Ce-am mai citit (part 1)

Iata ca a trecut iarasi destul timp de la precedentul post, iata ca, desi mi-am propus sa scriu mai des nu am facut-o, din varii motive. Intre timp, am strans destule subiecte, dar pana sa le dezvolt voi incerca o prezentare a catorva din ultimele mele lecturi, acele carti despre care nu pot scrie mai mult de cateva randuri, fie pentru ca nu merita, fie pentru ca, pur si simplu, nu reusesc sa prezint altfel decat pe scurt si poate sec experienta oferita.

Alvaro Mutis - Ispravile si necazurile gabierului Maqroll

Mi-a adus aminte putin de Marquez, dar nu de Toamna patriarhului sau de Un veac de singuratate, ci mai degraba de Dragoste in vremea holerei. Nu neaparat prin subiect, ci prin ton, desi Maqroll este mai putin delicat si ceva mai direct. Personajul principal este interesant, se invarte in jurul temei destinului, cu o resemnare ce nu aduce totusi a infrangere. In rest, nu am dat de nimic care sa ma impresioneze in mod special. este o lectura placuta, o carte frumoasa, desi destul de intunecata.

Joaquim Maria Machado de Assis - Memoriile postume ale lui Bras Cubas
Aud ca Machado de Assis a fost influentat de Laurence Sterne si al sau Viata lui Tristram Shandy, gentleman - trebuie sa o citesc si eu, pentru ca mi-a placut cartea brazilianului. Interesanta aceasta idee cu memoriile postume, interesanta si privirea aruncata societatii braziliene din secolul XIX. Mult umor, intr-un registru care ajunge pana la cea mai muscatoare forma de ironie. Personajele sunt parca desenate, de fapt pe jumatate caricaturi. Fiind vorba din nou de o naratiune la persoana I, evident ca Bras Cubas e in centrul atentiei, si nu plictiseste de loc, fie ca e vorba de o cugetare pseudofilosofica, fie de un episod amuzant. Stilul este neconventional, mai ales pentru vremea respectiva, naratorul uita, revine, se joaca cu "publicul" sau, mentinand o cronologie aproximativa - acesta, stilul adica, este pana la urma principala atractie a unei carti care nu are, totusi, cum sa fie o revelatie pentru un cititor din vremurile noastre.

Gabriel Garcia Marquez - Povestea tarfelor mele triste
Un scriitor inconstant din punctul meu de vedere, Marquez ofera cu aceasta... nuvela cred ca o pot numi o experienta interesanta, poate socanta pentru unii, dar lipsita de valoare permanenta. Vorbeam la un moment dat despre ce inseamna literatura pentru mine - nuvela de fata intra in categoria acelor povesti frumoase (a nu se intelege neaparat ca vorbesc de floricele si fluturasi) care pot chiar sa imi placa foarte mult, la un moment dat, dar pe care nu le-as recomanda in chipul de creatii semnificative. Fara indoiala, autorul este un maestru al penitei, al pixului, al tastelor (nu stiu cu ce unelte scrie el), fara indoiala, imaginatia lui este flexibila si usor pusa in scena, dar, la fel, fara indoiala, nu este un mare ganditor - ce are mai multa importanta variaza evident in functie de cititor. revenind de la general la specific, nuvela isi merita toate cele 45 de minute (sau pe-acolo) de care e nevoie ca sa fie citita, nu cred ca mai merita macar inca o secunda de gandire dupa. Then again, asta sunt eu, cu asteptarile, criteriile si valorile mele...

Bertrand Russell - De ce nu sunt crestin
In cu totul alt registru a venit aceasta colectie de eseuri ale filosofului britanic. Sincer sa fiu, ma asteptam la mai mult. Daca problemele sunt puse corect, ele sunt totusi destul de superficiale pentru un asemenea subiect. In plus, au fost discutate prea mult, atat inaninte cat si dupa Russell. Obiectiile lui sunt indreptate in cea mai mare parte impotriva bisericii, impotriva modului in care sunt aplicate principiile crestine deci, si nu impotriva principiilor in sine. Chiar si cand se ajunge la aspecte situate la o profunzime mai mare, nu se incearca altceva decat discutarea punctuala a lor, ansamblul este neglijat de cele mai multe ori. Cea mai interesanta parte mi s-a parut o discutie a autorului cu un preot - culmea, vorbind despre argumentatie, mi-a placut mai mult de fata bisericeasca decat de filosof. Se discuta acolo diverse subiecte care aproape ca lipsesc din restul volumului, cum ar fi argumentul cauzei prime - demontat fara probleme de Russell. Per total, sentimentul de "been there, done that" nu mi-a dat pace, la fel ca gandul ca nimic nu ajunge la radacina problemei, desi ar trebui.

Vor mai fi posturi pe acest tipic, poate chiar in curand. Am citit destul de mult si variat in ultima vreme. Pana atunci insa, voi reveni cu alte subiecte, pentru ca, pe langa cheful de citit, mi-a revenit si pofta de scris...

Iosif si fratii sai

In genere, am pasit cu acest roman pe o noua treapta a vietii mele literare, intrucat prin el m-am detasat, cel putin de data aceasta, de tematica individuala si burgheza, trecand la tipic si mitic.
Thomas Mann

A trecut o luna de cand am terminat acest roman, o luna in care am tot incercat sa adun cumva cateva ganduri si sa le astern aici. Ce-i drept, nici n-am trecut printr-o perioada tocmai lipsita de preocupari cronofage, dar in mod cert principalul motiv al acestei "intarzieri" este insasi natura romanului despre care vreau sa vorbesc. M-am gandit chiar la un moment dat sa trec la altceva, dar nu pot face asta pentru simplul motiv ca, daca nu scriu despre asemenea carti ,inseamna ca subiectele pe care merita cu adevarat sa le abordez sunt foarte putine.

