Waiter, There's Too Much Art in My Literature!

Is your mastery of form different than your mastery of nature?
Renaissance - The Death of Art

Ar trebui, probabil, sa spun de pe acum ca titlul contine o exagerare. Desi vad literatura separata destul de clar de celelalte arte, nu am cum sa o scot in intregime de sub umbrela. Umbrela cu o forma ciudata, totusi, pentru ca (si aici vorbesc strict personal) trebuie sa acopere doi uriasi (pe langa cel despre care este vorba acum, mai e si muzica), precum si niste pitici care fie se invart pe langa picioarele celor mari, fie stau de vorba separat intr-un colt.

Nu stiu daca e normal ca dintre acei uriasi si pitici, primul cu care am facut cunostinta cu adevarat e literatura. La inceput, normal, imi spunea povesti si eu eram cat se poate de multumit, pana cand am inceput sa ma plictisesc. I-am cerut sa-mi povesteasca si altceva. Pentru un timp, m-a linistit schimband personaje, locuri, vremuri... dar nu mi-a luat mult sa ma prind ca era, in fond, acelasi lucru. Am vrut mai mult si mi-a oferit mai mult. Si, evident, atunci nu intelegeam chiar tot ce vrea sa-mi spuna, iar in momentul in care auzeam "iti vei da seama cand vei mai creste" reactionam nervos, dar uriasul nu prea ma baga in seama. In prima faza a trebuit sa invat sa pun intrebari, pentru ca pe cele mai stupide le ignora si rareori raspunsul era de natura sa ma lamureasca. Am avut si perioade de frustrare, in care il evitam intentionat pentru ca ma gandeam ca nu pot scoate nimic bun de la el. Dar, cu timpul, am inceput sa ma pricep la a pune intrebari. Uriasul a trecut de la raspunsuri rare si eliptice la unele cat se poate de concise si eficiente. Dar nici asta nu mi-a ajuns. Problemele pe care le ridicam au devenit si mai ...grele, iar prietenul meu (ca deja il puteam numi asa) era in evidenta dificultate. Asta pana cand, la un moment dat, he cracked. M-a rugat sa il las in pace, mi-a spus clar ca el nu se pricepe la raspunsuri, cel putin nu la nivelul la care ajunsesem eu sa il testez. "Dar la ce te pricepi?" am izbucnit eu. "La intrebari" a venit prompt replica. "Ok then, hit me with all you've got" - indemn pe care aproape l-am regretat pe moment, dar am ajuns sa il consider unul din cele mai intelepte ever. He was good, uriasul... poate la fel de bun ca mine, atunci, desi eu ma antrenasem destul. Dar nu asta era problema cea mai mare, ci faptul ca, in urma acestei schimbari in desfasurarea de forte, nu numai ca trebuia sa fac fata asalturilor lui, dar nu imi pierdusem greu capatatul obicei ca, in momentul in care se ivea ocazia, sa lansez si eu o intrebare bine plasata. Uriasul refuza cu incapatanare sa ma ajute la pararea loviturilor, eram singur on the receiving side, it wasn't pretty dar am rezistat. And here I am...

Concluzionand aceasta mica alegorie, a trecut ceva vreme de cand a ridica probleme este principalul rol al cartilor, pentru mine. Nu spun ca nu se intampla sa ma incante o penita jucausa a unui autor, ca nu ma las din principiu influentat de imagini frumos conturate sau ca stilul ma lasa rece. Dar nu mi se par de ajuns. Spuneam mai demult ca daca dupa terminarea unei carti nu te doare capul, cartea nu a fost buna - singurul motiv pentru care nu as mai sustine asta sus si tare e ca nu mai asociez gandirea (de fapt, in general, o experienta intelectuala) cu dureri de cap. Varianta "noua" ar fi: daca o carte nu te face sa vrei sa descoperi mai multe (despre tine in primul rand, apoi despre lume in general) nu e buna. Desigur, asta inseamna ca literatura devine o experienta profund individuala si ca rolul cititorului rivalizeaza cu cel al scriitorului (ma jucam cu astea si in precedentul post). Si mai inseamna ca, daca in alte cazuri aproape ca sunt de acord cu l'art pour l'art, aici nu poate fi vorba de asa ceva.

