Reader's block si alte distractii

Rewind vreo 15 ani. Curtea bunicii mele, vacanta. Sezlong la umbra, o absolut necesara sticla de compot homemade si o carte in mana. Si injuraturi (sau ma rog...) cand se intuneca. Cate un pas, spre prezent: Stapanul inelelor, cu lanterna sub plapuma, dupa ora de culcare. Cartea deschisa, pe canapea, ochii fugind intre paginile ei si olimpiada de iarna de la Nagano. Apoi, calupuri de cateva randuri in timpul turului adversarilor din Heroes. Zeci de volume citite in orele de matematica din liceu. Numele trandafirului, confiscat si inapoiat. Mai tarziu, 2-3 pagini pentru fiecare statie de tramvai, 20-30 pentru fiecare ora de curs (deh, eram adesea intrerupt). Carti citite iarna, in parc, pana nu imi mai simteam degetele dand pagina, carti citite in loc de materia pentru diverse examene, carti citite pe tren, pe calculator, in baie.

Si-acum, sunt in punctul de cotitura pe care il cunosc atat de bine si il urasc atat de mult. Sa o inchid si sa o pun in raft? Sa citesc in continuare, tratand lectura cum trateaza altii spalatul vaselor? Sa merg in ritmul ei, chiar daca asta inseamna cateva pagini pe saptamana, asteptand sa isi dezvaluie comorile? Nici macar nu conteaza despre ce e vorba. Am trecut prin asta cu Orb prin Gaza, de Huxley. Am lasat-o, am inceoput altceva. Si apoi altceva. Si m-am intors la Orb... si am terminat-o in trei zile. Am mai patit-o si cu Muntele vrajit, dar acolo am insistat. M-am luptat cu ea fix cum nu-mi place sa ma lupt cu cartile pana am ajuns cei mai buni prieteni. Si mi s-a mai intamplat cu multe altele pe care se aduna praful si in ziua de azi. Si tot nu am reusit sa gasesc vreo regula. Ciudat, in situatii similare, parca mai usor mi-e cu oamenii.

Totusi, hai sa spun - de data asta, cel care nu ma lasa sa ma apropii dar nici nu-mi da drumul sa plec e Svevo. Si anume O viata, roman care, fara a fi in vreun fel greu (btw... dar nu, las pe alta data), fara a fi macar plictisitor, ma tine blocat de vreo luna incoace. Nu intamplator am adus aminte de Huxley si Mann - Svevo e italian, german (ceea ce nu ar fi de mirare) dar cumva si britanic. Nu ca as sti ce elemente sa ii atribui de la fiecare, sau sa il apropii de diversi alti scritori. Mai spuneam eu cate ceva de Constiinta lui Zeno, in linii mari gasesc si aici ce gaseam si acolo. Dar nu se misca. Hamsun-ul de dinainte, Rodul pamantului, dimpotriva, m-a tinut cat se poate de aproape si am numai lucruri bune de spus, numai ca nu reusesc sa ma adun sa le si spun. Oh well.

Cat despre alte distractii, muzica noua de shareuit nu prea am, dumnezei de omorat nici atat (si aici ma simt ca un batran soldat pe timp de pace). Am niste spiridusi care imi tot misuna prin cap dar nu am reusit sa ii prind inca. I'll keep you guys posted. Oricum, mi se confirma, daca era nevoie, ca sunt mai degraba omul care se trezeste in vama si umple cu litere un ambalaj de... ceva dupa ca nu a mai scris nimic luni de zile decat bloggerul care sa vina macar oarecum regulat cu cate un update. Oh well, again.

P.S. Nu mi-ar fi venit sa cred ca efectul a 10 ani de separare e o ambiguitate totala in ce priveste asemanarea/deosebirea. Vechii mei colegi de scoala sunt identici cu acei copii de 14-15 ani. Si in acelasi timp, sunt cu totul alte persoane. Fascinant ca experiment social de o seara, si in cazul unora chiar mai mult de atat.

Si inca ceva - mergeti la concerte! Setherial sau John McLaughlin, Slayer sau Deicide, Mayhem sau Hiromi, Zakir Hussain si cine-o mai veni la Garana, aveti de unde alege. Mergeti! Muzica live e o experienta pe care nu o mai gasiti niciunde.

Intoarcerea acasa...

