Nu stiu daca e o calitate sau un defect, dar nu sunt omul care sa fie impresionat foarte mult de romane ca Parfumul, Ierusalim sau Amurgul zeilor stepei. Nu ca ar fi vreo legatura pe care sa o pot semnaliza intre aceste ultime lecturi, in afara de faptul ca toate mi-au placut, in limite "rezonabile" insa.
Dar sa le luam la rand. Ismail Kadare, in Amurgul zeilor stepei, incearca ceea ce multi si-au propus, si anume sa descrie sufletul unei anume epoci intr-o anume zona, sa il infatiseze aproape organic, tangibil. Reuseste? In mare da, scapa chiar in general de tenta artificiala intrinseca unei initiative de acest gen. Expatul (da, n'avem cuvantul asta, sa nu v-aud) albanez isi gaseste - sau nu, mai degraba - locul intr-o societate a carei atmosfera e prezentata ca opresiva, sufocanta (URSS, anii '50). Lupta pentru pastrarea identitatii, daca nu individuala, nationala (sau chiar balcanica, in cazul protagonistului) e pierduta din start, toti sunt fie sortiti asimilarii, fie isi vad destinele alterate de vartejul sistemului. Incidentul Pasternak e elementul declasantor al furtunii, furtuna care face ca miscarea deja haotica a personajelor sa duca la ciocniri violente. Iar legenda lui Kostantin si a Doruntinei, laitmotiv al laturii "albaneze" a povestii e din ce in ce mai contrastanta cu evenimentele, semn ca nu se poate intampla in lumea zeilor pitici ai stepei.
Daca romanul lui Kadare este un sirop dulce(totusi)-amar(mai ales), Ierusalim de Goncalo M. Tavares e un amestec inecacios dar care te face cumva sa il bei pana la capat. Scris poate pentru a ne face sa fim mai putini siguri pe concepte ca normalitate sau sanity, pentru mine n-a avut chiar efectul asta (ar fi fost cumva redundant). Rezultatul a fost o canalizare a atentiei mai degraba pe planul estetic decat pe cel ideatic. Si rezultatul acesteia, la randul ei, nu a fost neaparat rau. Romanul abunda de evenimente si imagini care ar putea fi socante, dar apar ciudat de natural in context, oferind o experienta sa-i spunem atipica. Insa, spre lauda lui Tavares, aceasta deviere de la normal nu e un selling point - nu e o carte pe care trebuie sa o citesti pentru ca e putin ciudata. Foarte interesant si modul de prezentare a personajelor, neuniform, subliniind parca faptul ca nu putem folosi aceleasi metode, aceleasi instrumente, aceleasi unitati de masura, desi suntem tentati. La fel, suntem tentati sa cautam afirmatii generale, daca nu chiar solutii, iar portughezul nu ne ofera nici una nici alta, ci o lume in care regulile si concluziile bazate (oare?) pe statistica au poate mai putina importanta decat gandurile unui om catalogat ca nebun. All in all, Ierusalimul lui Tavares este o imagine a realitatii care ne arata, printre altele, ca nu poate exista o imagine perfecta a realitatii.
Apropos de imagine a realitatii, de orice poate fi acuzat Jean-Baptiste Grenouille, personajul principal din Parfumul lui Suskind, doar ca nu are una absolut originala nu. Tema centrala, profund simbolica, il plaseaza pe Grenouille pe o traiectorie departe de orice destin accesibil unui om. Legenda (am voie sa-i zic asa, nu?) crestina sta la baza acestui modern Antihrist, paralelele sunt evidente si daca a ramas cineva doar cu povestea unui ucigas (cum aud ca se cheama filmul, nu l-am vazut) ar trebui sa mai incerce sau sa se lase definitiv de sportul asta - cum care, ganditul :D. Nu as vrea sa intru in poveste, e foarte usor sa dezvalui ceva ce ar trebui descoperit citind, voi spune totusi ca Suskind are in primul rand talentul unui povestitor, stie sa creeze si imagini sugestive, stie sa atraga. Si voi mai spune ca, asa cum mentionam la inceput, nu m-a dat pe spate, poate pentru ca e prea frumoasa (cateodata chiar in grotescul ei). Dar o recomand oricui.
