturile mele actuale, fie ele profunde sau de suprafata. Si asta in ciuda faptului ca memoria mea functioneaza total haotic, stiu tot felul de prostii random, dar nu am foarte multe date despre unele momente care au fost evident importante.

Fara indoiala, personajul central al acelor vremuri a fost bunicul meu. Numai daca spun ca el m-a invatat sa citesc (ajutat si de altii, ce-i drept) e destul pentru a-i explica importanta, dar a fost totusi mult mai mult de atat. Cu atlasul in fata, calatoream prin lume... "luam trenul pana la Moscova, de acolo avionul pana la...". Cu toate cunostintele lui de geografie (mult peste medie) nu m-am lasat pana nu stiam mai multe. Si cu istoria la fel, pentru ca noi calatoream si in timp. Apoi, faceam "misiuni" - povesti inventate ad-hoc de amandoi, impletind realul cu fantasticul, in care eu eram deja interesat in special de partea militara, dar pe langa asta mi-a fost deschis apetitul pentru multe alte zone ale cunoasterii. Poate de atunci sunt inclinat (definitiv, se pare) catre universalitate, catre cultura enciclopedica, in dauna specializarii. Nu tocmai ok in 2008, but hey, niciodata nu am pus prea mult pret pe ce vrea societatea de la mine.

A propos de societate, nu prea aveam eu tangente, in perioada prescolara, cu copiii de varsta mea. Nu prea ieseam in fata blocului sa ma joc, iar din relativ putinul timp pe care l-am petrecut in gradinita nu am ramas cu vreo prietenie... si nici macar cu foarte multe amintiri, for that matter. N-as putea sa spun exact de unde starea asta de fapt, probabil o combinatie de factori intre care dorinta parintilor, bunicilor, matusilor de a ma proteja a jucat un rol central. De aici, o timiditate si o greutate in a ma integra, pe care am reusit tarziu sa le inving (de fapt, nu sa le inving, doar sa gasesc workaround-uri, if you catch my drift). Tot mai tarziu a venit dispretul meu pentru tot ce insemna turma... de la small talk la preferinte stabilite de grup and so on - in copilarie eram doar frustrat ca nu reuseam sa ma fac foarte agreat de ceilalti. Chiar la scoala fiind, eram mult mai apreciat de invatatoare, apoi profesori (pentru rezultatele mele - desi nu ma chinuiam deloc) decat de colegi, treaba care m-a deranjat destul de mult la vremea respectiva. De-abia pe la sfarsitul scolii generale mi-am dat seama ca de fapt nici nu vreau sa fiu placut decat de cei pe care ii plac eu.

Revenind la copilarie insa, golul creat de lipsa interactiunilor cu copiii a fost umplut, pe langa familie, de tot felul de lucruri, de la natura (desi nascut-crescut in miez de cartier de blocuri, in Bucuresti, cred ca am avut o relatie speciala cu natura, relatie care inca ma impiedica, la 22 de ani, sa imi fie rusine sa ma urc intr-un cires, spre sfarsitul lui mai) la inevitabilele desene animate. Si pe langa asta, citeam... mult pentru un copil de varsta mea. Pentru scoala, cum am spus, nu dedicam mai mult timp decat strictul necesar, chestie care a mers 8 ani, apoi nu prea - dar asta deja nu mai intra in subiectul postului.

Ceea ce cu siguranta intra, pe de alta parte, e o rautate de care, in mare, am reusit sa scap intre timp. Da, aveam destule momente in care eram rau, razbunator, intolerant, fara scrupule, ingrat si asa mai departe. Se intampla sa nu vad in fata decat un singur lucru, si anume de a fi eu cel care iese invingator din lupte care, evident, nici nu erau lupte de fapt. A nu se confunda asta cu insistenta in argumentare de acum.

Ar mai fi cate ceva de spus, dar cred ca am atins punctele esentiale. Si, cine ar fi crezut, n-as putea spune ca n-am avut un oarecare warm fuzzy feeling inside, aducandu-mi aminte de toate astea...

Doctor Faustus

2008-08-18T16:54:00.002+03:00

Sa nu mai vorbim despre aceste pacate ale pioseniei, zise el
Thomas Mann - Doctor Faustus

Mann era deja, pentru mine, autorul celei mai plictisitoare carti bune... sau al celei mai bune carti plictisitoare - ma refer aici la Muntele Vrajit. Citisem si Lotte la Weimar si Casa Buddenbrook, deci stiam oarecum la ce sa ma astept de la romanul care da titlul acestui post. Si totusi...

Probabil, primul lucru pe care trebuie sa il afle cei care nu s-au intalnit cu scriitorul german pana acum e ca, daca vor de la literatura spectacol, daca sunt in cautarea frumusetii, a "gingasiei", daca vor sa fie surprinsi la fiecare pagina... ar fi bine sa citeasca altceva. Doctor Faustus e printre putinele carti care isi merita calificativul grea - a o citi presupune determinare si efort, tocmai pentru ca nu isi propune in niciun moment sa te atraga. Nu e o carte pe care sa n-o poti lasa din mana pentru ca vrei sa afli in orice moment ce se va mai intampla, si asta tocmai pentru ca nu se intampla mare lucru. Tocmai de aceea, atentia iti este foarte solicitata, pentru ca focusul nu e pe evenimente usor de retinut. Cuvinte ca suspans ii sunt straine cu desavarsire lui Mann, actiunea e previzibila dar, cum spuneam, nu actiunea este partea importanta a romanului.

Dar care e? ar fi intrebarea logica. Dupa atatea argumente indreptate aparent impotriva farmecului cartii (a propos, farmec e un alt cuvant ce nu poate fi asociat cu Doctor Faustus) ar trebui poate sa explic de ce m-a impresionat. Numai ca imi e foarte greu sa o fac - asa cum se intampla de obicei cu operele care te ating profund. Adrian Leverkuhn, personajul principal, e printre cele mai complexe de care am dat pana acum, si nu numai prin insusirile, caracterul, personalitatea sa ci si prin "detalii" (de fapt, elemente destul de importante) ca distanta, permanent variabila, pe care o simti fata de el. Serenus Zeitblom, personajul-narator, este de o neverosimilitate halucinanta, mai ales pentru ca, in mod ciudat, nu deranjeaza. Sentimentele lui pentru Leverkuhn ajung clar la cititor, si totusi exista ceva care te impiedica sa le intelegi, sa le simti. Si asta dincolo de rezervele exprimate chiar de Zeitblom, care nu se sfieste sa dea masura arogantei, de multe ori indreptatita dar uneori nu, a prietenului sau.