Distanta de la Carpentier la Hamsun s-a masurat, in cazul meu, in centimetri de raft de biblioteca. Mii de mile marine prin Atlantic, decenii parcurse in sens invers s-au transformat intr-o privire fugitiva peste cotoare de Eco sau Fowles (da, le tin alfabetic, pe cat se poate). Dar de'abia ajuns in padurile norvegiene mi-am dat seama ca acolo si atunci sunt intr-adevar acasa.

Nu e prima data cand mi se intampla. Cei o suta de ani alaturi de familia Buendia au fost doar o vacanta - frumoasa, dar vacanta - intre semestre petrecute studiind in Castalia. Razboiul sfarsitului lumii o simpla distractie pe langa problemele lui Hans Castorp. Si zau ca baronul cocotat intotdeauna pe crengile vreunui copac si cavalerul care de fapt era doar o armura goala mi s-au parut mai veridici decat Bras Cubas.

Realitatea de pe Tropicul Capricornului nu e realitatea mea. Imi ofera satisfactii estetice, ma poate face sa visez, dar nu poate pastra legatura cu spiritul meu profund european. Vin dintr-o zona in care strazile sunt inguste si intunecoase si zilele senine de-abia se fac simtite. Aici, ma plimb intre catedrale si ospicii, universitati si castele, prea rar ajung la plaja sau la carnaval. Aici padurile sunt friguroase si pline de urlete de lupi, nu inabusitoare si mustind de insecte. La noi alcoolul nu e atat de dulce, melasa din trestie de zahar nu se intalneste chiar la fiecare pas. Si tot la noi mai multi oameni mor in razboaie serioase decat in siraguri infinite de lovituri de stat si revolutii. Dictatorii nostri isi au Olimpul lor de unde nu coboara decat pentru a-si face de cap cu vreun muritor, dictatorii lor sunt adesea fosti si/sau viitori Prometei, in orice caz mai umani decat am indrazni noi, europenii, sa-i descriem. Aici, cei de culori diferite se razboiesc, acolo sangele se amesteca.

Noi avem istorie, ei si-o fac. Noi avem radacini, ei le cauta. Poate de aici incompatibilitatea - noi cand vrem sa construim trebuie sa si distrugem, pentru ca pur si simplu nu avem loc de secolele care au trecut peste noi, acolo vechi sunt prea putine lucruri. Ajung (in europenismul meu) pana la a-mi fi mai usor, la nevoie, sa-mi imaginez ingeri, diavoli si oameni transformati peste noapte in gandaci decat mirosul de mango al revolutiilor latino-americane si culoarea incerta a pielii dictatorilor de acolo. Si asta pentru ca ei nu au nevoie sa isi darame realitatea pentru a crea basme.

Ii invidiez oare? As dori sa le vad viata altfel decat cum privesc un film? Nu stiu - stiu doar ca mindsetul ancorat in batranul continent imi cere (in pur spirit colonial) sa nu ma intorc fara sa am caravela plina de minunatii din lumea noua.

Muzica

Vreau sa scriu despre carti. Nu pot, ceva nu ma lasa sa descriu volubilitatea lui Rushdie (Midnight's Children) sau imaginatia lui Pavic (Dictionary of the Khazars). Nu vreau sa scriu despre cat ma irita lucrurile fara sens, mai mult tocmai pentru ca nu au sens decat pentru ca m-ar afecta pe mine. Vreau sa vorbesc despre dumnezei, estetici sau valori, dar nu ma simt in stare. Nu vreau nici sa dezvalui lucruri personale, ajunge faptul ca inot intr-un rau mocirlos, in amonte, stiu unde trebuie sa ajung si ca pot sa ajung acolo, dar din cand in cand obosesc si ma agat de cate o buturuga. Care nu se deplaseaza decat intr-un singur sens...

Imi ramane muzica, intotdeauna acolo, neclintita. Fiecare moment din viata mea, fiecare amintire din ultimii cativa ani se leaga de o melodie, un pasaj, un album, o trupa sau un compozitor. Esecuri carora le corespunde cate un riff, momente de seninatate (fericire?) insotite de calatorii acustice prin tundra sau taiga, carti pe care le deschid si aud arpegii. Si invers - Zero Hour imi ofera imaginea unui anume zambet, Grip Inc ma duce intre paginile unei anume carti, Alchemist ma face sa retraiesc o anume dezamagire. Si ce nu evoca o experienta se leaga de vreo persoana, nu putine sunt momentele in care o rupere de ritm imi aduce un fata vreun chip.