P.S. L-am mentionat pe Pasternak, iata aici un articol interesant. Nu stiu daca este adevarat ce se sustine acolo, dar e perfect plauzibil - asta ca sa nu uitam ca masina propagandei functiona de ambele parti ale zidului.
Dar sa le luam la rand. Ismail Kadare, in Amurgul zeilor stepei, incearca ceea ce multi si-au propus, si anume sa descrie sufletul unei anume epoci intr-o anume zona, sa il infatiseze aproape organic, tangibil. Reuseste? In mare da, scapa chiar in general de tenta artificiala intrinseca unei initiative de acest gen. Expatul (da, n'avem cuvantul asta, sa nu v-aud) albanez isi gaseste - sau nu, mai degraba - locul intr-o societate a carei atmosfera e prezentata ca opresiva, sufocanta (URSS, anii '50). Lupta pentru pastrarea identitatii, daca nu individuala, nationala (sau chiar balcanica, in cazul protagonistului) e pierduta din start, toti sunt fie sortiti asimilarii, fie isi vad destinele alterate de vartejul sistemului. Incidentul Pasternak e elementul declasantor al furtunii, furtuna care face ca miscarea deja haotica a personajelor sa duca la ciocniri violente. Iar legenda lui Kostantin si a Doruntinei, laitmotiv al laturii "albaneze" a povestii e din ce in ce mai contrastanta cu evenimentele, semn ca nu se poate intampla in lumea zeilor pitici ai stepei.
Daca romanul lui Kadare este un sirop dulce(totusi)-amar(mai ales), Ierusalim de Goncalo M. Tavares e un amestec inecacios dar care te face cumva sa il bei pana la capat. Scris poate pentru a ne face sa fim mai putini siguri pe concepte ca normalitate sau sanity, pentru mine n-a avut chiar efectul asta (ar fi fost cumva redundant). Rezultatul a fost o canalizare a atentiei mai degraba pe planul estetic decat pe cel ideatic. Si rezultatul acesteia, la randul ei, nu a fost neaparat rau. Romanul abunda de evenimente si imagini care ar putea fi socante, dar apar ciudat de natural in context, oferind o experienta sa-i spunem atipica. Insa, spre lauda lui Tavares, aceasta deviere de la normal nu e un selling point - nu e o carte pe care trebuie sa o citesti pentru ca e putin ciudata. Foarte interesant si modul de prezentare a personajelor, neuniform, subliniind parca faptul ca nu putem folosi aceleasi metode, aceleasi instrumente, aceleasi unitati de masura, desi suntem tentati. La fel, suntem tentati sa cautam afirmatii generale, daca nu chiar solutii, iar portughezul nu ne ofera nici una nici alta, ci o lume in care regulile si concluziile bazate (oare?) pe statistica au poate mai putina importanta decat gandurile unui om catalogat ca nebun. All in all, Ierusalimul lui Tavares este o imagine a realitatii care ne arata, printre altele, ca nu poate exista o imagine perfecta a realitatii.
Apropos de imagine a realitatii, de orice poate fi acuzat Jean-Baptiste Grenouille, personajul principal din Parfumul lui Suskind, doar ca nu are una absolut originala nu. Tema centrala, profund simbolica, il plaseaza pe Grenouille pe o traiectorie departe de orice destin accesibil unui om. Legenda (am voie sa-i zic asa, nu?) crestina sta la baza acestui modern Antihrist, paralelele sunt evidente si daca a ramas cineva doar cu povestea unui ucigas (cum aud ca se cheama filmul, nu l-am vazut) ar trebui sa mai incerce sau sa se lase definitiv de sportul asta - cum care, ganditul :D. Nu as vrea sa intru in poveste, e foarte usor sa dezvalui ceva ce ar trebui descoperit citind, voi spune totusi ca Suskind are in primul rand talentul unui povestitor, stie sa creeze si imagini sugestive, stie sa atraga. Si voi mai spune ca, asa cum mentionam la inceput, nu m-a dat pe spate, poate pentru ca e prea frumoasa (cateodata chiar in grotescul ei). Dar o recomand oricui.
P.S. L-am mentionat pe Pasternak, iata aici un articol interesant. Nu stiu daca este adevarat ce se sustine acolo, dar e perfect plauzibil - asta ca sa nu uitam ca masina propagandei functiona de ambele parti ale zidului.
No comments:
Post a Comment