N-as vrea sa spun prea multe, desi orice as spune nu prea am cum sa stric placerea de a citi romanul (de fapt nici nu stiu daca o pot numi placere, mai degraba o experienta spirituala si intelectuala pe care ma bucur ca nu am ratat-o). Nu pot totusi sa nu amintesc macar finalul, de o forta fantastica. Final tragic, putin artificial dar iarasi fara sa deranjeze - de fapt cu o lipsa de naturalete caracteristica unei parti din muzica lui Leverkuhn, excelent descrisa de Mann/Zeitblom. Final care incununeaza impletirea (mai degraba in "polifonie" si nu in contrapunct - inca o paralela cu muzica) destinului compozitorului cu cel al Germaniei. Pentru ca si asta marcheaza romanul - biografia este scrisa de Zeitblom chiar in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Pana la sfarsit, nu ai cum sa nu-ti dai seama ca Leverkuhn de fapt este Germania, cu toate evidentele diferente evolutive. Nu stiu daca asta a fost chiar intentia lui Mann, probabil as fi putut sa aflu citind ceea ce se cheama "romanul unui roman", atasat la sfarsitul cartii - pagini in care Mann povesteste ce s-a aflat in spatele operei - dar am fost prea... obosit, da, asta e cuvantul - ceea ce poate subliniaza cel mai bine implicarea solictitata de Doctor Faustus.

In incheiere, cateva replici care poate nu spun nimic cuiva care nu a citit romanul, dar sper sa ofere totusi o oarecare idee:

Voiam sa ies, cand ma opri strigandu-ma pe numele de familie: "Zeitblom!" ceea ce, de asemenea, avu un ecou foarte dur, si intorcandu-se spre mine, zise: Am gasit. Nu-i dat sa fie.
- Ce sa nu fie, Adrian?
- Ce-i bun si nobil, imi raspunse, ceea ce se numeste omenesc, cu toate ca-i bun si nobil. Cele pentru care oamenii au luptat, citadele au fost luate cu asalt, profeti au proclamat triumfatori, asta nu-i dat sa fie. Trebuie luat inapoi. Eu voi lua inapoi.
- Nu te-nteleg bine, dragul meu. Ce vrei sa iei inapoi?
- Simfonia a noua, raspunse.

Metallica - cronica unui concert la care n-am fost

2008-08-11T11:45:00.002+03:00

No life 'till leather
We're gonna kick some ass tonight
Metallica - Hit the Lights

1999
Pentru un copil care se uita la MTV, isi lua casete (evident nu originale) cu ultimul album al lui Ricky Martin sau alte prostii de genul asta, concertul Metallica nu avea cum sa insemne mare lucru. Ce-i drept, mai vazusem cate un videoclip, nu-mi displaceau dar nici nu ma atrageau foarte - cred ca Whisky in the Jar era cel mai difuzat atunci, nu tocmai reprezentativ. Evenimentul a trecut pe langa mine fara sa lase vreo urma, nici macar o umbra de curiozitate generata eventual de acea oarecare ostilitate afisata de o felie din media fata de ce a insemnat acel concert.

2001
Dupa ce The Unforgiven sau Nothing Else Matters au inceput sa faca parte din playlistul meu uzual, un best of (little did I know then ca voi uri cu toata determinarea acest tip de albume mai tarziu) al unui prieten a declansat un soi de transformare muzicala atat pentru mine, cat si pentru cercul de rockeri in devenire din care faceam parte. A urmat un cd cu mp3-uri (minune a tehnologiei moderne - eram pe vremea dial-up-ului) and I was hooked. Cu hotararea/graba/incapatanarea specifice varstei, am hotarat ca 'tallica iz da shit, intr-un asemenea hal incat nu imi puteam imagina ca, vreodata, imi va placea mai mult vreo alta trupa.
De acolo evolutia logica. Daca la un moment dat nu ma puteam hotari daca Load este mai bun sau nu decat Ride the Lightning, treptat situatia s-a schimbat. Primul pas a fost sa scot din calcul Load-ul amintit, precum si fratele sau Reload, pe motiv de simplitate compozitionala, lipsa de agresivitate si, in general, user-friendliness. A zburat dupa ele si mult laudatul (de nemetalisti - remarca ce nu se vrea superioara, ci doar o constatare) Black Album, cam pe aceleasi motive. Si (poate surprinzator) s-a dus si ...And Justice for All - supraprodus (desi n-are bass) si mult prea putin sincer fata de precedentele.

2003
Odata cu descoperirea unei trupe care va modela (in mare parte) preferintele mele in metal - ma refer la Slayer - Metallica scoate un album care, cu toate ca ma asteptam la asa ceva, ma dezamageste total. N-am reactionat ca altii, n-am dat foc la vechile albume doar pentru ca noul era infect, dar oricum, pe acea vreme, ascultam din ce in ce mai putin. Le stiam pe de rost, ma plictisisem pe de o parte, pe de alta incepusem sa descopar alte lucruri. Cam pe acea vreme s-a pus primul strat de praf, din multele ce se vor asterne pe acel cd cu mp3-uri.

2008
In timp ce scriu asta, am pe player trupe ca Jardin de la Croix, Deeds of Flesh, Arkhon Infaustus sau Neuraxis. Loc pentru 'talllica nu prea are cum sa fie, nu din snobism ci doar din cauza faptului ca vreau fie forta, fie rautate, fie complexitate (si lista ar putea continua) dincolo de posibilitatile trupei care mi-a marcat "tineretea metalica". Concertul vine prea tarziu, iar motivele pentru care sa merg sunt subtiri...
Dupa eveniment, analizand la rece, as fi avut, sa zicem, doua posibilitati. Prima, poate cea mai evidenta, ar fi fost sa ma imbat crunt, ceea ce mi-ar facilita mult o eventuala incercare de a trai concertul cum l-as fi trait in "tinerete". Poate o experienta interesanta, dar doar pe moment, fara sa raman cu ceva, si in plus nu sunt foarte de acord cu folosirea substantelor pentru a obtine o anume implicare afectiva (poate voi scrie despre asta cu alta ocazie). Apoi, as fi putut sa raman treaz, dar asta ar fi insemnat o detasare aproape totala. A nu se intelege gresit - inca gandesc despre majoritatea pieselor pre-1988 (hai si 1988) ca sunt creatii valoroase. Dar, in 2008, exista destule trupe care, chiar si fara a avea vreun merit, doar copiind de unde apuca, scot materiale peste cele ale metallicilor. E posibil sa arunce multi cu pietre, dar pentru mine valoarea "istorica" a muzicii conteaza putin, mult mai putin decat calitatea in sine. Revenind, stiind ce au cantat si auzind destule pareri cu privire la cum au cantat, ar fi fost probabil un concert ok, nici mai mult, nici mai putin - un concert care, desi absenta nu a fost complet fara regrete, nu si-ar fi meritat banii, efortul de a lua din timp bilete and so on.
In incheiere - da, realizez, daca eu as fi citit, la 16-17 ani, ceva de genul asta l-as fi injurat pe autor fara sa stau prea mult pe ganduri...

Papini, teorii, modele si altele...

2008-07-10T00:38:00.003+03:00

Este greu, cred, sa se gaseasca un alt om care de-a lungul vietii sale sa fi dat un faliment mai mare ca mine.
Giovanni Papini - Un om sfarsit

Ii povesteam cuiva ca daca as fi citit cartea asta cand am avut prima oara ocazia, as fi maturat pe jos cu scriitorul italian. Asta s-ar fi intamplat acum aproape 8 ani, cand am citit (printre foarte putinele mele lecturi pentru scoala) Romanul adolescentului miop al lui Eliade. Ma bucur ca am luat atunci decizia logica de a nu cauta romanul lui Papini - logica pentru ca nu mi-a placut deloc cartea care facea referiri chiar enervante la ea. Nu ca nu as fi avut dreptate sa tarasc Omul sfarsit prin mocirla, tinand cont de ce eram eu atunci - plin de "vitalitate metafizica", si cu mult prea putina toleranta pentru ce se indeparta de aceasta idee. Poate ca atunci nu as fi facut nici macar diferenta intre Eliade si Papini - acum o fac, romanul primului sta inca in acea mocirla si nu vad sa iasa de acolo prea curand. Ca o paranteza - Eliade fans, da stiu, "citeste aia, citeste ailalta!!" - maybe I will someday.