Iata deci cateva descoperiri, mai vechi si asezate deja in incalceala de asocieri sau mai noi, asteptandu'si corespondentul extra-muzical.

Dead Congregation - Source of Fire

Hiromi Uehara - XYZ

Atheist - No Truth

Ludwig van Beethoven - Uvertura Coriolan Op.62, Carlos Kleiber/Bayerische StaatsOrchester

Autopsy - Torn from the Womb

Suicidal Angels - Apokathilosis

Sadus - Black

Darkthrone - Cromlech

Kvist - Svartedal

Profanatica - Mocked, Scourged and Spit Upon

cum şi-n ce fel cu cărţile (heh)

de la mofturi de ochelarist

1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Indoi paginile numai involuntar (si mi se intampla prea des). Nu (prea) folosesc semne de carte. Cum in general nu ma intrerup decat la sfarsitul vreunui capitol, e usor sa ajung unde am ramas. Daca nu, tin minte numarul paginii. Daca nu, in general cartile se deschid singure unde trebuie. Si daca nici asta, nu ma deranjeaza cautarea.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi, dacă da, care a fost aceasta?

Nu. *hint*

3. Citiţi în baie?

Prefer dusul. Nu, nu prefer dusul lecturii. Intelegeti voi

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi, dacă da, care ar fi fost aceasta?

Da, aveam vreo 10 ani, il citeam pe Tolkien si am vrut si eu sa scriu ceva in genul lui. Numai ca ar fi avut mai mult sange, mai multe arme, mai mult sange si... niste sange in plus. Apoi m-am razgandit, am inceput sa adun materiale despre personaje ca Hannibal si Attila, sa le aduc impreuna cumva intru savarsirea unor fapte de eroism. Dar nu. Si mai tarziu nici n-am mai incercat. Nu-i pentru mine... sau poate?

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

De ce m-ar deranja, in momentul in care pot face rost mai usor si mai ieftin de niste carti, faptul ca unii le folosesc pe post de tapet de biblioteca? Sau ca-n Black Books:

- They're real leather?

- They're real Dickens.

(embedding disabled by request, futu'i)

6. Care este cartea preferată?

Am fost intrebat de sute de ori si am dat sute de raspunsuri diferite. Azi, Doctor Faustus, na.

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Recitesc rar, de-abia am timp pentru prima lectura. Am recitit Demian si Heart of Darkness, urmeaza Baudolino candva.

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Captain Obvious: oamenii inteligenti si cu imaginatie sunt adesea parteneri foarte buni de conversatie. Ce le-as spune nu stiu si nici nu vad de ce m-as gandi la asta inainte sa se intample.

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Da, cu toata lumea. Cu prieteni, rude, colegi de munca. Pe forumuri si-n blog. Una din cele mai mari placeri conexe cititului. Cate un fragment de intelepciune impartasita, cate o bucatica de fantezie aruncata cuiva... Si poate satisfactia de a aduce un nou cititor unei carti care merita. Sau de a indeparta oameni de pierderi de timp, nici asta nu e de neglijat.

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Recomandari, referinte in alte carti, un fragment citit unde s-a deschis, din intmplare.

11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Si aici sunt zeci. Si am mai vorbit despre asta. Vreau doar sa (re)amintesc ca avem mii de ani de literatura in spate, nu doar jumatate de secol. Cine are urechi de auzit, sa citeasca.

12. Care este locul preferat pentru lectură?

Birou pat metrou facultate (nu mai...)tramvai parc tren strada. N-am. Intre doua pagini.

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Vreau muzica. Daca nu se poate, merge si-asa, dar nimic nu se compara cu momentele in care reusesc sa le leg, sa nu fie muzica in fundal sau invers. Se poate, incercati.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Da. Nu-mi place, dar probabil voi mai. Apropo, nu "ti se intampla" asa ceva si n-as recomanda nimanui, decat nevoit. Si da, sa vrei sa citesti o carte si sa n-o ai decat in format electronic se cheama "nevoit", in caz ca se trezeste cineva sa-mi spuna ca nimeni nu te obliga...

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Citesc tot. Cumparat imprumutat furat (heh, n-am mai demult) piratat.

16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?

Pot sa descriu o carte, dar mi se cere sa descriu CARTEA. Nu sunt in stare. Nu stiu cine e. probabil nimeni.

