Orbirea (Elias Canetti)

Ma tot gandesc, cu mainile pe taste si ochii in monitor, la o formula de inceput fara sa ajung la ceva util - si iata ca a trebuit sa recurg la metoda facila a acestui metadiscurs. Canetti s-a descurcat mult mai bine, deschizand romanul cu o scena clasica: profesorul si copilul, invatatul si cel dornic sa invete. Nu stiu cati din cei ce nu aveau alte informatii (eu stiam) nu s-au asteptat ca in centru sa ramana copilul, acesta insa e aproape ignorat apoi si nu cred ca sunt eu nebun daca afirm ca e un prim (important) semn al directiei abordate.

In primul rand orice implicare afectiva ii este refuzata fara drept de apel celui ce se avanta in paginile Orbirii. Dupa experiente literare mai mult sau mai putin moderne*, mai mult sau mai putin latine, aveam nevoie de cineva care sa aiba determinarea de a fi atat de rece cat ii cere subiectul, incapatanarea de a nu tine cont de confortul cititorului (ceea ce nu inseamna ca nu apreciez un strop de caldura bine plasat... au trecut demult vremurile mele cu valori monovalente in literatura). De la "cel mai mare sinolog in viata" (expresie repetata obsesiv), profesorul Kien, la menajera definita nevasta, de la intendentul Pfaff la piticul Fischerle, toate personajele scot din discutie empatia, lasand loc, vag, doar de mila. Adanciti in orbirea lor, fiecare cu lumea lui care e doar o proiectie a lumii reale, straini de orice inseamna relatii inter-umane in adevaratul sens al cuvantului, alcatuiesc scenarii din cele mai absurde intr-o lume aparent banala. Muntele de Pietate se transforma, in mintea savantului, intr-un loc in care cartile sunt aduse spre a fi sacrificate, ceea ce nu poate fi tolerat. Piticul, maestru sahist, ajunge sa viseze cu ochii deschisi la calatoria in America, umilinta lui Capablanca si statutul de campion mondial. Ceilalti au si ei universurile lor personale, in care lumea exterioara se scurge ca o raza de soare printre pleoapele aproape inchise - niciunul din ei nu evadeaza din sfera sa, sfera care nu se intersecteaza ci doar se atinge cu ale celorlalti.

Un punct de fascinatie, pentru mine, a fost ca nimeni, in ruptul capului, nu invata, nu evolueaza, nu se adapteaza. Dimpotriva, toti se adancesc in intuneric, refuza sa deschida ochii, accentuand lipsa de naturalete care face din Orbirea o opera munumentala in atitudinea sa necompromitatoare. S-a insistat mult pe asemanarea, mai ales in ceea ce priveste absurdul si artificialitatea intentionata si dureroasa, cu opera lui Kafka. Cum bine nota si Llosa (caruia ii datorez in parte intalnirea cu acest roman, paginile sale din Adevarul Minciunilor m-au convins), Kafka are totusi o candoare care nu se observa deloc la Canetti. Dincolo de asta, nu pot sa nu remarc ca in Orbirea dementa creste pe masura ce inaintam spre miezul personajelor, spre centrul acelei celule pe care nu o pot parasi. Fiecare din actori incepe ca un exemplar tipic, fie ca e fost politist obsedat de bataie si arestari, sau menajera trecuta, avida de bani si de a fi dorita de barbati. Cu fiecare moment, absurdul devine tot mai evident, izolat cum e in fiecare. Singur, Georges Kien, fratele, "doctorul de idioti", da initial impresia unei conexiuni cu realitatea - nici el insa nu scapa de capcana orbirii, scopul lui find tocmai de a demonstra ca, in viziunea lui Canetti, speranta nu este decat o iluzie, ca toate celelalte.

Stilistic, Orbirea abunda de constructii bolnave, halucinante si de laitmotive obsedante. Fie si numai omniprezenta fusta albastra trebuie mentionata aici - de la insistenta asupra banalului obiect vestimentar (stim intotdeauna cat de scrobita e fusta Theresei, cand si-o netezeste, cand si-o pune sau si-o da jos) la folosirea lui ca simbol al femeii, dusman al culturii, al cartilor, al intelectului, obiect de ura pentru Peter Kien. De la cocoasa lui Fischerle la focul cu care sunt amenintate cartile, de la pumnii roscovani ai intendentului la eternul "ma rog" rostit de menajera/nevasta, de la cele mai concrete la evidente simboluri, repetitia nu face decat sa adanceasca ideea ca nu exista scapare, ca speranta la o trezire din acest cosmar absurd este o naivitate.

Sfarsitul nu deranjeaza prin faptul ca e demult previzibil, ba chiar isi indeplineste perfect functia, de a ucide si gandul la o rasturnare brusca de situatie. Si odata cu acest deznodamant, iata ca am ajuns la finalul acestei recenzii, care nu avea cum sa fie decat chinuita, la fel cum si lectura a fost chinuita si chinuitoare. Si cu atat mai frumoasa.

*Da, stiu, maniaci ai curentelor, Canetti poate fi plasat macar temporal (aproape doar...) in zona modernista. Dar "modern" nu inseamna "modernist"...