Si iata ca am si inceput cu laudele, dar nici n-ar fi putut fi altfel. Iosif si fratii sai este un roman monumental din mai multe puncte de vedere. Desigur, cel mai evident e chiar dimensiunea sa si ca sa scap acum de acest aspect prea putin important voi spune ca in ciuda celor 1800 de pagini si al temei abordate, deloc facile, se citeste surprinzator de usor. Pentru cei familiarizati cu Mann, voi spune ca mi s-a parut mult mai "deschis" decat Doctor Faustus sau Muntele Vrajit, de pilda. Poate ca scriitorul si-a dat seama ca daca isi pastreaza stilul la fel de opac si dens, chiar nu il va citi nimeni - mai degraba, o idee care mi-a venit este ca, fiind vorba de o poveste ce se presupune cunoscuta, nu a considerat necesar sa duca actiunea pe o treapta inferioara din punct de vedere al importantei, pentru a atrage atentia asupra incarcaturii spiritual-intelectuale. In plus, ideea de ritual, de sarbatoare, de pilda este atat de importanta incat povestea in sine trebuia sa-si pastreze un rol insemnat.

Aceasta poveste este cea biblica a lui Iosif, fiu al lui Iacob/Israel, ajuns mare vizir in tara Egiptului dupa ce fusese vandut de fratii sai. In linii mari, tot ce se intampla este ceea ce stiam deja - de la viata lui Iacob pana la nasterea mult iubitului sau fiu la celebrul episod al talmacirii visului faraonului, pentru a se ajunge in final la stabilirea lui Israel (nume care ajunsese sa semnifice tot neamul) in Egipt. Noutatea consta in modul de abordare al acestui subiect, precum si in faptul ca Mann, "baiat destept" dupa cum ziceam la o bere, nu avea cum sa rateze prilejul de a il plasa pe Iosif in timpul domniei lui Akenaton. Suntem aruncati fara cine stie ce menajamente intr-o lume in care zei si oameni se nasc si mor, o lume in care viata devine ritual si invers. Dupa cum spune insusi autorul:

Serbarea in sens de ceremonie mitica si de repetare senin-grava a unei intamplari originale s-ar putea spune ca e insusi motivul de baza al romanului meu; o data, eroul chiar poarta numele de "Iosif em heb" - "Iosif in sarbatoare".

Mai mult decat atat, dialogul dintre personaje si dumnezeii lor este omniprezent, transformarile, atat in randul unora cat si al altora, sunt frecvente. Istoria se repeta intr-o anumita masura, dar si prezentul devine istorie, evenimentele cu adevarat noi urmand a avea loc, din nou, in viitor. Personajele joaca, nu de putine ori, roluri ce fusesera "scrise" cu sute de ani in urma, cateodata sunt chiar aproape constiente de acest lucru, incercand fie sa pastreze povestea cat mai aproape de original, fie sa se dovedeasca mai presus de limitarile acesteia. Oamenii sunt intrupari ale zeilor si acestia la randul lor sunt sublimari ale oamenilor, creatorul este creat la randul lui si nu se stie, nici nu e relevant care a fost primul. Si asa mai departe...

Stilul si mai ales tonul cu care sunt prezentate toate acestea (si sunt integrate in episodul biblic) este de-a dreptul incantator. Nu stiu cum a reusit sa pastreze echilibrul intre tema cat se poate de serioasa si un registru atat de luminos, nu stiu cum se face ca mi-l imaginez intotdeauna cu zambetul jucaus si satisfacut de sine al celui ce stie mai multe decat vrea sa spuna, desi in niciun moment nu pare lipsit de un respect deplin fata de cele discutate. La fel, nu imi dau seama cum imbina ironia cu afectiunea fata de personaje si nici cum da senzatia, alternativ, de copil care se minuneaza in fata lumii si de intelept fata de care nu mai exista secrete.

In incheiere, nu pot proceda altfel decat cum am facut cand am scris despre Doctor Faustus - va las cu un citat din roman, si anume un gand al lui Iosif:

Tocmai asta-i, isi spunea in sinea lui, ca Dumnezeu le savarseste pe toate, dar ne-a harazit noua cugetul si sentimentul ca suntem vinovati fata de El, tocmai fiindca ajungem vinovati pentru El. Omul poarta vina lui Dumnezeu, si nu ar fi decat cinstit ca, intr-o zi, Dumnezeu sa se hotarasca, in sfarsit, sa poarte el vina noastra. Cum o va scoate la capat Sfantul-Neprihanit, este nesigur. Dupa judecata mea, pentru asta ar trebui sa devina chiar om.

Despre atei si religii de buzunar

M-a surprins intotdeauna usurinta cu care unii discuta despre subiecte din cele mai profunde, nepasarea cu care se invart printre concepte ca Dumnezeu, ateism sau credinta (si nu ma refer la tonul "blasfemic" si batjocoritor pe care il folosesc si eu adesea, in gluma). La fel, am gasit ridicol tonul categoric cu care unii isi afirma apartenenta la un anume set de idei, conceptii si principii, fie ca e vorba de o religie sau de un sistem filosofic, fara a sti de fapt mare lucru despre el. Nu in ultimul rand, m-a dezgustat si atitudinea dispretuitoare a multora fata de lucruri pe care nu numai ca nu le inteleg, dar nici nu si-au pus macar problema de a incerca.