Orbirea (Elias Canetti)

Ma tot gandesc, cu mainile pe taste si ochii in monitor, la o formula de inceput fara sa ajung la ceva util - si iata ca a trebuit sa recurg la metoda facila a acestui metadiscurs. Canetti s-a descurcat mult mai bine, deschizand romanul cu o scena clasica: profesorul si copilul, invatatul si cel dornic sa invete. Nu stiu cati din cei ce nu aveau alte informatii (eu stiam) nu s-au asteptat ca in centru sa ramana copilul, acesta insa e aproape ignorat apoi si nu cred ca sunt eu nebun daca afirm ca e un prim (important) semn al directiei abordate.

In primul rand orice implicare afectiva ii este refuzata fara drept de apel celui ce se avanta in paginile Orbirii. Dupa experiente literare mai mult sau mai putin moderne*, mai mult sau mai putin latine, aveam nevoie de cineva care sa aiba determinarea de a fi atat de rece cat ii cere subiectul, incapatanarea de a nu tine cont de confortul cititorului (ceea ce nu inseamna ca nu apreciez un strop de caldura bine plasat... au trecut demult vremurile mele cu valori monovalente in literatura). De la "cel mai mare sinolog in viata" (expresie repetata obsesiv), profesorul Kien, la menajera definita nevasta, de la intendentul Pfaff la piticul Fischerle, toate personajele scot din discutie empatia, lasand loc, vag, doar de mila. Adanciti in orbirea lor, fiecare cu lumea lui care e doar o proiectie a lumii reale, straini de orice inseamna relatii inter-umane in adevaratul sens al cuvantului, alcatuiesc scenarii din cele mai absurde intr-o lume aparent banala. Muntele de Pietate se transforma, in mintea savantului, intr-un loc in care cartile sunt aduse spre a fi sacrificate, ceea ce nu poate fi tolerat. Piticul, maestru sahist, ajunge sa viseze cu ochii deschisi la calatoria in America, umilinta lui Capablanca si statutul de campion mondial. Ceilalti au si ei universurile lor personale, in care lumea exterioara se scurge ca o raza de soare printre pleoapele aproape inchise - niciunul din ei nu evadeaza din sfera sa, sfera care nu se intersecteaza ci doar se atinge cu ale celorlalti.

Un punct de fascinatie, pentru mine, a fost ca nimeni, in ruptul capului, nu invata, nu evolueaza, nu se adapteaza. Dimpotriva, toti se adancesc in intuneric, refuza sa deschida ochii, accentuand lipsa de naturalete care face din Orbirea o opera munumentala in atitudinea sa necompromitatoare. S-a insistat mult pe asemanarea, mai ales in ceea ce priveste absurdul si artificialitatea intentionata si dureroasa, cu opera lui Kafka. Cum bine nota si Llosa (caruia ii datorez in parte intalnirea cu acest roman, paginile sale din Adevarul Minciunilor m-au convins), Kafka are totusi o candoare care nu se observa deloc la Canetti. Dincolo de asta, nu pot sa nu remarc ca in Orbirea dementa creste pe masura ce inaintam spre miezul personajelor, spre centrul acelei celule pe care nu o pot parasi. Fiecare din actori incepe ca un exemplar tipic, fie ca e fost politist obsedat de bataie si arestari, sau menajera trecuta, avida de bani si de a fi dorita de barbati. Cu fiecare moment, absurdul devine tot mai evident, izolat cum e in fiecare. Singur, Georges Kien, fratele, "doctorul de idioti", da initial impresia unei conexiuni cu realitatea - nici el insa nu scapa de capcana orbirii, scopul lui find tocmai de a demonstra ca, in viziunea lui Canetti, speranta nu este decat o iluzie, ca toate celelalte.

Stilistic, Orbirea abunda de constructii bolnave, halucinante si de laitmotive obsedante. Fie si numai omniprezenta fusta albastra trebuie mentionata aici - de la insistenta asupra banalului obiect vestimentar (stim intotdeauna cat de scrobita e fusta Theresei, cand si-o netezeste, cand si-o pune sau si-o da jos) la folosirea lui ca simbol al femeii, dusman al culturii, al cartilor, al intelectului, obiect de ura pentru Peter Kien. De la cocoasa lui Fischerle la focul cu care sunt amenintate cartile, de la pumnii roscovani ai intendentului la eternul "ma rog" rostit de menajera/nevasta, de la cele mai concrete la evidente simboluri, repetitia nu face decat sa adanceasca ideea ca nu exista scapare, ca speranta la o trezire din acest cosmar absurd este o naivitate.

