M-a surprins intotdeauna usurinta cu care unii discuta despre subiecte din cele mai profunde, nepasarea cu care se invart printre concepte ca Dumnezeu, ateism sau credinta (si nu ma refer la tonul "blasfemic" si batjocoritor pe care il folosesc si eu adesea, in gluma). La fel, am gasit ridicol tonul categoric cu care unii isi afirma apartenenta la un anume set de idei, conceptii si principii, fie ca e vorba de o religie sau de un sistem filosofic, fara a sti de fapt mare lucru despre el. Nu in ultimul rand, m-a dezgustat si atitudinea dispretuitoare a multora fata de lucruri pe care nu numai ca nu le inteleg, dar nici nu si-au pus macar problema de a incerca.
De pilda, v-ati gandit oare, ca dincolo de aparente, conceptul de divinitate nu este legat printr-o relatie reciproc exclusiva de religie? Evident, e absolut necesar sa gandesti mai departe de crestinism (surprinzator de greu uneori) pentru a lua macar in calcul o astfel de ipoteza. Totusi, nu-i nevoie sa ajungi la cine stie ce cult obscur, ci te poti opri la una din cele mai importante religii, numeric vorbind - ma refer la budism. Sigur, poate veni cineva sa spuna ca Deva nu e decat un alt nume pentru un zeu, dar simplul fapt ca oricine, alegand calea potrivita, poate ajunge pana la urma pe acelasi plan face ca natura lor divina sa fie pusa la indoiala. A se vedea de exemplu supraomul lui Nietzsche - depasind povestile cu reincarnarile, sa ma ierte cine crede in asa ceva - diferenta dintre omul ajuns la nirvana si supraom nu este data decat de natura diferita in cele doua cazuri a starii de desavarsita iluminare. Ah, mai putin important, dar mai este si faptul ca Nietzsche spunea ca in vremea lui nimeni nu ar putea (inca) sa ajunga la acea iluminare, in timp ce Buddha a reusit deja, cu niste milenii in urma - punct in plus pentru supraom, privit ca zeu.
Mergand mai departe, ati analizat vreodata atitudinea omului in postura de creator de dumnezeu? Desi incercarea de a defini cumva, de a gandi unitar lumea privita prin sine mi se pare naturala, gasesc totusi regretabil faptul ca oamenii uita ca au facut asa ceva - si nu ma refer numai la ei ca persoane, ci mai ales la civilizatii. Dumnezeul devine din concept (sau colectie de concepte) creat entitate creatoare in momentul in care omul isi neglijeaza rolul, fie din cauza uitarii, fie ca, dintr-un motiv sau altul, nu i se pare ca e vrednic de a-l indeplini. De aici aberatii precum religia organizata (stiu, exprimare pleonastica) sau dumnezeii utilitari venerati doar pentru ca e mai usor sa le faci pe plac. Desigur, in unele vremuri, divinitatea introvertita era greu de privit asa cum e - motivele sunt multe si greu de explicat pe scurt - Iisus de exemplu a avut nevoie sa se prezinte (poate ca si siesi) ca fiul lui Jahve, Mahomed ca profet al lui Allah and so on. Poate ca nici ei nu isi dadeau seama ca de fapt sunt creatori de dumnezeu, ca sunt mai mult decat un vehicul al divinitatii. Poate ca nici Akenathon, desi faraon si deci zeu, nu a realizat ca Aton nu e decat o proiectie a sinelui sau ideal intr-un mediu ce pana atunci fusese "locuit" de Amon-Ra sau de Osiris, poate ca nici miile de sfinti sau eretici (de fapt, acelasi lucru) ai evului mediu nu stiau ca de fapt ei il schimba pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lor, si nu doar intrevad noi intelesuri in alcatuirea sa divina. Noi insa, in anno domini 2008, stim asta - de ce ne impiedicam inca de nevoia de dumnezei exteriori (de fapt, singurul fel de dumnezeu, pentru ca acela interior este doar, cum ziceam, idealizarea sinelui) nu stiu.
Stiti oare, voi sustinatori "iluminati" ai creationismului, ca doar orgoliul va impiedica sa acceptati ca sunteti rezultatul (fericit poate) al intamplarii? De unde stiu asta poate va intrebati - nu sustin ca sunt sigur, posibilitatile sunt infinite dar faptul ca un sistem (evolutionismul, spre exemplu) are inca niste "gauri" nu e un motiv suficient pentru a adopta un altul care, sa fim seriosi, a tot fost carpacit de-a lungul timpului. Unii dintre voi sustineti ca am fost creati (sau ca evolutia noastra a fost ajutata) de extraterestri. Dar nu va dati seama ca, atat timp cat nu stim nimic despre ei, nu e nicio diferenta intre aceasta ipoteza si cea care sustine existenta mosului cu barba care sta pe norisori. Vi se pare mai simplu sa credeti in omuletii verzi deoarec componenta sociala (e vorba de o societate pana la urma) ii face mai tangibili decat orice alt tip de creator. Din seria "hai sa cred in asta, ca e mai simplu asa" - cum poate atunci un ateu sa va ia in serios?
Da, sunt ateu, si faptul ca ma joc liber, cateodata de-a dreptul neortodox (no pun intended) cu tot soiul de concepte ca divinitate, creatie si dumnezeu nu ma face nici in cea mai mica masura ipocrit. Dimpotriva chiar, cel care stie ca si-a creat dumnezeul (sau hai sa-i zic echivalentul personal al divinitatii ca sa nu-mi demonstreze cineva ca pur semantic sunt de-a dreptul credincios) - de fapt si-l creeaza, procesul nu se incheie niciodata - e poate cel mai demn de a purta numele de ateu. Numai constientizand rolul de creator poti renunta complet la nevoia de un alt creator, iar numai un loc gol pe propriul altar va cere intotdeauna un idol.
