Toleranta la ambiguitate (?)

M-a amuzat expresia cand am dat prima oara de ea (sau cand mi s-a intamplat prima oara sa fiu atent), la un curs de psihoinventica (i.e. materia inutila din semestrul respectiv) acum vreo 2 ani. N-aveam cum sa o privesc altfel decat cu o spranceana ridicata, asa cum am privit tot ce ne indruga profesoara (evident frustrata profesional, dar asta e alta discutie). Ideea de atunci era ca o toleranta ridicata la ambiguitate in formularea problemelor este unul din ingredientele creativitatii, iar a insista prea mult pe claritate cica omoara inventivitatea. Enfin, nu e neaparat asa, adica trebuie gasit un punct de echilibru undeva.

Parasind domeniul, problema (in)dezirabilitatii ambiguitatii e intr-adevar interesanta. Take art, for instance. Unghiurile drepte si suprafetele colorate clar fac din scriitor un profesor de matematica, din muzician un metronom, din actor un robot. Asta nu inseamna ca sustin in mod necesar opusul, extrema cealalta in care scriitorul devine un betivan neinteligibil, pictorul arunca galeti de vopsea pe un perete and so on. Nu-s o persoana care cauta intotdeauna echilibrul, dar in arta trebuie puse cu multa atentie in balanta rolurile cititorului/spectatorului/etc si al creatorului - daca primul este neglijat experienta e evident impersonala, daca al doilea e deficitar creatia a fost, inseamna, un simplu element declansator. Si aici apare rolul echivocului - intentionat sau nu, intr-o proportie rezonabila aduce arta la nivelul in care poate spune ceva personal, ceva ce doi oameni diferiti nu pot intelege la fel decat intamplator. Bine, se poate discuta mult despre diferentele, vizand acest aspect, care apar intre arte - o voi face, dar nu acum.

Trecand mai departe, spre filosofie (de la literatura pasul e mic), ideea, poate surprinzator, ramane in mare aceeasi. De fapt, nu neaparat - depinde de ceea ce intelegi prin filosofie, daca e vorba doar de o abilitate aristotelica de a folosi cutii si cutiute, probabil ca postul asta nu are niciun sens. Cum eu insa aleg sa o consider un animal foarte viu (daca-mi este permisa exprimarea), un animal care nu se da inapoi de la a devora absolut orice, posibilitatea de a interpreta, de a adapta, de a personaliza e esentiala. Si poate chiar e nevoie si de fire care nu duc (inca) nicaieri.

De la filosofie ajungem fara vreun efort la viata "reala"- sau cel putin asa ar trebui, din pacate sunt multi cei pentru care metafizica e doar un eventual hobby, iar "teoriile" au ca unic scop omorarea catorva ore. Anywayz, treaba lor, revenind la asa-numita ambiguitate, nu pot spune decat ca ne lovim de ea la toate nivelurile care conteaza. Poate ca pare ciudat din partea unei persoane atat de analitice, dar n-am cum sa ma gandesc ca o viata in care totul este clar, conform cu niste relatii si formule dinainte cunoscute - sau scris intr-o limba care nu mai are niciun fel de secrete - mai are vreun fel de valoare diferita de cea statistica. However, asta nu trebuie sa ne opreasca din a cauta sensuri...