De pilda, v-ati gandit oare, ca dincolo de aparente, conceptul de divinitate nu este legat printr-o relatie reciproc exclusiva de religie? Evident, e absolut necesar sa gandesti mai departe de crestinism (surprinzator de greu uneori) pentru a lua macar in calcul o astfel de ipoteza. Totusi, nu-i nevoie sa ajungi la cine stie ce cult obscur, ci te poti opri la una din cele mai importante religii, numeric vorbind - ma refer la budism. Sigur, poate veni cineva sa spuna ca Deva nu e decat un alt nume pentru un zeu, dar simplul fapt ca oricine, alegand calea potrivita, poate ajunge pana la urma pe acelasi plan face ca natura lor divina sa fie pusa la indoiala. A se vedea de exemplu supraomul lui Nietzsche - depasind povestile cu reincarnarile, sa ma ierte cine crede in asa ceva - diferenta dintre omul ajuns la nirvana si supraom nu este data decat de natura diferita in cele doua cazuri a starii de desavarsita iluminare. Ah, mai putin important, dar mai este si faptul ca Nietzsche spunea ca in vremea lui nimeni nu ar putea (inca) sa ajunga la acea iluminare, in timp ce Buddha a reusit deja, cu niste milenii in urma - punct in plus pentru supraom, privit ca zeu.

Mergand mai departe, ati analizat vreodata atitudinea omului in postura de creator de dumnezeu? Desi incercarea de a defini cumva, de a gandi unitar lumea privita prin sine mi se pare naturala, gasesc totusi regretabil faptul ca oamenii uita ca au facut asa ceva - si nu ma refer numai la ei ca persoane, ci mai ales la civilizatii. Dumnezeul devine din concept (sau colectie de concepte) creat entitate creatoare in momentul in care omul isi neglijeaza rolul, fie din cauza uitarii, fie ca, dintr-un motiv sau altul, nu i se pare ca e vrednic de a-l indeplini. De aici aberatii precum religia organizata (stiu, exprimare pleonastica) sau dumnezeii utilitari venerati doar pentru ca e mai usor sa le faci pe plac. Desigur, in unele vremuri, divinitatea introvertita era greu de privit asa cum e - motivele sunt multe si greu de explicat pe scurt - Iisus de exemplu a avut nevoie sa se prezinte (poate ca si siesi) ca fiul lui Jahve, Mahomed ca profet al lui Allah and so on. Poate ca nici ei nu isi dadeau seama ca de fapt sunt creatori de dumnezeu, ca sunt mai mult decat un vehicul al divinitatii. Poate ca nici Akenathon, desi faraon si deci zeu, nu a realizat ca Aton nu e decat o proiectie a sinelui sau ideal intr-un mediu ce pana atunci fusese "locuit" de Amon-Ra sau de Osiris, poate ca nici miile de sfinti sau eretici (de fapt, acelasi lucru) ai evului mediu nu stiau ca de fapt ei il schimba pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lor, si nu doar intrevad noi intelesuri in alcatuirea sa divina. Noi insa, in anno domini 2008, stim asta - de ce ne impiedicam inca de nevoia de dumnezei exteriori (de fapt, singurul fel de dumnezeu, pentru ca acela interior este doar, cum ziceam, idealizarea sinelui) nu stiu.

Stiti oare, voi sustinatori "iluminati" ai creationismului, ca doar orgoliul va impiedica sa acceptati ca sunteti rezultatul (fericit poate) al intamplarii? De unde stiu asta poate va intrebati - nu sustin ca sunt sigur, posibilitatile sunt infinite dar faptul ca un sistem (evolutionismul, spre exemplu) are inca niste "gauri" nu e un motiv suficient pentru a adopta un altul care, sa fim seriosi, a tot fost carpacit de-a lungul timpului. Unii dintre voi sustineti ca am fost creati (sau ca evolutia noastra a fost ajutata) de extraterestri. Dar nu va dati seama ca, atat timp cat nu stim nimic despre ei, nu e nicio diferenta intre aceasta ipoteza si cea care sustine existenta mosului cu barba care sta pe norisori. Vi se pare mai simplu sa credeti in omuletii verzi deoarec componenta sociala (e vorba de o societate pana la urma) ii face mai tangibili decat orice alt tip de creator. Din seria "hai sa cred in asta, ca e mai simplu asa" - cum poate atunci un ateu sa va ia in serios?

Da, sunt ateu, si faptul ca ma joc liber, cateodata de-a dreptul neortodox (no pun intended) cu tot soiul de concepte ca divinitate, creatie si dumnezeu nu ma face nici in cea mai mica masura ipocrit. Dimpotriva chiar, cel care stie ca si-a creat dumnezeul (sau hai sa-i zic echivalentul personal al divinitatii ca sa nu-mi demonstreze cineva ca pur semantic sunt de-a dreptul credincios) - de fapt si-l creeaza, procesul nu se incheie niciodata - e poate cel mai demn de a purta numele de ateu. Numai constientizand rolul de creator poti renunta complet la nevoia de un alt creator, iar numai un loc gol pe propriul altar va cere intotdeauna un idol.

Dostoevsky, in fine

Nu stiu daca se observa, dar urasc introducerile. De data asta insa nu pot gasi vreun ocol, trebuie sa ma intorc putin in timp pentru a explica relatia mea cu barbosul din poza de mai sus. Perioada vizata este cea a liceului, nu imi aduc aminte exact in ce clasa, cam pe la mijloc oricum a inceput lumea din jurul meu sa citeasca Dostoevsky (din multele moduri de a-i scrie numele l-am ales pe acesta fara vreun motiv anume). Ce inseamna "lumea din jurul meu"? Cei cativa colegi care mai citeau cate ceva, diferit de Ion si Mara (pentru scoala) sau de ProSport si Libertatea. Ocupat fiind la inceput cu alte carti, pana sa ii acord vreo sansa, scriitorul rus devenise un soi de fenomen, ajungand chiar si la oameni de care si acum ma indoiesc ca ar fi inteles ceva din ce citeau acolo. Si atunci a intrat in scena o pornire a mea, foarte acuta in acea vreme, impotriva a tot ce e "la moda". Pornire stupida, fie si numai pentru faptul ca atunci era nediscriminatorie.

Si uite asa am ajuns eu aproape de finalul facultatii, tot trecand pe langa Dostoevsky, ba chiar incercand cateva pagini la un moment dat, numai pentru a pune cartea din nou in raft. Intr-un final, mi-am luat inima in dinti, convins de parerile mai multor prieteni, convins de desele referiri din alte carti. Am inceput cu ce altceva decat Crima si pedeapsa. Bun, interesant, parca totusi underwhelming, dar m-a facut sa vreau mai mult. Enter Demonii...