Sfarsitul nu deranjeaza prin faptul ca e demult previzibil, ba chiar isi indeplineste perfect functia, de a ucide si gandul la o rasturnare brusca de situatie. Si odata cu acest deznodamant, iata ca am ajuns la finalul acestei recenzii, care nu avea cum sa fie decat chinuita, la fel cum si lectura a fost chinuita si chinuitoare. Si cu atat mai frumoasa.

*Da, stiu, maniaci ai curentelor, Canetti poate fi plasat macar temporal (aproape doar...) in zona modernista. Dar "modern" nu inseamna "modernist"...

Fabrica de fericire

Indopat cu endorfine pentru a supravietui unor dureri la fel de artificiale ca placerile cumparate la reducere, $54.99 pachetul, isi incepe si azi, ca in fiecare zi, ritualul. Samponul cu menthol revitalizant, gelul de dus revigorant (cred ca tot cu menthol), cerealele pline de fibre si laptele degresat, CDul cu muzica relaxanta pentru masina - nimic nu poate lipsi. Cateodata apar si altele - azi e cersetorul de langa parcare, intotdeauna bucuros sa primeasca niste monede in schimbul bomboanelor cu bunatate, desi e mai bogat decat cel care le ofera. Un bonus: discurs motivational al sefului, cumparat proaspat de la fabrica de fericire, sub forma de spray. Ti-ai facut fapta buna, stii ca esti profesionist (sprayul de discurs motivational a avut efectul asta), esti multumit si asta aproape pe gratis. Ziua a inceput bine.

Seara - e luni sau marti sau miercuri sau joi, hai pana la supermarket. Rafturi intregi cu pastile colorate, mergi pana la cele cu gust de filme sau carti. Cele mai bune au arome identic naturale de inteligenta - nici nu-ti dai seama de diferenta si, in plus, sunt mult mai sanatoase decat originalul. Nu prea raman urme, nu prea te doare capul a doua zi, iti si vine greu sa-ti imaginezi cum traiesc acei betivi ai intelectului care folosesc substanta pura. Gata, ai gasit o pastila albastra pe care scrie film si eticheta anunta: film (160mg), aroma de inteligenta light, aroma de melancolie, excipienti. Poate iti iei si o carte (literatura 80mg, aroma identic naturala de imaginatie, excipienti - de data asta nu mai vrei cu inteligenta, bineinteles ca de la prea multa iti poate veni rau totusi... cum dracu' rezista drogatii aia?!).

Sau poate e vineri sau sambata. Bar, club sau carciuma - niciun local care se respecta nu te lasa fara lumanari cu miros de prietenie la mese (ori, daca nu, macar niste esenta de libertate in aparatele de aer conditionat). A doua zi dimineata, cand toate efectele benefice dispar, nu poti scapa de senzatia de emptyness - un vecin ti-a spus ca fabrica de fericire foloseste un ingredient special pentru a o induce, tocmai pentru a crea dependenta. Nu il crezi - trebuie ca are prea mult timp liber si inventeaza tot felul de teorii ale conspiratiei. Cert e ca nu te simti bine, si, tautologic as it is, nu e bine sa nu te simti bine. Fuga la farmacie, afis mare pe un perete: "Incercati noua gama de produse"... Seria se cheama Self-Improvement si a fost creata pe baza leacurilor traditionale, dar cu tehnologie moderna. Pentru ca numai Baba Floarea mai foloseste ceai de dumnezei si alifie de isusi si fecioare-marii.

Mare minune fabrica asta de fericire, in sfarsit stiinta si tehnologia servesc cu adevarat umanitatea.