De pilda, v-ati gandit oare, ca dincolo de aparente, conceptul de divinitate nu este legat printr-o relatie reciproc exclusiva de religie? Evident, e absolut necesar sa gandesti mai departe de crestinism (surprinzator de greu uneori) pentru a lua macar in calcul o astfel de ipoteza. Totusi, nu-i nevoie sa ajungi la cine stie ce cult obscur, ci te poti opri la una din cele mai importante religii, numeric vorbind - ma refer la budism. Sigur, poate veni cineva sa spuna ca Deva nu e decat un alt nume pentru un zeu, dar simplul fapt ca oricine, alegand calea potrivita, poate ajunge pana la urma pe acelasi plan face ca natura lor divina sa fie pusa la indoiala. A se vedea de exemplu supraomul lui Nietzsche - depasind povestile cu reincarnarile, sa ma ierte cine crede in asa ceva - diferenta dintre omul ajuns la nirvana si supraom nu este data decat de natura diferita in cele doua cazuri a starii de desavarsita iluminare. Ah, mai putin important, dar mai este si faptul ca Nietzsche spunea ca in vremea lui nimeni nu ar putea (inca) sa ajunga la acea iluminare, in timp ce Buddha a reusit deja, cu niste milenii in urma - punct in plus pentru supraom, privit ca zeu.
Mergand mai departe, ati analizat vreodata atitudinea omului in postura de creator de dumnezeu? Desi incercarea de a defini cumva, de a gandi unitar lumea privita prin sine mi se pare naturala, gasesc totusi regretabil faptul ca oamenii uita ca au facut asa ceva - si nu ma refer numai la ei ca persoane, ci mai ales la civilizatii. Dumnezeul devine din concept (sau colectie de concepte) creat entitate creatoare in momentul in care omul isi neglijeaza rolul, fie din cauza uitarii, fie ca, dintr-un motiv sau altul, nu i se pare ca e vrednic de a-l indeplini. De aici aberatii precum religia organizata (stiu, exprimare pleonastica) sau dumnezeii utilitari venerati doar pentru ca e mai usor sa le faci pe plac. Desigur, in unele vremuri, divinitatea introvertita era greu de privit asa cum e - motivele sunt multe si greu de explicat pe scurt - Iisus de exemplu a avut nevoie sa se prezinte (poate ca si siesi) ca fiul lui Jahve, Mahomed ca profet al lui Allah and so on. Poate ca nici ei nu isi dadeau seama ca de fapt sunt creatori de dumnezeu, ca sunt mai mult decat un vehicul al divinitatii. Poate ca nici Akenathon, desi faraon si deci zeu, nu a realizat ca Aton nu e decat o proiectie a sinelui sau ideal intr-un mediu ce pana atunci fusese "locuit" de Amon-Ra sau de Osiris, poate ca nici miile de sfinti sau eretici (de fapt, acelasi lucru) ai evului mediu nu stiau ca de fapt ei il schimba pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lor, si nu doar intrevad noi intelesuri in alcatuirea sa divina. Noi insa, in anno domini 2008, stim asta - de ce ne impiedicam inca de nevoia de dumnezei exteriori (de fapt, singurul fel de dumnezeu, pentru ca acela interior este doar, cum ziceam, idealizarea sinelui) nu stiu.
Stiti oare, voi sustinatori "iluminati" ai creationismului, ca doar orgoliul va impiedica sa acceptati ca sunteti rezultatul (fericit poate) al intamplarii? De unde stiu asta poate va intrebati - nu sustin ca sunt sigur, posibilitatile sunt infinite dar faptul ca un sistem (evolutionismul, spre exemplu) are inca niste "gauri" nu e un motiv suficient pentru a adopta un altul care, sa fim seriosi, a tot fost carpacit de-a lungul timpului. Unii dintre voi sustineti ca am fost creati (sau ca evolutia noastra a fost ajutata) de extraterestri. Dar nu va dati seama ca, atat timp cat nu stim nimic despre ei, nu e nicio diferenta intre aceasta ipoteza si cea care sustine existenta mosului cu barba care sta pe norisori. Vi se pare mai simplu sa credeti in omuletii verzi deoarec componenta sociala (e vorba de o societate pana la urma) ii face mai tangibili decat orice alt tip de creator. Din seria "hai sa cred in asta, ca e mai simplu asa" - cum poate atunci un ateu sa va ia in serios?
Da, sunt ateu, si faptul ca ma joc liber, cateodata de-a dreptul neortodox (no pun intended) cu tot soiul de concepte ca divinitate, creatie si dumnezeu nu ma face nici in cea mai mica masura ipocrit. Dimpotriva chiar, cel care stie ca si-a creat dumnezeul (sau hai sa-i zic echivalentul personal al divinitatii ca sa nu-mi demonstreze cineva ca pur semantic sunt de-a dreptul credincios) - de fapt si-l creeaza, procesul nu se incheie niciodata - e poate cel mai demn de a purta numele de ateu. Numai constientizand rolul de creator poti renunta complet la nevoia de un alt creator, iar numai un loc gol pe propriul altar va cere intotdeauna un idol.