Inceputul greoi, de care fusesem avertizat de catre aceeasi prieteni, nu a reusit sa ma indeparteze si apoi, cu fiecare pagina, nu m-am mai putut desprinde. Pe masura ce capitolele treceau, m-am simtit tot mai prins intr-o lume fascinanta, lume in care se intampla lucruri halucinante si in care dai de persoane din cele mai speciale. Ramanand la o privire de ansamblu, pe langa filosofia si psihologia mult mai dense decat in Crima..., de data asta nicio raza de lumina nu strapunge intunericul omniprezent. Atmosfera este apasatoare si autorul nu face niciun efort pentru ca cititorul sa aiba o experienta confortabila.

Desi firul principal este foarte puternic, temele bine puse la punct (inclusiv alegoria biblica pe care va las placerea sa o descoperiti, in caz ca nu ati citit inca romanul), numai mergand in detaliu, analizand fiecare personaj in parte, iti dai seama de intregul spectru al romanului. Stepan Trofimovici, primul prezentat, e las si ridicol in cea mai mare parte a timpului, cu accese sporadice de demnitate care nu reusesc insa sa schimbe imaginea de ansamblu. Prototip al omului care nu a avut niciodata curaj sa faca ceva notabil, dar care se crede destinat pentru asa ceva, e poate simbolul unei generatii care a facut posibila aparitia unor monstri, ca fiul sau, Piotr Stepanovici. De departe cel mai activ in ceea ce priveste succesiunea de evenimente din carte, viclean, abil si fara scrupule, acesta din urma e surprinzator de superficial din punct de vedere psihologic. Nihilismul lui se opreste la nivel politic, sau, daca sunt ingaduitor, la nivel social. Mai departe nu pune pret pe mare lucru si nu intelege prin ce trece personajul principal al romanului, care il intereseaza doar datorita carismei si poate inteligentei acestuia. Nikolai Vsevolodovici Stavroghin, caci la el am ajuns, fascineaza inca inainte sa apara in actiune propriu-zis prin puterea lui - puterea de a domina orice alt individ, si mai ales puterea de a nu-si dori neaparat acest lucru. "Demonul" sau, totusi (desi este numit la un moment dat un biet dracusor), nu e chiar atat de usor de controlat, Nikolai este nihilist la cu totul alt nivel decat Piotr. Si chiar daca el insusi spune la un moment dat ca s-ar fi sinucis din plictiseala daca nu ar fi existat speranta, am reusit sa nu ma las pacalit sa rad de el, pentru ca de data asta nu ridicolul este tema definitorie. Desi as mai avea multe de scris despre el, ma voi opri la inca o paralela cu Crima... - looking back, Raskolnikov mi se pare o caricatura a lui Stavroghin, un simulacru nereusit care, tocmai pentru ca nu are mare lucru din maretia celuilalt, isi merita salvarea/mantuirea.

Un rol secundar in actiune, dar principal din punct de vedere ideatic il ocupa Kirilov. Marcat, ca multi altii, de Stavroghin la un moment dat din viata, Kirilov intruchipeaza paradoxul ateului care, in momentul mortii, devine Dumnezeu. Nu pot fi de acord cu aceasta idee, dupa cum nu pot fi de acord cu faptul ca ateul, odata constient ca e ateu, nu mai poate trai (ipoteza care impreuna cu cele zise inainte alcatuieste o relatie de necesitate si suficienta) , dar problematica este extrem de interesanta si bine pusa in lumina. Incepand de la discutiile despre durere si frica si terminand cu marcanta scena a mortii lui, Kirilov nu este un personaj pe care sa il uiti usor.

As mai putea vorbi despre Sigaliov, despre Satov, despre Andrei Antonovici si o serie de alte personaje, dar m-as intinde prea mult si nu stiu daca as mai atinge un subiect foarte important pentru mine. Am fost, daca nu surprins, cel putin impresionat de multitudinea de asocieri, unele foarte ciudate, pe care mintea mea le-a facut in timp ce citeam cartea. Astfel, Stavroghin mi-a adus aminte de Max Demian - unul negru, celalalt alb, personaje in negativ, fiecare cu semnul lui Cain in frunte (cititi Demian!), atat de diferiti si atat de asemanatori, in acelasi timp. Apoi, Rusia lui Dostoevsky e aproape un personaj in sine, vie, organica, asa cum va fi si Germania lui Mann in Doctor Faustus. Sunt aproape sigur ca Huxley, in Brave new World, nu era indiferent fata de Sigaliov, iar un schimb de replici dintr-un film al lui Kubrick (din pacate nu reusesc sa imi aduc aminte care) seamana suspect de mult cu o parte din discursul lui Kirilov. Si tot asa, normal de altfel, pentru ca Dostoevsky a influentat o intreaga generatie de scriitori care, la randul lor, si-au pus amprenta pe cei ce urmau...

Am uitat sa precizez ca urasc si incheierile, nu? Nu stiu daca e treaba mea sa dau sfaturi, dar faceti rost de carte, cititi-o, sau daca nu o cititi, sa nu fie din cauza vreunei prejudecati cretine, cum a fost in cazul meu.

1001 books you must read before you die

In general nu suport blogurile oamenilor care, cum vad ceva "comentabil" (stiu, nu exista cuvantul - ar trebui) pe strada, la teve, on teh internetz se apuca sa scrie. Critic si superior, de cele mai multe ori, pentru ca e mai usor sa injuri decat sa lauzi, pentru ca prinde mai bine. Eh, tocmai din acest motiv mi-a luat ceva sa ma hotarasc sa abordez subiectul de fata, desi ma roade de ceva vreme.

