cum şi-n ce fel cu cărţile (heh)

de la mofturi de ochelarist

1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Indoi paginile numai involuntar (si mi se intampla prea des). Nu (prea) folosesc semne de carte. Cum in general nu ma intrerup decat la sfarsitul vreunui capitol, e usor sa ajung unde am ramas. Daca nu, tin minte numarul paginii. Daca nu, in general cartile se deschid singure unde trebuie. Si daca nici asta, nu ma deranjeaza cautarea.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi, dacă da, care a fost aceasta?

Nu. *hint*

3. Citiţi în baie?

Prefer dusul. Nu, nu prefer dusul lecturii. Intelegeti voi

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi, dacă da, care ar fi fost aceasta?

Da, aveam vreo 10 ani, il citeam pe Tolkien si am vrut si eu sa scriu ceva in genul lui. Numai ca ar fi avut mai mult sange, mai multe arme, mai mult sange si... niste sange in plus. Apoi m-am razgandit, am inceput sa adun materiale despre personaje ca Hannibal si Attila, sa le aduc impreuna cumva intru savarsirea unor fapte de eroism. Dar nu. Si mai tarziu nici n-am mai incercat. Nu-i pentru mine... sau poate?

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

De ce m-ar deranja, in momentul in care pot face rost mai usor si mai ieftin de niste carti, faptul ca unii le folosesc pe post de tapet de biblioteca? Sau ca-n Black Books:

- They're real leather?

- They're real Dickens.

(embedding disabled by request, futu'i)

6. Care este cartea preferată?

Am fost intrebat de sute de ori si am dat sute de raspunsuri diferite. Azi, Doctor Faustus, na.

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Recitesc rar, de-abia am timp pentru prima lectura. Am recitit Demian si Heart of Darkness, urmeaza Baudolino candva.

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Captain Obvious: oamenii inteligenti si cu imaginatie sunt adesea parteneri foarte buni de conversatie. Ce le-as spune nu stiu si nici nu vad de ce m-as gandi la asta inainte sa se intample.

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Da, cu toata lumea. Cu prieteni, rude, colegi de munca. Pe forumuri si-n blog. Una din cele mai mari placeri conexe cititului. Cate un fragment de intelepciune impartasita, cate o bucatica de fantezie aruncata cuiva... Si poate satisfactia de a aduce un nou cititor unei carti care merita. Sau de a indeparta oameni de pierderi de timp, nici asta nu e de neglijat.

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Recomandari, referinte in alte carti, un fragment citit unde s-a deschis, din intmplare.

11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Si aici sunt zeci. Si am mai vorbit despre asta. Vreau doar sa (re)amintesc ca avem mii de ani de literatura in spate, nu doar jumatate de secol. Cine are urechi de auzit, sa citeasca.

12. Care este locul preferat pentru lectură?

Birou pat metrou facultate (nu mai...)tramvai parc tren strada. N-am. Intre doua pagini.

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Vreau muzica. Daca nu se poate, merge si-asa, dar nimic nu se compara cu momentele in care reusesc sa le leg, sa nu fie muzica in fundal sau invers. Se poate, incercati.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Da. Nu-mi place, dar probabil voi mai. Apropo, nu "ti se intampla" asa ceva si n-as recomanda nimanui, decat nevoit. Si da, sa vrei sa citesti o carte si sa n-o ai decat in format electronic se cheama "nevoit", in caz ca se trezeste cineva sa-mi spuna ca nimeni nu te obliga...

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Citesc tot. Cumparat imprumutat furat (heh, n-am mai demult) piratat.

16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?

Pot sa descriu o carte, dar mi se cere sa descriu CARTEA. Nu sunt in stare. Nu stiu cine e. probabil nimeni.

Orbirea (Elias Canetti)

Ma tot gandesc, cu mainile pe taste si ochii in monitor, la o formula de inceput fara sa ajung la ceva util - si iata ca a trebuit sa recurg la metoda facila a acestui metadiscurs. Canetti s-a descurcat mult mai bine, deschizand romanul cu o scena clasica: profesorul si copilul, invatatul si cel dornic sa invete. Nu stiu cati din cei ce nu aveau alte informatii (eu stiam) nu s-au asteptat ca in centru sa ramana copilul, acesta insa e aproape ignorat apoi si nu cred ca sunt eu nebun daca afirm ca e un prim (important) semn al directiei abordate.