Desigur, motivele pentru a il calca pe Giovanni in picioare sunt inca acolo, apar insa si circumstante atenuante... de fapt, nu, apar motive pentru a-l admira. Bizar poate, multe dintre ele sunt legate de Gog, carte care pune in lumina doua calitati de netagaduit - un bisturiu cat se poate de fin si o nebunie ludica de care nu dai prea des. Calitati care pun in alta lumina ceea ce ar fi putut fi privit ca o lamentare penibila in Un om sfarsit, dar nu scuza (aproape) voluptatea cu care Papini imbratiseaza esecul.

Ciudat poate, ceea ce m-a pus cel mai mult pe ganduri din acest roman e prima parte, si in special obiceiul personajului-narator de a schimba teoriile, modelul, filosofia cu o frecventa ametitoare. Am mai spus-o si repet, nu agreez modul de viata al persoanelor pentru care un sistem de valori e doar un bun subiect de conversatie la o bere. Ceea ce stim, credem ca stim, ceea ce doar banuim despre lume alcatuiesc impreuna un simplu model, model care determina alegerea unor valori, valori care ar trebui sa ne ghideze in tot ce facem. Armonia totala in acest sens e desigur dincolo de posibilitatile noastre, dar cred ca trebuie cel putin sa ne indreptam spre acest ideal, pentru ca altfel toate aceste "jocuri" ale ratiunii n-ar avea sens. In aceste conditii, e de la sine inteles ca prezinta destul interes cauzele si modul in care cineva isi poate schimba modelul si valorile. Papini (in carte) o face aproape din plictiseala cateodata, din dezamagire alteori - dezamagire cauzata de nepotrivirea cu viata "reala". Dar nu o face prea usor... si prea des?

Presupunand ca o persoana nu face parte din randul celor pentru care toate asta sunt doar "vorbe", in mod sigur a avut momente in care propriile valori s-au dovedit cel putin incomode, si nu ma refer aici doar la principiile rigide cu care nu am fost niciodata de acord. In astfel de situatii, intrebarea logica pe care totusi multi nu si-o pun (si Papini pare ca si-o pune prea rar) este daca nu cumva sistemul de valori e ok si trebuie sa tinem cu dintii de el. Italianul alege varianta, poate mai simpla, care presupune pur si simplu schimbarea modelului de fiecare data cand apare o problema. Departe de mine gandul ca nu trebuie facut asa ceva niciodata, dar cred ca sunt momente in care modelul trebuie sa ramana fix si eventualele neregularitati integrate in acesta. In fond, a fi ateu si a incepe sa crezi (sau sa crezi ca crezi - ceea ce nu se intampla tocmai rar) in momente dificile e cam acelasi lucru cu ce tot face Papini, la un nivel elementar.

In mod ideal, conceptiile ar trebui sa fie suficient de ferme incat sa aiba substanta indiferent de circumstante, dar suficient de largi si/sau flexibile pentru a permite ajustari. Acest echilibru fin e desigur greu de gasit si greseli se pot face la tot pasul. Papini insa da adeseori senzatia ca nici nu incearca...

"...written to address the lack of babies as subjects in lierature..."

2008-07-02T15:47:00.000+03:00

Nu-s un fan al colectiei Literatura de la Cotidianul, dar trebuie sa fii prost ca sa nu recunosti ca unele din cartile aparute sunt valoroase (nu multe,totusi), sau al naibii de snob ca acea valoare sa paleasca pentru ca e vorba de un proiect adresat cititorilor de ziar. That out of the way, pot spune ca am dat de cuvintele din titlul postului cautand informatii despre un roman ce urma sa apara in cadrul colectiei respective. Nu mai stiu cum o chema pe scriitoare, stiu insa ca romanul purta numele "Bebelusul" si pe Wikipedia (nu tocmai cea mai de incredere sursa de informare, dar in cele mai multe cazuri cea mai rapida) scria ca a fost conceput (macar in parte) pentru a compensa lipsa personajelor-bebelusi.

Primul lucru care mi-a venit in minte a fost o intrebare - de ce ai vrea personaje-bebelusi in literatura? Trecand peste posibilitatea, in diverse curente, ca prin alegorii si simbolistica (sau doar dintr-o joaca) sa ai personaj principal chiar si un bolovan, prezenta copiilor sub 3-4 ani aproape exclusiv ca "obiecte de decor", menite doar sa coloreze intr-un anumit fel ce e important, mi se pare cat se poate de normala. Nu vad ce ar putea fi interesant pentru un scriitor la o fiinta a carei activitate emotionala e intensa, dar lipsita de complexitate - asta ca sa nu mai vorbesc de ce se intampla cu un bebelus, din exterior privind: nimic, sau nu mare lucru. Si, de parca nu era sufient, posibilitatile de comunicare ale "subiectului" stim cu totii cat de limitate sunt. Repet, argumentele de fata se refera la cazul in care incercam sa pastram macar o bruma de realism (lucru pe care nu il consider neaparat necesar literaturii de calitate), altfel putem la fel de bine sa ne plangem ca nu am gasit niciun roman in care personajul principal era o mapa de plastic.

Dincolo de asta, apare inca o intrebare. Si anume, este oare de datoria unui creator sa incerce sa umple eventualele gauri din arta pe care o practica? "Sa incerce" nu e bold degeaba, aproape intotdeauna cei cu adevarat speciali au ajuns sa ocupe o nisa ce nu fusese (suficient) explorata inainte, dar daca am interpretat corect toate semnalele, asta nu s-a intamplat pentru ca ei s-ar fi chinuit sa rezolve o problema a distributiei subiectelor la momentul respectiv. Nu cred ca sunt departe de adevar cand spun ca, daca o tema nu e reprezentata in literatura/pictura/muzica/ etc., foarte probabil cauza e ca nu are cine sa scrie/picteze/compuna asa ceva. Iar daca tu te ocupi de "carenta" respectiva dintr-un fel de simt al datoriei, probabilitatea, si asa infima, sa fii persoana potrivita devine nula.

Da, eu cred in imaginea idealizata a artistului care comunica, prin creatie, exclusiv ce simte ca trebuie sa comunice. Si, desi stiu ca suntem de multe ori pacaliti de cei care fac comert cu idei, ganduri si sentimente, nu cred ca voi renunta prea curand la aceasta imagine.

Waiter, There's Too Much Art in My Literature!

2008-05-28T15:37:00.005+03:00

Is your mastery of form different than your mastery of nature?
Renaissance - The Death of Art

Ar trebui, probabil, sa spun de pe acum ca titlul contine o exagerare. Desi vad literatura separata destul de clar de celelalte arte, nu am cum sa o scot in intregime de sub umbrela. Umbrela cu o forma ciudata, totusi, pentru ca (si aici vorbesc strict personal) trebuie sa acopere doi uriasi (pe langa cel despre care este vorba acum, mai e si muzica), precum si niste pitici care fie se invart pe langa picioarele celor mari, fie stau de vorba separat intr-un colt.