Probabil stiti despre ce e vorba:
1001 Books You Must Read Before You Die is a literary reference book compiled by over one hundred literary critics worldwide and edited by Peter Boxall, an instructor of English at Sussex University, with an introduction by Peter Ackroyd. Each title is accompanied by a brief synopsis and critique briefly explaining why the book was chosen. Some entries have illustrations.
(wikipedia)
A aparut si la noi in librarii, in limba romana, lista se gaseste pe net (aici de exemplu). Cand am data prima oara de carte, am inceput sa o rasfoiesc de la coada spre cap si dupa un numar aparent interminabil de pagini am vazut ca sunt inca dupa 1990. Apoi am deschis cartea fix la mijloc si anul era 1955. Iata si niste numere: 69 de carti aparute dupa 2000, 785 dupa 1900, doar 12 pre-1700. Revoltat, am obiectat ca asa ceva nu iti poate oferi o imagine macar corecta, daca nu completa, a literaturii. Nici macar o imagine a literaturii momentului, pentru ca, la fel ca in orice arta, fiecare autor e influentat, mai mult sau mai putin, de predecesorii sai. Se poate citi un roman si fara context, dar experienta nu mai este aceeasi. Ca sa nu mai spun ca nu mi se pare in regula faptul ca sunt mai multe carti de Paul Auster (who the fuck is Paul Auster, no really, stiu cine e, am incercat ceva, nu mi-a placut dar sa zicem ca sunt eu nebun - de aici pana la a fi scris 6 din cele mai importante carti ever e insa cale lunga) decat de Thomas Mann sau Dostoevsky, spre exemplu. Si as putea sa mai insir...

Numai ca la un moment dat mi-am dat seama pentru cine este facuta lista. Pentru aceiasi oameni carora le sunt adresate cele cateva paragrafe de pe ultima coperta a unei carti. Cel pentru care conteaza ce spune The Times despre romanul pe care intentioneaza sa-l cumpere. Tanarul intelectual (primul impuls a fost sa pun acest cuvant intre ghilimele) care are acasa doua rafturi de carti, toate lucioase si noi, cel care colinda librariile ca sa vada ce a mai aparut. Pentru el, literatura incepe cu Salman Rushdie si se termina cu Ian McEwan (nu ca as avea ceva cu acesti autori in sine). Probabil a citit si 1984, in colectia Polirom si The Picture of Dorian Gray, ca Oscar Wilde a fost si va fi intotdeauna la moda (iarasi, nu am nimic cu el). Mai departe in timp nu prea s-a dus, a incercat ceva de Hamsun poate, nu i-a placut dar nu va recunoaste asta in veci. Nu vede niciun sens in a se apuca de Divina Comedie sau de Iliada, prea putin il intereseaza ce citeau autorii pe care ii citeste el. Vrea o picatura de filosofie diluata intr-o ciorba de farmec si intamplari socante. Vrea in mod obligatoriu sa fie surprins, dar nu tine neaparat sa gandeasca. Nu e in stare sa-ti spuna de ce i-a placut o carte, mai departe de "e foarte frumoasa", "m-a impresionat" si "are un stil aparte".

Si nici macar n-ar fi groaznice toate astea, ba chiar as zice ca e un bun punct de plecare, cu conditia ca dezvoltarea sa nu fie unidirectionala. Numai ca acest tanar intelectual, voluntar sau nu, incepe sa isi dea aere. "Cum, n-ai citit nimic de Houellebecq?" si se vede ca te respecta ceva mai putin. Fereasca sfantul sa te dovedesti nepregatit in a lauda ultima aparitie din Raftul Denisei sau sa spui ceva de rau despre colectia Polirom. Si, mai important, daca reuseste totusi sa articuleze ceva despre filosofia din spatele ultimei carti citite, sa nu cumva sa te aventurezi sa-i explici ca nu e deloc o noutate - iti va demonstra fara echivoc ca gresesti, pentru ca nu cunosti fenomenul. Si daca reusesti cumva sa il pui intr-o postura mai putin comoda - aproape intotdeauna se poate cu Liiceanu sau Patapievici, personajul nostru ii lauda invariabil, dar de cele mai multe ori nu a citit nimic de ei, in afara de vreun articolas - va replica intotdeauna cu vesnica intrebare "Dar tu l-ai citit pe x?"

Amoral?!

Dincolo de conceptele de bine si rau, deasupra moralitatii - de data asta nu pot fi de acord cu prietenul meu Freddy (Nietzsche), locul asta nu este nici macar pentru supraom, ci este rezervat unei eventuale divinitati.

Sunt constient ca am intrat destul de abrupt in subiect, dar nu vad alta cale. De o explicatie preliminara insa este nevoie, si anume ca prin morala, in cele ce urmeaza, nu o voi denumi pe cea crestina (sau o morala asociata cu oricare alta religie) sau pe cea relativ unanim acceptata de societate (a se vedea si ce spuneam, mai demult, despre zeitgeist). Ma refer la o morala strict personala, in stransa legatura cu sistemul de valori al individului - morala care, intr-o forma sau alta, nu cred ca are cum sa lipseasca.

Principalul argument in sustinerea acestei ultime afirmatii este aparent stupid, si anume ca o alegere care nu se bazeaza pe o oarecare idee de bine si rau nu are cum sa fie facuta, altfel decat aleatoriu. E evident absurd sa ne gandim ca ar putea exista o persoana care sa actioneze complet la voia intamplarii de fiecare data (mai ales ca de multe ori intamplarea este doar o masca pentru o decizie la nivelul subconstientului), dar chiar presupunand ca e posibil, trebuie ca alegerea de a actiona intotdeauna random sa fi fost facuta, in the first place. Si asta, va vine sa credeti sau nu, ar fi fost o alegere morala.