Unii se vor intreba atunci cum ramane cu maiestria scriitorului, ce importanta are abilitatea cu care isi manuieste penita/creionul/ pixul/tastele. E destul de simplu, pana la urma - prefer sa discut cu o persoana care vorbeste normal decat cu una cu voce foarte stridenta sau cu un balbait, iar in lumea scriitorilor cei din ultimele categorii sunt substantial mai multi decat in rest. Nu, n-am nimic cu scrierile frumoase si atat (atat timp cat nu-mi sunt bagate pe gat ca fiind capodopere), se intampla sa-mi mai placa, chiar destul de mult cateodata, dar nu le vad ca eventuale varfuri a ceea ce inseamna literatura pentru mine. Ok, un alt fel de tablouri da... poate, in cel mai bun caz, ceva asemanator vag cu muzica... dar cam atat.

Toleranta la ambiguitate (?)

M-a amuzat expresia cand am dat prima oara de ea (sau cand mi s-a intamplat prima oara sa fiu atent), la un curs de psihoinventica (i.e. materia inutila din semestrul respectiv) acum vreo 2 ani. N-aveam cum sa o privesc altfel decat cu o spranceana ridicata, asa cum am privit tot ce ne indruga profesoara (evident frustrata profesional, dar asta e alta discutie). Ideea de atunci era ca o toleranta ridicata la ambiguitate in formularea problemelor este unul din ingredientele creativitatii, iar a insista prea mult pe claritate cica omoara inventivitatea. Enfin, nu e neaparat asa, adica trebuie gasit un punct de echilibru undeva.

Parasind domeniul, problema (in)dezirabilitatii ambiguitatii e intr-adevar interesanta. Take art, for instance. Unghiurile drepte si suprafetele colorate clar fac din scriitor un profesor de matematica, din muzician un metronom, din actor un robot. Asta nu inseamna ca sustin in mod necesar opusul, extrema cealalta in care scriitorul devine un betivan neinteligibil, pictorul arunca galeti de vopsea pe un perete and so on. Nu-s o persoana care cauta intotdeauna echilibrul, dar in arta trebuie puse cu multa atentie in balanta rolurile cititorului/spectatorului/etc si al creatorului - daca primul este neglijat experienta e evident impersonala, daca al doilea e deficitar creatia a fost, inseamna, un simplu element declansator. Si aici apare rolul echivocului - intentionat sau nu, intr-o proportie rezonabila aduce arta la nivelul in care poate spune ceva personal, ceva ce doi oameni diferiti nu pot intelege la fel decat intamplator. Bine, se poate discuta mult despre diferentele, vizand acest aspect, care apar intre arte - o voi face, dar nu acum.

Trecand mai departe, spre filosofie (de la literatura pasul e mic), ideea, poate surprinzator, ramane in mare aceeasi. De fapt, nu neaparat - depinde de ceea ce intelegi prin filosofie, daca e vorba doar de o abilitate aristotelica de a folosi cutii si cutiute, probabil ca postul asta nu are niciun sens. Cum eu insa aleg sa o consider un animal foarte viu (daca-mi este permisa exprimarea), un animal care nu se da inapoi de la a devora absolut orice, posibilitatea de a interpreta, de a adapta, de a personaliza e esentiala. Si poate chiar e nevoie si de fire care nu duc (inca) nicaieri.

De la filosofie ajungem fara vreun efort la viata "reala"- sau cel putin asa ar trebui, din pacate sunt multi cei pentru care metafizica e doar un eventual hobby, iar "teoriile" au ca unic scop omorarea catorva ore. Anywayz, treaba lor, revenind la asa-numita ambiguitate, nu pot spune decat ca ne lovim de ea la toate nivelurile care conteaza. Poate ca pare ciudat din partea unei persoane atat de analitice, dar n-am cum sa ma gandesc ca o viata in care totul este clar, conform cu niste relatii si formule dinainte cunoscute - sau scris intr-o limba care nu mai are niciun fel de secrete - mai are vreun fel de valoare diferita de cea statistica. However, asta nu trebuie sa ne opreasca din a cauta sensuri...