Nu stiu daca e normal ca dintre acei uriasi si pitici, primul cu care am facut cunostinta cu adevarat e literatura. La inceput, normal, imi spunea povesti si eu eram cat se poate de multumit, pana cand am inceput sa ma plictisesc. I-am cerut sa-mi povesteasca si altceva. Pentru un timp, m-a linistit schimband personaje, locuri, vremuri... dar nu mi-a luat mult sa ma prind ca era, in fond, acelasi lucru. Am vrut mai mult si mi-a oferit mai mult. Si, evident, atunci nu intelegeam chiar tot ce vrea sa-mi spuna, iar in momentul in care auzeam "iti vei da seama cand vei mai creste" reactionam nervos, dar uriasul nu prea ma baga in seama. In prima faza a trebuit sa invat sa pun intrebari, pentru ca pe cele mai stupide le ignora si rareori raspunsul era de natura sa ma lamureasca. Am avut si perioade de frustrare, in care il evitam intentionat pentru ca ma gandeam ca nu pot scoate nimic bun de la el. Dar, cu timpul, am inceput sa ma pricep la a pune intrebari. Uriasul a trecut de la raspunsuri rare si eliptice la unele cat se poate de concise si eficiente. Dar nici asta nu mi-a ajuns. Problemele pe care le ridicam au devenit si mai ...grele, iar prietenul meu (ca deja il puteam numi asa) era in evidenta dificultate. Asta pana cand, la un moment dat, he cracked. M-a rugat sa il las in pace, mi-a spus clar ca el nu se pricepe la raspunsuri, cel putin nu la nivelul la care ajunsesem eu sa il testez. "Dar la ce te pricepi?" am izbucnit eu. "La intrebari" a venit prompt replica. "Ok then, hit me with all you've got" - indemn pe care aproape l-am regretat pe moment, dar am ajuns sa il consider unul din cele mai intelepte ever. He was good, uriasul... poate la fel de bun ca mine, atunci, desi eu ma antrenasem destul. Dar nu asta era problema cea mai mare, ci faptul ca, in urma acestei schimbari in desfasurarea de forte, nu numai ca trebuia sa fac fata asalturilor lui, dar nu imi pierdusem greu capatatul obicei ca, in momentul in care se ivea ocazia, sa lansez si eu o intrebare bine plasata. Uriasul refuza cu incapatanare sa ma ajute la pararea loviturilor, eram singur on the receiving side, it wasn't pretty dar am rezistat. And here I am...

Concluzionand aceasta mica alegorie, a trecut ceva vreme de cand a ridica probleme este principalul rol al cartilor, pentru mine. Nu spun ca nu se intampla sa ma incante o penita jucausa a unui autor, ca nu ma las din principiu influentat de imagini frumos conturate sau ca stilul ma lasa rece. Dar nu mi se par de ajuns. Spuneam mai demult ca daca dupa terminarea unei carti nu te doare capul, cartea nu a fost buna - singurul motiv pentru care nu as mai sustine asta sus si tare e ca nu mai asociez gandirea (de fapt, in general, o experienta intelectuala) cu dureri de cap. Varianta "noua" ar fi: daca o carte nu te face sa vrei sa descoperi mai multe (despre tine in primul rand, apoi despre lume in general) nu e buna. Desigur, asta inseamna ca literatura devine o experienta profund individuala si ca rolul cititorului rivalizeaza cu cel al scriitorului (ma jucam cu astea si in precedentul post). Si mai inseamna ca, daca in alte cazuri aproape ca sunt de acord cu l'art pour l'art, aici nu poate fi vorba de asa ceva.

Unii se vor intreba atunci cum ramane cu maiestria scriitorului, ce importanta are abilitatea cu care isi manuieste penita/creionul/ pixul/tastele. E destul de simplu, pana la urma - prefer sa discut cu o persoana care vorbeste normal decat cu una cu voce foarte stridenta sau cu un balbait, iar in lumea scriitorilor cei din ultimele categorii sunt substantial mai multi decat in rest. Nu, n-am nimic cu scrierile frumoase si atat (atat timp cat nu-mi sunt bagate pe gat ca fiind capodopere), se intampla sa-mi mai placa, chiar destul de mult cateodata, dar nu le vad ca eventuale varfuri a ceea ce inseamna literatura pentru mine. Ok, un alt fel de tablouri da... poate, in cel mai bun caz, ceva asemanator vag cu muzica... dar cam atat.

Toleranta la ambiguitate (?)

2008-05-11T15:32:00.002+03:00

M-a amuzat expresia cand am dat prima oara de ea (sau cand mi s-a intamplat prima oara sa fiu atent), la un curs de psihoinventica (i.e. materia inutila din semestrul respectiv) acum vreo 2 ani. N-aveam cum sa o privesc altfel decat cu o spranceana ridicata, asa cum am privit tot ce ne indruga profesoara (evident frustrata profesional, dar asta e alta discutie). Ideea de atunci era ca o toleranta ridicata la ambiguitate in formularea problemelor este unul din ingredientele creativitatii, iar a insista prea mult pe claritate cica omoara inventivitatea. Enfin, nu e neaparat asa, adica trebuie gasit un punct de echilibru undeva.

Parasind domeniul, problema (in)dezirabilitatii ambiguitatii e intr-adevar interesanta. Take art, for instance. Unghiurile drepte si suprafetele colorate clar fac din scriitor un profesor de matematica, din muzician un metronom, din actor un robot. Asta nu inseamna ca sustin in mod necesar opusul, extrema cealalta in care scriitorul devine un betivan neinteligibil, pictorul arunca galeti de vopsea pe un perete and so on. Nu-s o persoana care cauta intotdeauna echilibrul, dar in arta trebuie puse cu multa atentie in balanta rolurile cititorului/spectatorului/etc si al creatorului - daca primul este neglijat experienta e evident impersonala, daca al doilea e deficitar creatia a fost, inseamna, un simplu element declansator. Si aici apare rolul echivocului - intentionat sau nu, intr-o proportie rezonabila aduce arta la nivelul in care poate spune ceva personal, ceva ce doi oameni diferiti nu pot intelege la fel decat intamplator. Bine, se poate discuta mult despre diferentele, vizand acest aspect, care apar intre arte - o voi face, dar nu acum.

Trecand mai departe, spre filosofie (de la literatura pasul e mic), ideea, poate surprinzator, ramane in mare aceeasi. De fapt, nu neaparat - depinde de ceea ce intelegi prin filosofie, daca e vorba doar de o abilitate aristotelica de a folosi cutii si cutiute, probabil ca postul asta nu are niciun sens. Cum eu insa aleg sa o consider un animal foarte viu (daca-mi este permisa exprimarea), un animal care nu se da inapoi de la a devora absolut orice, posibilitatea de a interpreta, de a adapta, de a personaliza e esentiala. Si poate chiar e nevoie si de fire care nu duc (inca) nicaieri.