"Cum adica?" one might ask... "Unde ar intra moralitatea aici?". Pai am spus aproape din start - ma refer la o morala personala. Un bine pus de individ acolo unde vrea, sau un bine oferit pe tava individului incapabil de a misca un munte atat de impozant. Morala e si ideea de viata a canaliei (cum e adeseori numita) care face orice pentru a-i fi bine si nimic altceva, precum si cea a persoanei care se uita pe sine pentru a-i ajuta pe ceilalti. Moral e si cel care face numai ce ii spune societatea, precum si cel care face, pe cat posibil, fix invers. In final, moral e chiar si cel care, in mod ideal, face numai ce simte, indiferent de influentele exterioare.

Desigur, toata lumea are momente in care, dintr-un motiv sau altul, alege o cale care, in general, nu i s-ar potrivi. Dar nici macar in aceste scapari punctuale nu-si face loc amoralitatea, pentru ca in momentul in care sunt constientizate devin pur si simplu greseli, deci decizii care contravin sistemului de valori, deci imorale.

Si totusi, de ce acest joc cu notiuni si prefixe? De ce nu ma multumesc cu definitia urmatoare:
morală - MORÁLĂ, morale, s.f. 1. Ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică; etică.
care implica in mod evident si posibilitatea existentei omului amoral?

Raspunsul e simplu: nu vad niciun motiv pentru care morala sociala sa fie deasupra sistemului de valori personal. Mai mult, sunt convins ca ansamblul normelor de convietuire etc. face mai mult rau decat bine unui individ suficient de puternic pentru a-si "confectiona" singur acest sistem de valori.

Carpe diem sau ceva asemanator

Daca se intreaba cineva, sunt perfect constient ca aproape de fiecare data cand vezi/auzi "carpe diem" in public de fapt inseamna "cumpara asta!". Nu sufar de boala conspirationismului, dar mi se pare evident ca un slogan care aparent te indeamna sa nu te gandesti la viitor poate fi (si este) folosit cu succes in comert.

Ce ramane dincolo de asta e discutabil. Judecand la un nivel destul de superficial, indemnul pare sa fie o idee buna. Te si gandesti, pe de o parte, la o persoana care nu poate scapa de amintirea unui apropiat mort sau mai stiu eu ce, pe de alta la cineva atat de prevazator incat nu face nimic care l-ar putea incomoda mai tarziu. Da dom'le, carpe diem, pentru acele persoane prezentul nu exista sau exista prea putin, iar asta nu e bine.

Corect pana la un punct, dar discutia e departe de a fi terminata. Oare nu putem face mai mult decat a nu ne gandi ca maine nu vom mai avea bani, a nu fi obsedati de un eveniment trecut sau chiar a nu ne gandi niciodata la consecintele faptelor noastre? Putem face ca fiecare experienta sa fie cu totul noua, independenta, fara sa mai conteze asemanarile sau diferentele fata de experientele trecute? Putem scapa in intregime de speranta? De frica? Poate ca da, dar nu sunt sigur ca ar trebui sa vrem asta.

O prima obiectie adusa unui carpe diem absolutizat ar fi ca ne-ar lipsi complet de latura rationala. O experienta punctuala, fara trecut sau viitor, nu are cum sa fie altfel decat senzoriala. Poate unii se vor intreba ce e rau in asta - nu as putea sa raspund decat ca nu mi se pare o idee buna sa tai o bucata din umanitatea ta. Apoi, spuneam de speranta si de frica. Intr-o vreme le uram, pe motiv ca altereaza perceptia prezentului (ceea ce e corect, daca le lasi in voie). Apoi insa mi-am dat seama ca nu am niciun motiv sa incerc sa (oricum, fara sanse de reusita) le suprim. I mean, cu ce drept sa consider ca sunt mai putin "valoroase" decat alte sentimente? Cred ca, in mod ideal, tot ce trebuie sa faci e sa nu le lasi sa influenteze mai mult decat trebuie. Pana unde e acel "trebuie" nu am cum sa spun... asta e.

Cam confuz, nu? Din nu stiu ce cauza imi vine destul de greu sa transform in cuvinte ideea care mi se tot invartea prin cap, dar nici nu pot s-o las neexprimata so there you go.

Copilarie

Nu e greu sa gasesc in copilarie radacinile a multe din trasaturile mele actuale, fie ele profunde sau de suprafata. Si asta in ciuda faptului ca memoria mea functioneaza total haotic, stiu tot felul de prostii random, dar nu am foarte multe date despre unele momente care au fost evident importante.

Fara indoiala, personajul central al acelor vremuri a fost bunicul meu. Numai daca spun ca el m-a invatat sa citesc (ajutat si de altii, ce-i drept) e destul pentru a-i explica importanta, dar a fost totusi mult mai mult de atat. Cu atlasul in fata, calatoream prin lume... "luam trenul pana la Moscova, de acolo avionul pana la...". Cu toate cunostintele lui de geografie (mult peste medie) nu m-am lasat pana nu stiam mai multe. Si cu istoria la fel, pentru ca noi calatoream si in timp. Apoi, faceam "misiuni" - povesti inventate ad-hoc de amandoi, impletind realul cu fantasticul, in care eu eram deja interesat in special de partea militara, dar pe langa asta mi-a fost deschis apetitul pentru multe alte zone ale cunoasterii. Poate de atunci sunt inclinat (definitiv, se pare) catre universalitate, catre cultura enciclopedica, in dauna specializarii. Nu tocmai ok in 2008, but hey, niciodata nu am pus prea mult pret pe ce vrea societatea de la mine.