In primul rand orice implicare afectiva ii este refuzata fara drept de apel celui ce se avanta in paginile Orbirii. Dupa experiente literare mai mult sau mai putin moderne*, mai mult sau mai putin latine, aveam nevoie de cineva care sa aiba determinarea de a fi atat de rece cat ii cere subiectul, incapatanarea de a nu tine cont de confortul cititorului (ceea ce nu inseamna ca nu apreciez un strop de caldura bine plasat... au trecut demult vremurile mele cu valori monovalente in literatura). De la "cel mai mare sinolog in viata" (expresie repetata obsesiv), profesorul Kien, la menajera definita nevasta, de la intendentul Pfaff la piticul Fischerle, toate personajele scot din discutie empatia, lasand loc, vag, doar de mila. Adanciti in orbirea lor, fiecare cu lumea lui care e doar o proiectie a lumii reale, straini de orice inseamna relatii inter-umane in adevaratul sens al cuvantului, alcatuiesc scenarii din cele mai absurde intr-o lume aparent banala. Muntele de Pietate se transforma, in mintea savantului, intr-un loc in care cartile sunt aduse spre a fi sacrificate, ceea ce nu poate fi tolerat. Piticul, maestru sahist, ajunge sa viseze cu ochii deschisi la calatoria in America, umilinta lui Capablanca si statutul de campion mondial. Ceilalti au si ei universurile lor personale, in care lumea exterioara se scurge ca o raza de soare printre pleoapele aproape inchise - niciunul din ei nu evadeaza din sfera sa, sfera care nu se intersecteaza ci doar se atinge cu ale celorlalti.

Un punct de fascinatie, pentru mine, a fost ca nimeni, in ruptul capului, nu invata, nu evolueaza, nu se adapteaza. Dimpotriva, toti se adancesc in intuneric, refuza sa deschida ochii, accentuand lipsa de naturalete care face din Orbirea o opera munumentala in atitudinea sa necompromitatoare. S-a insistat mult pe asemanarea, mai ales in ceea ce priveste absurdul si artificialitatea intentionata si dureroasa, cu opera lui Kafka. Cum bine nota si Llosa (caruia ii datorez in parte intalnirea cu acest roman, paginile sale din Adevarul Minciunilor m-au convins), Kafka are totusi o candoare care nu se observa deloc la Canetti. Dincolo de asta, nu pot sa nu remarc ca in Orbirea dementa creste pe masura ce inaintam spre miezul personajelor, spre centrul acelei celule pe care nu o pot parasi. Fiecare din actori incepe ca un exemplar tipic, fie ca e fost politist obsedat de bataie si arestari, sau menajera trecuta, avida de bani si de a fi dorita de barbati. Cu fiecare moment, absurdul devine tot mai evident, izolat cum e in fiecare. Singur, Georges Kien, fratele, "doctorul de idioti", da initial impresia unei conexiuni cu realitatea - nici el insa nu scapa de capcana orbirii, scopul lui find tocmai de a demonstra ca, in viziunea lui Canetti, speranta nu este decat o iluzie, ca toate celelalte.

Stilistic, Orbirea abunda de constructii bolnave, halucinante si de laitmotive obsedante. Fie si numai omniprezenta fusta albastra trebuie mentionata aici - de la insistenta asupra banalului obiect vestimentar (stim intotdeauna cat de scrobita e fusta Theresei, cand si-o netezeste, cand si-o pune sau si-o da jos) la folosirea lui ca simbol al femeii, dusman al culturii, al cartilor, al intelectului, obiect de ura pentru Peter Kien. De la cocoasa lui Fischerle la focul cu care sunt amenintate cartile, de la pumnii roscovani ai intendentului la eternul "ma rog" rostit de menajera/nevasta, de la cele mai concrete la evidente simboluri, repetitia nu face decat sa adanceasca ideea ca nu exista scapare, ca speranta la o trezire din acest cosmar absurd este o naivitate.

Sfarsitul nu deranjeaza prin faptul ca e demult previzibil, ba chiar isi indeplineste perfect functia, de a ucide si gandul la o rasturnare brusca de situatie. Si odata cu acest deznodamant, iata ca am ajuns la finalul acestei recenzii, care nu avea cum sa fie decat chinuita, la fel cum si lectura a fost chinuita si chinuitoare. Si cu atat mai frumoasa.

*Da, stiu, maniaci ai curentelor, Canetti poate fi plasat macar temporal (aproape doar...) in zona modernista. Dar "modern" nu inseamna "modernist"...