De la filosofie ajungem fara vreun efort la viata "reala"- sau cel putin asa ar trebui, din pacate sunt multi cei pentru care metafizica e doar un eventual hobby, iar "teoriile" au ca unic scop omorarea catorva ore. Anywayz, treaba lor, revenind la asa-numita ambiguitate, nu pot spune decat ca ne lovim de ea la toate nivelurile care conteaza. Poate ca pare ciudat din partea unei persoane atat de analitice, dar n-am cum sa ma gandesc ca o viata in care totul este clar, conform cu niste relatii si formule dinainte cunoscute - sau scris intr-o limba care nu mai are niciun fel de secrete - mai are vreun fel de valoare diferita de cea statistica. However, asta nu trebuie sa ne opreasca din a cauta sensuri...

Spiritul vremii

2008-03-31T17:59:00.006+03:00

We deny normality, trample morality
Behemoth - Decade ov Therion

Cristi (3/20/2008 11:05:41 AM): am vazut aseara zeitgeist
Liviu Gligor (3/20/2008 11:05:45 AM): aha
Cristi (3/20/2008 11:05:51 AM): l-ai vazut?
Liviu Gligor (3/20/2008 11:06:18 AM): nope

Si nici intre timp nu l-am vazut, dar nu asta conteaza, pentru ca discutia a ajuns la :

Cristi (3/20/2008 11:11:51 AM): in schimb chestia asta mi se pare interesanta: http://en.wikipedia.org/wiki/Moral_Zeitgeist
[...]
Cristi (3/20/2008 11:28:57 AM): de Moral_Zeitgeist ce zici?
Liviu Gligor (3/20/2008 11:29:02 AM): ce sa zic?
Liviu Gligor (3/20/2008 11:29:08 AM): nu spune mai nimic acolo
Cristi (3/20/2008 11:29:14 AM): ai citit?
Cristi (3/20/2008 11:29:17 AM): da spune putin
Cristi (3/20/2008 11:29:49 AM): ma rog ideea e ca evolueaza chestia
Liviu Gligor (3/20/2008 11:29:56 AM): evident
Cristi (3/20/2008 11:29:57 AM): desigur e logic
Cristi (3/20/2008 11:30:27 AM): intrebarea e acolo la sfarsit, cu moral absolutism
Cristi (3/20/2008 11:30:32 AM): Moral absolutism, which suggests that actions are either morally right, acceptable, or wrong, regardless of the context, may be incompatible with the moral Zeitgeist depending on whether it is taken to say that actions are morally right, acceptable, or wrong based on the opinions of the masses, which implies incompatibility, or that shifts in the Zeitgeist are shifts in the knowledge of morality, which does not. This latter version of the Zeitgeist model actually implies absolutism, though the only known source of moral knowledge is biological instinct.
[...]
Cristi (3/20/2008 11:33:12 AM): unde ne situam noi acum?
Cristi (3/20/2008 11:34:07 AM): adica e improbabil sa fim sus de tot, deci probabil suntem pe undeva la mijloc, si atunci te intrebi: ce actiuni care acum par normale ar parea imorale in viitor?
Cristi (3/20/2008 11:34:50 AM): si a doua, daca e intradevar progres
Liviu Gligor (3/20/2008 11:35:49 AM): progres spre ce?
Cristi (3/20/2008 11:36:17 AM): nu conteaza spre ce, daca morala care e mai noo e mai buna decat aia mai veche
Cristi (3/20/2008 11:36:30 AM): io nu-s sigur
Liviu Gligor (3/20/2008 11:36:42 AM): n-are cum sa fie mai buna sau mai rea
Liviu Gligor (3/20/2008 11:36:53 AM): pentru ca binele e definit de morala
Cristi (3/20/2008 11:37:03 AM): da, bine
Cristi (3/20/2008 11:37:24 AM): ideea e ca daca e mai buna pentru oameni, cum s-ar spune pentru societate...
Liviu Gligor (3/20/2008 11:37:36 AM): mai buna in ce sens?

Bun, deci eterna intrebare "ce e binele?", de care nu as vrea sa ma ocup acum, dar e imposibil sa o eviti cu totul. Evident, etichetele de bine si rau le poti pune unde vrei. Bine, e un fel de a spune "poti", pentru ca multi oameni d'abia reusesc sa le mute cativa milimetri pe cele oferite generos de societate. Dar probabil nici nu incearca...

Cristi (3/20/2008 11:37:37 AM): ceea ce probabil asa e, ca se transforma societatea
Cristi (3/20/2008 11:37:44 AM): si in functie de ea si morala
Liviu Gligor (3/20/2008 11:37:54 AM): asta da
Cristi (3/20/2008 11:38:51 AM): mai buna in sensul in care oamenii sunt mai fericiti cu ea decat cu alta
Liviu Gligor (3/20/2008 11:39:35 AM): pai si fericirea asta e legata de morala
Cristi (3/20/2008 11:40:04 AM): nu vorbesc de feedback aici
Liviu Gligor (3/20/2008 11:40:06 AM): adica morala iti spune in mare ce tre sa se intample ca sa fii fericit
Cristi (3/20/2008 11:40:22 AM): asta e feedback
Liviu Gligor (3/20/2008 11:40:26 AM): bine, asta in conditiile in care vorbim de morala ta
Liviu Gligor (3/20/2008 11:40:29 AM): nu

Feedback e doar in cazul in care vorbim de o morala neindividuala sau daca morala e ceva exclusiv rational, fara suport in realitatea interioara. Bine, aici era vorba mai ales de primul caz, acel Zeitgeist referindu-se in primul rand la societate. Dar chiar si in cazul asta, cum spuneam mai devreme, pentru multa lume, poate chiar majoritatea, morala este cea luata de-a gata, ajungand des pana la situatii aberante in care se construiesc structuri interioare pentru a sustine aceasta morala. Lesne de inteles, idealul (asa cum il vad eu) este tocmai invers - morala trebuie sa se bazeze pe ce suntem noi.

Cristi (3/20/2008 11:40:31 AM): de fapt morala e construita astfel incat tu sa fii fericit
Liviu Gligor (3/20/2008 11:40:36 AM): nu
Cristi (3/20/2008 11:40:43 AM): ca de-aia se transforma
Liviu Gligor (3/20/2008 11:41:06 AM): se transforma ca sa functioneze cu transformarile societatii
Cristi (3/20/2008 11:41:06 AM): tu sa fii fericit intr-o anumita societate
Liviu Gligor (3/20/2008 11:41:14 AM): n-are treaba cu fericirea individuala

Din nou, individ versus societate, morala impusa versus morala interioara. Daca ceva imoral te face fericit, inseamna (presupunand ca nu doar ti se pare ca te face fericit) probabil ca morala e defecta, dar aici incepe o alata discutie - despre ce inseamna fericirea de fapt. Ma voi rezuma la a spune ca ar trebui sa fie macar o armonie aproximativa intre morala, bine, fericire and so on, macar la nivel individual.