A propos de societate, nu prea aveam eu tangente, in perioada prescolara, cu copiii de varsta mea. Nu prea ieseam in fata blocului sa ma joc, iar din relativ putinul timp pe care l-am petrecut in gradinita nu am ramas cu vreo prietenie... si nici macar cu foarte multe amintiri, for that matter. N-as putea sa spun exact de unde starea asta de fapt, probabil o combinatie de factori intre care dorinta parintilor, bunicilor, matusilor de a ma proteja a jucat un rol central. De aici, o timiditate si o greutate in a ma integra, pe care am reusit tarziu sa le inving (de fapt, nu sa le inving, doar sa gasesc workaround-uri, if you catch my drift). Tot mai tarziu a venit dispretul meu pentru tot ce insemna turma... de la small talk la preferinte stabilite de grup and so on - in copilarie eram doar frustrat ca nu reuseam sa ma fac foarte agreat de ceilalti. Chiar la scoala fiind, eram mult mai apreciat de invatatoare, apoi profesori (pentru rezultatele mele - desi nu ma chinuiam deloc) decat de colegi, treaba care m-a deranjat destul de mult la vremea respectiva. De-abia pe la sfarsitul scolii generale mi-am dat seama ca de fapt nici nu vreau sa fiu placut decat de cei pe care ii plac eu.

Revenind la copilarie insa, golul creat de lipsa interactiunilor cu copiii a fost umplut, pe langa familie, de tot felul de lucruri, de la natura (desi nascut-crescut in miez de cartier de blocuri, in Bucuresti, cred ca am avut o relatie speciala cu natura, relatie care inca ma impiedica, la 22 de ani, sa imi fie rusine sa ma urc intr-un cires, spre sfarsitul lui mai) la inevitabilele desene animate. Si pe langa asta, citeam... mult pentru un copil de varsta mea. Pentru scoala, cum am spus, nu dedicam mai mult timp decat strictul necesar, chestie care a mers 8 ani, apoi nu prea - dar asta deja nu mai intra in subiectul postului.

Ceea ce cu siguranta intra, pe de alta parte, e o rautate de care, in mare, am reusit sa scap intre timp. Da, aveam destule momente in care eram rau, razbunator, intolerant, fara scrupule, ingrat si asa mai departe. Se intampla sa nu vad in fata decat un singur lucru, si anume de a fi eu cel care iese invingator din lupte care, evident, nici nu erau lupte de fapt. A nu se confunda asta cu insistenta in argumentare de acum.

Ar mai fi cate ceva de spus, dar cred ca am atins punctele esentiale. Si, cine ar fi crezut, n-as putea spune ca n-am avut un oarecare warm fuzzy feeling inside, aducandu-mi aminte de toate astea...

Doctor Faustus

Sa nu mai vorbim despre aceste pacate ale pioseniei, zise el
Thomas Mann - Doctor Faustus

Mann era deja, pentru mine, autorul celei mai plictisitoare carti bune... sau al celei mai bune carti plictisitoare - ma refer aici la Muntele Vrajit. Citisem si Lotte la Weimar si Casa Buddenbrook, deci stiam oarecum la ce sa ma astept de la romanul care da titlul acestui post. Si totusi...

Probabil, primul lucru pe care trebuie sa il afle cei care nu s-au intalnit cu scriitorul german pana acum e ca, daca vor de la literatura spectacol, daca sunt in cautarea frumusetii, a "gingasiei", daca vor sa fie surprinsi la fiecare pagina... ar fi bine sa citeasca altceva. Doctor Faustus e printre putinele carti care isi merita calificativul grea - a o citi presupune determinare si efort, tocmai pentru ca nu isi propune in niciun moment sa te atraga. Nu e o carte pe care sa n-o poti lasa din mana pentru ca vrei sa afli in orice moment ce se va mai intampla, si asta tocmai pentru ca nu se intampla mare lucru. Tocmai de aceea, atentia iti este foarte solicitata, pentru ca focusul nu e pe evenimente usor de retinut. Cuvinte ca suspans ii sunt straine cu desavarsire lui Mann, actiunea e previzibila dar, cum spuneam, nu actiunea este partea importanta a romanului.

Dar care e? ar fi intrebarea logica. Dupa atatea argumente indreptate aparent impotriva farmecului cartii (a propos, farmec e un alt cuvant ce nu poate fi asociat cu Doctor Faustus) ar trebui poate sa explic de ce m-a impresionat. Numai ca imi e foarte greu sa o fac - asa cum se intampla de obicei cu operele care te ating profund. Adrian Leverkuhn, personajul principal, e printre cele mai complexe de care am dat pana acum, si nu numai prin insusirile, caracterul, personalitatea sa ci si prin "detalii" (de fapt, elemente destul de importante) ca distanta, permanent variabila, pe care o simti fata de el. Serenus Zeitblom, personajul-narator, este de o neverosimilitate halucinanta, mai ales pentru ca, in mod ciudat, nu deranjeaza. Sentimentele lui pentru Leverkuhn ajung clar la cititor, si totusi exista ceva care te impiedica sa le intelegi, sa le simti. Si asta dincolo de rezervele exprimate chiar de Zeitblom, care nu se sfieste sa dea masura arogantei, de multe ori indreptatita dar uneori nu, a prietenului sau.

N-as vrea sa spun prea multe, desi orice as spune nu prea am cum sa stric placerea de a citi romanul (de fapt nici nu stiu daca o pot numi placere, mai degraba o experienta spirituala si intelectuala pe care ma bucur ca nu am ratat-o). Nu pot totusi sa nu amintesc macar finalul, de o forta fantastica. Final tragic, putin artificial dar iarasi fara sa deranjeze - de fapt cu o lipsa de naturalete caracteristica unei parti din muzica lui Leverkuhn, excelent descrisa de Mann/Zeitblom. Final care incununeaza impletirea (mai degraba in "polifonie" si nu in contrapunct - inca o paralela cu muzica) destinului compozitorului cu cel al Germaniei. Pentru ca si asta marcheaza romanul - biografia este scrisa de Zeitblom chiar in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Pana la sfarsit, nu ai cum sa nu-ti dai seama ca Leverkuhn de fapt este Germania, cu toate evidentele diferente evolutive. Nu stiu daca asta a fost chiar intentia lui Mann, probabil as fi putut sa aflu citind ceea ce se cheama "romanul unui roman", atasat la sfarsitul cartii - pagini in care Mann povesteste ce s-a aflat in spatele operei - dar am fost prea... obosit, da, asta e cuvantul - ceea ce poate subliniaza cel mai bine implicarea solictitata de Doctor Faustus.