random thoughts

sudden misanthropic mood
m'a lovit (nu c'ar fi o noutate) gandul ca nooj la suta din sistemele metafizice populare (printre care si toate alea religioase) spun ca daca faci chiar totul cum trebuie - si de cele mai multe ori ti se spune clar ca nu poti - vei fi fericit
si ala e scopu pentru care faci toate alea
brainwashing
pe cand we, the soul of the earth (cum zice cantecu' :P ) ne chinuim - sau ne vine natural - sa facem ce stim noi ca trebuie si sa ne tinem de valorile noastre fara sa asteptam vreun reward
dar cateodata e frustrant
si io's mahmur
si nu e bine
ca tre sa beau mult azi
da ma repar pana atunci
hopefully imi trece si mizantropia
mi se intampla rar, dar cateodata aproape invidiez oile
te'a dat afara de la munca, te'a parasit iubita si inundatiile ti'au luat casa, da' dumnezeu o sa te ajute
sau altefl, oricum erai prost platit, aia era o curva si casa era cam darapanata
for all our intellectual prowess, we don't have that luxury
si nic nu-l vrem in mod normal
da na

Despre metal si al sau echilibru estetic

Ne apropiem de sfarsitul unui deceniu si iata ca lumea incepe sa faca bilanturi, topuri, clasamente si asa mai departe. Iata unul: The decade’s best metal. Foarte frumos, dar si mai frumos este raspunsul kvlt: Metal Orthodoxy. Dincolo de faptul ca lista initiala a celor din A.V. Club contine numai 40% metal si din ala numai vreo 2-3 albume chiar isi merita locul, discutia despre estetica si ortodoxism nu si-ar putea gasi un subiect mai bun decat lumea aproape inchisa a metalului.

Inainte de toate, daca ne referim la aprecieri strict muzicale, Leonard Pierce (cel cu topul) vorbeste prostii in proportie covarsitoare, iar dark legions (celalalt) are dreptate cam in acelasi procent. That out of the way, este evidenta opozitia a doua sisteme de valori in ceea ce priveste estetica - avem pe de o parte ortodoxismul, trv-ismul, estetica inchistata complet in gen, si pe de alta parte estetica deschisa, eclecticismul, open-mindedness. Sigur, Pierce poate fi criticat pana la Dumnezeu (sau Satana sau ce-o fi) pentru intocmirea acelei liste, sigur ca Boris nu are ce cauta si sigur ca Goatwhore si al lor flaut nu ar impresiona decat eventual un neinitiat. Dar principiile raman in picioare, indiferent de argumentele si exemplele stupid alese.

Intr-o lume in care regulile au fost deja stabilite si linile trase, o lume aproape saturata in care orice eventual curent nou nu e decat o combinatie a ceea ce exista deja, e foarte usor sa aderi cu totul la una din cele doua parti. Metalheadul die-hard poate sa spuna ca orice insertie din afara genului nu poate face decat rau. Poate sa sustina ca a nu juca dupa reguli este mai grav decat a juca prost, dar "corect". Poate sa clasifice ca gimmick orice element de noutate. Mai important dintr-un anume punct de vedere, poate sa priveasca cu agresivitate "migratia" publicului de la un gen la altul sau deschiderea lui catre o gama larga, dar lipsita de profunzime. Si in mare masura are dreptate. In 2009 trebuie sa sapi mult in underground pentru a gasi un album de black metal adevarat, ca sa dau doar un exemplu. De la peltele simfonice la crust dat cu eyeliner la prostii ambientale care au vazut blastbeat doar pe youtube, gasesti tot ce vrei, numai ce trebuie nu. Duzini si duzini de trupe "nehotarate", cautand combinatii de stiluri pe care oricum nu le stapanesc, cateva mai norocoase care au gasit nisa - metalul e inca rau, periculos si fascinant pentru cei cu radacini in mainstream - un soft rock imbracat in haine metalice de exemplu nimereste doi iepuri: e usor de ascultat, dar e si *gasp* evil. Si cum bine spunea dark legions, daca nu ai idei inovative pe plan structural, nu conteaza, bagi un fluier o bucata de flamenco ceva si metalistul (???) intelectual (???) crede ca s-a lovit de geniu. Si atunci unde e salvarea? In underground. Cerc inchis, atat in ceea ce priveste trupele cat si in cazul ascultatorilor. Macar stii ce primesti, stii ca nimeni nu incearca sa te pacaleasca, stii ca relatia dintre artist si consumator e sincera. In mare parte, macar.