Cristi (3/20/2008 11:41:15 AM): da
Cristi (3/20/2008 11:42:07 AM): morala e construita astfel incat societatea sa fie stabila, iar daca oamenii e fericiti societatea e mai stabila
Liviu Gligor (3/20/2008 11:42:33 AM): "oamenii e fericiti "
Liviu Gligor (3/20/2008 11:42:39 AM): vrei sa zici cel mult senini
Cristi (3/20/2008 11:42:42 AM): pai da
Cristi (3/20/2008 11:42:43 AM): nu e?
Liviu Gligor (3/20/2008 11:42:46 AM): "multumiti"
Cristi (3/20/2008 11:42:51 AM): ma rog
Cristi (3/20/2008 11:43:08 AM): io nu vorbesc aici de faptul ca unu sufera din dragoste
Liviu Gligor (3/20/2008 11:43:13 AM): plm
Liviu Gligor (3/20/2008 11:43:14 AM): nu
Cristi (3/20/2008 11:43:37 AM): ci ca pot sa-si manifeste, pot sa ajunga acolo fara sa dea de alte oprelisti artificiale ale societatii
Liviu Gligor (3/20/2008 11:43:59 AM): ce sa-si manifeste?
Cristi (3/20/2008 11:44:13 AM): fericirea
Liviu Gligor (3/20/2008 11:44:18 AM): lol
Cristi (3/20/2008 11:44:23 AM): adica ca au aceasta posibilitate, nu ca o fac
Liviu Gligor (3/20/2008 11:44:33 AM): nu amesteca fericirea individuala cu societatea, for fvkk's sake
Liviu Gligor (3/20/2008 11:45:20 AM): eniuei, in orice societate morala tre' sa fie ceva mai rigida decat ar fi posibil

As vrea sa ma opresc putin la ultima afirmatie. In primul rand pentru ca este eliptica, ba chiar prost formulata - ce am vrut sa spun acolo este ca trebuie sa fie mai putin flexibila decat ar putea sa fie. In cazul unei morale personale, relevanta unor concepte ca rigiditate, deschidere etc. este minora, in cazul variantei colective insa lucrurile se schimba radical. Iar o morala care nu ii face pe oameni (in majoritate) sa se simta cat de putin constransi este buna doar pentru cei care stiu ce sa faca cu libertatea lor, iar aceia sunt oricum cei care nu prea dau doi bani pe ce le spune societatea anyways. Problema apare pentru ca oamenii "liberi" apar, mai devreme sau mai tarziu in viata lor, tot din randurile turmei, iar o morala permisiva face mai putin dezirabila dezertarea din aceasta turma. It's not pretty, dar asa e - foarte putini dintre noi au puterea si dorinta de a fi indivizi fara sa fie impinsi de la spate de pasiunea pentru ceva interzis de societate.

Cristi (3/20/2008 11:45:29 AM): trebue sa faci o legatura intre ele
Liviu Gligor (3/20/2008 11:45:39 AM): nu tre
Cristi (3/20/2008 11:46:52 AM): pai da omu traieste in societate, si daca din cauza ei el nu are ce manca, probabil ca nu are cum sa ajunga sa fie la un moment dat fericit
Liviu Gligor (3/20/2008 11:47:07 AM): nu vorbim de cazuri extreme aici
Liviu Gligor (3/20/2008 11:47:32 AM): crezi ca io nu pot sa fiu fericit intr-o societate de kkt?
Cristi (3/20/2008 11:47:34 AM): da mah, dar chestia se aplica in mai mica masura si in cazuri normale
Liviu Gligor (3/20/2008 11:47:54 AM): uite exemplul concret de acum
Cristi (3/20/2008 11:48:04 AM): dar e mai greu sa fii fericit intr-o societate de kkt decat in una mai buna
Liviu Gligor (3/20/2008 11:48:11 AM): nu neaparat
Liviu Gligor (3/20/2008 11:48:17 AM): si revolta e o chestie misto
Cristi (3/20/2008 11:48:46 AM): pai aia e direct legata de optimismul aparitiei a ceva bun in locu a ceva naspa
Liviu Gligor (3/20/2008 11:48:53 AM): nu neaparat
Cristi (3/20/2008 11:49:14 AM): poate pur si simplu esti gica contra
Cristi (3/20/2008 11:49:16 AM): sau ce?
Liviu Gligor (3/20/2008 11:49:25 AM): nu mah
Cristi (3/20/2008 11:49:28 AM): da, exista si un astfel de instinct
Liviu Gligor (3/20/2008 11:49:35 AM): nu e vba de instinct
Liviu Gligor (3/20/2008 11:49:48 AM): de a fi rebel fara cauza
Cristi (3/20/2008 11:50:13 AM): tu vrei sa zici ca poate o anumita situatie rea te face pe tine mai bun
Liviu Gligor (3/20/2008 11:50:44 AM): nu neaparat.. vreau sa zic ca tu poti fi bun chiar si daca situatia e rea
Liviu Gligor (3/20/2008 11:51:24 AM): adica..e bine si accepti, e rau si te opui.. tot aia e din punctul de vedere al personalitatii tale
Liviu Gligor (3/20/2008 11:52:16 AM): bine, cu un oarecare plus pt revolta, ca implica ceva curaj

Refuzul e un pas crucial in formarea noastra ca indivizi si imi vine foarte greu sa cred ca exista situatii in care sa ajungi la ceea ce esti cu adevarat (si nu just a faceless android) fara sa fi trecut cel putin o data prin asa ceva. Chiar ignorand faptul ca ce e bun pentru mase e imposibil sa fie bun pentru om, chiar gandind utopic mi se pare ca lipsa unor dragoni cu care sa te lupti nu poate fi un lucru bun. Desigur, nu e bine nici ca dragonii sa fie prea mari si prea multi, iar tu sa nu ai nicio sansa.

Cristi (3/20/2008 12:01:47 PM): era un nene in africa care alerga pana la scoala cu cartile in mana, ca scoala era departe, si a ajuns mare campion mondial la atletism, si inca mai tine mana cum ar fi tinut-o daca avea carti in mana
Cristi (3/20/2008 12:02:08 PM): daca avea scoala aproape era mai nasol
Cristi (3/20/2008 12:02:26 PM): bine, faptul ca a ajuns campion mondial nu stiu daca e un lucru "bun"
Cristi (3/20/2008 12:03:03 PM): dar poate se aplica si la intelect, ca daca esti pus in situatii mai delicate il dezvolti mai mult, daca stai si vegetezi ajungi american
Liviu Gligor (3/20/2008 12:03:11 PM): exact
Cristi (3/20/2008 12:03:22 PM): dar deh, poate nici inteligenta nu e un lucru "bun"

N-am de unde sa stiu ce e binele absolut, dar inteligenta e o unealta si in orice (da, orice) situatie e "bine" sa ai o unealta cat mai buna. Un scop in sine, insa, nu cred ca e...