In incheiere, cateva replici care poate nu spun nimic cuiva care nu a citit romanul, dar sper sa ofere totusi o oarecare idee:

Voiam sa ies, cand ma opri strigandu-ma pe numele de familie: "Zeitblom!" ceea ce, de asemenea, avu un ecou foarte dur, si intorcandu-se spre mine, zise: Am gasit. Nu-i dat sa fie.
- Ce sa nu fie, Adrian?
- Ce-i bun si nobil, imi raspunse, ceea ce se numeste omenesc, cu toate ca-i bun si nobil. Cele pentru care oamenii au luptat, citadele au fost luate cu asalt, profeti au proclamat triumfatori, asta nu-i dat sa fie. Trebuie luat inapoi. Eu voi lua inapoi.
- Nu te-nteleg bine, dragul meu. Ce vrei sa iei inapoi?
- Simfonia a noua, raspunse.

Metallica - cronica unui concert la care n-am fost

No life 'till leather
We're gonna kick some ass tonight
Metallica - Hit the Lights

1999
Pentru un copil care se uita la MTV, isi lua casete (evident nu originale) cu ultimul album al lui Ricky Martin sau alte prostii de genul asta, concertul Metallica nu avea cum sa insemne mare lucru. Ce-i drept, mai vazusem cate un videoclip, nu-mi displaceau dar nici nu ma atrageau foarte - cred ca Whisky in the Jar era cel mai difuzat atunci, nu tocmai reprezentativ. Evenimentul a trecut pe langa mine fara sa lase vreo urma, nici macar o umbra de curiozitate generata eventual de acea oarecare ostilitate afisata de o felie din media fata de ce a insemnat acel concert.

2001
Dupa ce The Unforgiven sau Nothing Else Matters au inceput sa faca parte din playlistul meu uzual, un best of (little did I know then ca voi uri cu toata determinarea acest tip de albume mai tarziu) al unui prieten a declansat un soi de transformare muzicala atat pentru mine, cat si pentru cercul de rockeri in devenire din care faceam parte. A urmat un cd cu mp3-uri (minune a tehnologiei moderne - eram pe vremea dial-up-ului) and I was hooked. Cu hotararea/graba/incapatanarea specifice varstei, am hotarat ca 'tallica iz da shit, intr-un asemenea hal incat nu imi puteam imagina ca, vreodata, imi va placea mai mult vreo alta trupa.
De acolo evolutia logica. Daca la un moment dat nu ma puteam hotari daca Load este mai bun sau nu decat Ride the Lightning, treptat situatia s-a schimbat. Primul pas a fost sa scot din calcul Load-ul amintit, precum si fratele sau Reload, pe motiv de simplitate compozitionala, lipsa de agresivitate si, in general, user-friendliness. A zburat dupa ele si mult laudatul (de nemetalisti - remarca ce nu se vrea superioara, ci doar o constatare) Black Album, cam pe aceleasi motive. Si (poate surprinzator) s-a dus si ...And Justice for All - supraprodus (desi n-are bass) si mult prea putin sincer fata de precedentele.

2003
Odata cu descoperirea unei trupe care va modela (in mare parte) preferintele mele in metal - ma refer la Slayer - Metallica scoate un album care, cu toate ca ma asteptam la asa ceva, ma dezamageste total. N-am reactionat ca altii, n-am dat foc la vechile albume doar pentru ca noul era infect, dar oricum, pe acea vreme, ascultam din ce in ce mai putin. Le stiam pe de rost, ma plictisisem pe de o parte, pe de alta incepusem sa descopar alte lucruri. Cam pe acea vreme s-a pus primul strat de praf, din multele ce se vor asterne pe acel cd cu mp3-uri.

2008
In timp ce scriu asta, am pe player trupe ca Jardin de la Croix, Deeds of Flesh, Arkhon Infaustus sau Neuraxis. Loc pentru 'talllica nu prea are cum sa fie, nu din snobism ci doar din cauza faptului ca vreau fie forta, fie rautate, fie complexitate (si lista ar putea continua) dincolo de posibilitatile trupei care mi-a marcat "tineretea metalica". Concertul vine prea tarziu, iar motivele pentru care sa merg sunt subtiri...
Dupa eveniment, analizand la rece, as fi avut, sa zicem, doua posibilitati. Prima, poate cea mai evidenta, ar fi fost sa ma imbat crunt, ceea ce mi-ar facilita mult o eventuala incercare de a trai concertul cum l-as fi trait in "tinerete". Poate o experienta interesanta, dar doar pe moment, fara sa raman cu ceva, si in plus nu sunt foarte de acord cu folosirea substantelor pentru a obtine o anume implicare afectiva (poate voi scrie despre asta cu alta ocazie). Apoi, as fi putut sa raman treaz, dar asta ar fi insemnat o detasare aproape totala. A nu se intelege gresit - inca gandesc despre majoritatea pieselor pre-1988 (hai si 1988) ca sunt creatii valoroase. Dar, in 2008, exista destule trupe care, chiar si fara a avea vreun merit, doar copiind de unde apuca, scot materiale peste cele ale metallicilor. E posibil sa arunce multi cu pietre, dar pentru mine valoarea "istorica" a muzicii conteaza putin, mult mai putin decat calitatea in sine. Revenind, stiind ce au cantat si auzind destule pareri cu privire la cum au cantat, ar fi fost probabil un concert ok, nici mai mult, nici mai putin - un concert care, desi absenta nu a fost complet fara regrete, nu si-ar fi meritat banii, efortul de a lua din timp bilete and so on.
In incheiere - da, realizez, daca eu as fi citit, la 16-17 ani, ceva de genul asta l-as fi injurat pe autor fara sa stau prea mult pe ganduri...