Bikin' Bucharest

2008-03-21T15:17:00.003+02:00

9 si ceva dimineata, cobor cu un hanorac pe mine (nu-s mai mult de 10 grade). Incalec, iar sunt pe foaia mare, pinionul 5, iar am uitat sa schimb cand m-am oprit... nevermind. Infig castile in urechi, dau drumu' la... ce-avem azi? Hour of Penance - bun asa. Imping in pedala, ma ridic in sa, pornesc usor (noroc ca e un pic de panta) si dau sa intru pe Rahova. Numa' ca un cretin a si-a parcat duba fix pe colt si nu vad ce vine, ceea ce n-ar fi o problema daca alt cretin nu si-ar fi parcat Dacia simetric, pe celalalt colt, obligandu-ma sa ies destul de mult in strada. Imi bag picioarele, ii dau inainte, sa ma injure aia, doar n-o sa stau sa astept o luna. La prima intersectie incearca sa faca unu' dreapta peste mine, prin mine, nici eu nu stiu cum, nu il las, ma injura probabil dar nu il aud ca-mi urla brutalitatile in casti. O sina de tramvai, inca una, inca... - trec peste vreo 5-6 cu ceva viteza, nu-i bine pentru incheieturile mele, nici pentru animalu' de dedesubt dar rezistam amandoi. Ah, acum sunt langa denivelarile alea pe care am cazut in vara dar nu-i niciun pericol, pentru ca merg cu 8 km/h, cu un picior pe jos si cu o mana aproape frecandu-se de masinile din stanga. Ok, scap de asta, la stop imi scot hanoracul si il pun pe ghidon - e mult prea cald, chiar daca imi lacrimeaza ochii de la vant. Din cateva pedale ajung la Economat si la obisnuitul cretin care vrea sa faca stanga (de data asta) prin sau peste mine - de data asta il las, ca n-am de ales. Bag mare, urmeaza coborarea, schimb repede pe 3-6, apoi 3-7 pentru a schimba in doua secunde la loc, trebuie sa urc pe trotuar. Care trotuar e pavat, ceea ce nu ma incanta. Nu prea conteaza totusi, a sapat cineva si aici, trebuie sa cobor in strada, dar dupa ce trece asta... si asta, si inca vreo 15. La intersectie merg inainte si ii aud claxonul disperat al celui din stanga care intentiona sa faca dreapta, desi ala din urechi bate ca maniacu'. Bordura trotuar bordura jos bordura si tot asa pana la 11 iunie unde ma bag cam aiurea si trebuie sa astept in mijlocul intersectiei. Trec repede prin Piata Unirii, am noroc la semafoare, urc pe Coposu si apoi intru in jungla. Stradute inguste, cu gropi si tramvaie, piatra cubica si masini parcate aiurea. Brutal death is good, brutal death is God si cu ajutorul lui scap, bine ca nu mi s-a intamplat ca saptamana trecuta sa uit sa-mi incarc acumulatorul si sa raman fara muzica la 10 minute de casa. Barbu Vacarescu ceva mai ok... dar ma apropii de locul ala... acum am ajuns, ii vad, peste 10 caini, seamana cu totii, I think they're family. Ma pregatesc, accelerez, trec printre ei, se sperie, unul da sa sara dar se razgandeste, cativa fug dupa mine da' in cateva secunde sunt mult in urma. Pipera si trec de 10 km, fac stanga aiurea, trec printr-o balta care n-avea ce sa caute, evit niste caini,intru in curte, ma dau jos, o leg, scot ciclocomputeru', scutur hanoracul care se frecase putin de roata si urc.

Vreo 6 seara, cobor cu un hanorac pe mine (sub 10 grade), dezleg, pun computeru', incalec - foaia mare, pinionu' 5... ma-sa. Casti, muzica... ies in Floreasca, e liber, merg fara maini apoi le pun pe ghidon pentru ca urmeaza coborarea. 3-6, 3-7 whoooooooooo franaaaaaaaaaaaaaaaa groapa futu'i pastele ma-sii, sunt inca in sa dar zdruncinat, schimb aproape pe loc si merg mai departe. Din nou in jungla dar parca e ceva mai ok acum, better choice of route probabil ca altfel n-ar avea vreun sens, numa' ca mi-e cald si trebuie sa-mi dau jos hanoracul. Polona, spre Arthur Verona dar o iau pe o strada care nu stiu cum se cheama, doar ca trece pe langa ambasada SUA, drept pentru care e blocata, futu'i in cap de capitalisti imperialisti si ce mai spunea tata Stalin... in fine, Batistei, alta straduta, Rosetti bla bla. Imi bag calul cu ceva dificultate intr-o curte, il leg, scot ala. Bereeee.

23.49, ies cu hanoracul in mana, usor nesigur pe pasii mei, dezleg bestia, incerc de vreo 3 ori sa ma urc, reusesc pana la urma. Daca pasii imi erau nesiguri, rotile se duc exact pe unde le spun eu... numai ca nu intotdeauna le spun ce trebuie. Nu, de data asta nu trec milimetric pe langa vreun nebun (sau eu eram nebunul?), e cam pustiu pe strazi. Urc dealul repede, dar nu stiu cat de repede, nu focusez chiar bine pe computer, chiar si dupa ce am dat deoparte hanoracul. Home, sau aproape, trebuie sa intorc aici dar nu ma lasa asta... ba da ma lasa, n-are nicio treaba cu mine - ce naiba, doar nu-s beat. Jos, o apuc cu dreapta si cu stanga deschid usa, o urc cele 2 etaje si ma gandesc ce bine ar fi sa am lift. Intru, o bag in balcon, ignor dara de noroi (unde naiba l-am mai gasit?) pana ma pune mama sa sterg... si ma duc sa dorm.

On Death and Dying

2008-03-17T22:32:00.001+02:00

Whispering death, you will find us all
Immolation - Whispering Death

Cand mi-a venit ideea acestui blog (nu nu trag de timp, dar trebuie precizat) planul era sa ma ocup de lucruri, cum sa le spun eu, prin excelenta exterioare mie. De ce? pentru ca inca mai am blogul de pe y360, care, desi poate opac pentru cei ce nu ma cunosc indeajuns (ba chiar si pentru cei care ma cunosc... uneori nu e usor nici pentru mine sa-mi dau seama ce era in spatele unor posturi mai vechi), e mai personal chiar decat as vrea, uneori. Si nu vreau, decat in cazuri speciale, sa-l incarc cu prostii de genul "citeste aia, ca merita!" oricat de elaborate ar fi. Numa' ca, privind mai atent, nu vad rostul unei demarcatii clare. Si asta pentru ca literatura care imi place sau muzica pe care o ascult (la fel ca alte chestii despre care voi mai povesti p'aici) sunt intr-o asemenea masura parte din mine incat nu-mi da mana sa fiu sec si la obiect, chiar daca prin asta as evita diverse ambiguitati.

"Si ce legatura are asta cu titlul? Sau cu tema postului? De fapt, care e aceasta tema?" se intreaba probabil acum rabdatorul meu cititor. Simplu, si nu prea. Cuvantul cheie este exterior, pentru ca nu vad ce poate fi in aparenta mai exterior unei persoane ca mine decat moartea. Enfin, greu de explicat ce-i aia "persoana ca mine", sper ca vreo 2-3 paragrafe mai incolo lucrurile sa fie mai clare, macar in unele privinte.

Exterior deci - ceva ce nu putem controla, ceva ce nu putem schimba, ba chiar, ca sa fac legatura cu ce spuneam ceva mai devreme, nici macar efectul asupra noastra nu depinde de noi in nicio masura. Si de-aici ar trebui sa fie clar ca nu cred in munti de orez sau norisori pe care se plimba vacute roz, nu cred in cazane cu gulas incins sau bolovani pe care trebui sa-i urci la nesfarsit pe un deal. Acestea, atentie, oricat de metaforic alege sa le priveasca cineva.

Si daca nu-s munti de orez, ce e? Nimic - dar de data asta nu un nimic pur exterior, ci unul total, unul pe care nu il voi intelege niciodata, unul de care, sincer, imi e teama. Si poate tocmai aceasta teama este si cauza fascinatiei pe care o am pentru moarte, atat ca eveniment discret cat si ca stare continua, opusa vietii. Acum, probabil ca multi dintre voi se vor gandi la acea imagine naivo-poetico-romantica a mortii in arta... nu, n-am treaba cu asa ceva. Oricat de ciudat ar parea, e pur si simplu o atractie (pentru ca nu e doar simpla curiozitate) pentru poate singurul lucru care intelectual, afectiv, spiritual si cum mai vreti sa o luati va ramane departe de mine.

Am spus de teama - da, nu ma feresc sa recunosc, pe langa frica instinctiva pe care o are orice animal, in cazul meu e vorba si de o teama "intelectuala", constienta, impusa de convingerile pe care tocmai le-am expus. Si nu pot sa nu ma intreb daca nu cumva e mai bine asa, fata de cei ce cred in viata de dupa moarte (oricum ar arata ea). Pentru ca, in cazul meu, ce urmeaza, infricosator as it may be, nu are de-a face in niciun fel cu lucrurile pe care le facem in timpul vietii. Si asta, in my book, ofera atat multa libertate (comparativ cu cei care stiu ca orice gand, vorba sau fapta se noteaza undeva), cat si o pofta de viata nediscriminatorie. Citind acum ce-am scris, ma gandesc ca ar putea sa para o decizie calculata de-a mea sa cred in acel nimic - nu e vorba de asa ceva, dar ma bucur, intr-un fel, ca am ajuns aici...

Ratacirile fetei nesabuite sau de ce i-as da o mama de bataie lui Llosa

2008-02-27T15:44:00.003+02:00

If you are killed because you are a writer, that's the maximum expression of respect, you know.
Mario Vargas Llosa

Un lucru e sigur: pe Mario nu-l va ucide nimeni pentru aceasta carte. Ma rog, poate la varsta lui acea mama de bataie s-ar dovedi fatala, dar cum nu ma astept sa ma intalnesc cu el in curand, he's safe. Si asta e problema si cu romanul acesta - e safe.

Nu i-am citit intreaga opera, nici nu ma apropii, recunosc cu rusine, dar ce am incercat mi-a placut mult spre foarte. Si, desi in general tind sa imi cenzurez asteptarile, pentru ca imi pot strica o experienta, de data asta n-am reusit intru totul. Dar nu aici e buba. Mario a pictat, de data asta, un tablou corect, dar pe care nu l-as agata decat intr-un hol sau o sala de asteptare.

Pictat in culori calde, culori care odihnesc ochiul si mintea, tabloul infatiseaza o fata... o femeie, o batrana apoi, ai carei ochi, desi poate in realitate erau enigmatici, te lasa sa-i privesti pana in adancurile sufletului. Primul lucru de care-mi dau seama e ca o cunosc, m-am mai intalnit cu ea in diverse ocazii si sincer, m-am cam plictisit de ea. M-am obisnuit cu ambitia ei extrema, ii admir poate determinarea, dar stiu si ce o face sa actioneze asa. Si, daca scopul nu scuza mijloacele, nici o afirmatie aproximativ inversa nu e corecta. Fata nesabuita e capabila sa depaseasca niste limite care noua ni se par de netrecut, are un fel de curaj pe care nici macar nu stim daca sa ni-l dorim sau nu, dar ne fascineaza. Numai ca motivul pentru care trece de acele limite, scopul in care foloseste acel curaj nu justifica aceasta fascinatie. Interesanta ca evolutie, cu trasaturi uneori hipnotizante, dar cand ajungi sa o dezbraci mai mult decat de haine pe aceasta batrana slaba si zbarcita gasesti un sambure ...banal. Poate am eu pretentii exagerate, poate m-am obisnuit sa imi placa oamenii care devin din ce in ce mai complecsi pe masura ce ii cunosti mai bine, si nu invers - si de-asta intalnirile cu fata nesabuita nu imi trezesc cine stie ce interes.

Langa fata, cine altcineva decat baiatul bun? L-am mai intalnit si pe el, destul de des, atat alaturi de ea, cat si singur, in asteptare. Oscileaza intre disperare si seninatate, are si el determinarea lui, nu seamana cu a peruanei in rochie chic, dar e la fel de puternica, poate mai puternica, la o inspectie atenta. Am baut de cateva ori o bere sau un pahar de vin cu el, nu-i un personaj dezagreabil, cu atat mai putin neinteligent. Poti avea o conversatie foarte interesanta cu el, e cult si nu refuza (scurte) plimbari pe taramuri metafizice. Dar, cu cat privesti mai adanc in sufletul parizianului sud-american, cu atat iti dai seama ca toate astea, inclusiv ce inseamna a fi traducator pentru el (interesant, totusi...), nu conteaza cu adevarat. El traieste pentru fata pictata langa el - de fapt, nici macar - traieste pentru efectul pe care il are fata nesabuita aspura sa. Tot ceea ce se intampla in rest e o distragere, binevenita (caz in care i se poate dedica aparent total) sau nu. He might be a fun guy to hang out with, dar doar pana la un punct.

Tot privind panza, ma intreb ce simt de fapt pentru acesti doi... era sa zic prieteni... pentru aceste doua cunostinte. De iubire nu poate fi vorba, nu pot spune de ce cum n-as putea spune nici de ce ii iubesc, daca ar fi cazul. Admiratie? da, doar punctual, pasager. Respect? cam aceeasi situatie. Trecand in partea cealalta, nu-mi ramane decat mila - sora saraca a dispretului, sora care face exact ce face si fratele, numai ca pe ascuns, fara sa ne spuna. N-am fost niciodata in relatii apropiate cu mila, poate pentru ca imi place sa fiu mai direct, mai deschis, cel putin cu mine, poate pentru ca nu am nevoie sa-mi ascund superioritatea sub masti "crestine", poate pentru ca incerc sa ma raportez la altii cat mai putin. Si de-asta, in acest caz, as prefera sa privesc tabloul cu indiferenta.

Dar e prea frumos pictat, si aici abandonez analogia cu tabloul si explic care e adevaratul motiv pentru care l-as bate pe Mario (mda, nu-mi place sa folosesc nume de familie - lui Nietzsche ii zic Freddy :D). Cartea curge ca un rau cu meandre, iar cititorul e situat destul de sus incat sa vada urmatorul cot, sau poate chiar si pe al doilea. Chiar inainte de a te satura sa navighezi cu soarele in ochi, raul isi schimba cursul, iar in momentul in care incepi sa te relaxezi simtindu-i razele pe spate, vasul coteste din nou. Degeaba te gandesti la cascade, vartejuri sau furtuni, nu vei avea parte de asa ceva, fie ca vrei sau nu. Si-atunci, Mario, cum ai reusit sa ma faci sa ma imbarc in aceasta calatorie? Cum de nu am renuntat la un moment dat? Si de ce, odata terminata, nu am putut sa ma abtin si am gandit "Bai... mi-a placut"? Las' ca te prind eu la un moment dat, Mario, si vezi tu ce-ti fac...