Dar nu are dreptate si cel care sustine ca nu asculta metal sau rock sau jazz sau mai stiu eu ce, ci doar muzica? Spune ca limitarile stilistice fix asta sunt, limitari. Spune ca ultimul lucru care are vreo importanta e succesul comercial, in orice sens ai lua-o. Si ca e mai importanta individualitatea trupei decat apartenenta la o (sub)cultura. Si nu-i asa? Genurile nu existau a priori, ci au aparut sub forma de conventii, pentru a semnala apropierea stilistica dintre trupele aflate in ciorba primordiala a genului-parinte (sau a muzicii in general). Si atunci de ce sa tinem cu dintii de ele? De ce sa ne impunem negarea mainstreamului doar pentru ca e mainstream? In plus, exista multe formatii care suna ca x sau y, individualitatea insa e mai greu de gasit si de aceea ar trebui sa o pretuim. Metalul este, pana la urma, arta, si ca de obicei nu exista manuale - daca urmezi doar ce scrie la carte, poti fi un zugrav bun, dar niciodata pictor. And so on...

Dar adevarul unde e de fapt? Daca stau sa ma gandesc (si va invit la acest exercitiu) toate marile creatii din lumea asta a metalului au iesit din ciocnirea, mai mult sau mai putin violenta, a celor doua forte creatoare: trvnessul si pushing-the-boundaries. Toate. De la Altars of Madness la De Mysteriis Dom Sathanas, de la Reign in Blood la Human. Si multe, majoritatea din cele mai mici, dar stralucitoare, se afla undeva aproape de zona de impact. Sa fii open minded e bine si frumos, unii uita insa ca in deschiderea lor sa aprecieze si estetica proprie unui gen, valorile inradacinate de pionieri. La fel, daca esti fidel unui fenomen, ar fi bine sa observi expresia lui peste tot, chiar si in zone de granita. Si asta nu e valabil doar pentru metal sau doar pentru muzica - nu e greu de observat ca majoritatea bijuteriilor se afla acolo unde dragostea pentru formele existente se intalneste cu dorinta de a crea ceva nou si unic... si daca nu suntem atenti si ne ia unul din cele doua valuri, putem pierde multe.

Journey to nowhere: de la utopie la distopie si inapoi

Deocamdata imi lipseste una din piesele cele mai importante - cea care da si numele puzzle-ului, opera lui Thomas More. Imi lipseste si elementul declansator, Republica lui Platon. Dar asta nu ma opreste sa potrivesc bucatica cu bucatica, sa leg capetele de fire intre ele, pentru o imagine cat mai completa a unui gen (sau a unei teme mai degraba?) literar (literare?) care mi se pare ca se apropie cel mai mult de a alcatui o adevarata istorie alternativa.

Daca ne imaginam umanitatea ca un copil care tot alearga pe o campie ale carei margini nu se vad, creatiile de acest gen alcatuiesc impreuna unul din zmeiele inaltate de acesta. Desi micut si de obicei sub umbra celor mai mari (undeva, deasupra - de abia i se zareste forma dar acopera mare parte din cer - e religia: mare, gri, adeseori nu se stie daca stapanul trage zmeul sau invers) e colorat si jucaus... si cateodata, rar, dar se intampla, reuseste sa il traga macar un milimetru pe copil intr-o parte sau cealalta. Fiind usor, e lesne luat de vant sau tras de celelalte zmeie, dar sfoara cu care copilul il tine nu s-a rupt si nu se va rupe niciodata. Si daca pustiul nu tine minte chiar exact drumul sau, culorile vii ale zmeului i-au ramas intiparite in minte.

Initial nu exista - pana in momentul in care copilul s-a hotarat sa taie o bucata din zmeul cel mare si gri, sa o vopseasca in toate culorile si sa o tina mai aproape de el. De ce n-ar fi fost raiul de ajuns? Sau Gradina Eden, sau, abstractizand, Nirvana, Moksha & the like? Pentru ca e prea simplu sa fii bun sub ochii blanzi ai batranului barbos, care o fi ala. Pentru ca vrem sa visam ca ne construim singuri utopia, acest non-loc (sau loc bun - ou-topia sau eu-topia? probabil ambele). Chiar daca folosim eventual credinta ca principala unealta, e esential ca zidurile sa fie asezate piatra cu piatra de noi, macar in imaginatie - si de asta si-a dat seama pana si calugarul dominican Campanella: Cetatea soarelui nu fusese ridicata de ingeri. Deja, pe acea vreme, barbosul nu mai oferea nimic pe tava, nici pedepsele nu mai veneau imediat si direct. Un pas inainte sau crowd control? nu stiu, si asta e alta discutie, dar firul de care am uitat sa spun si care lega zmeul mic si colorat de cel mare si gri incepuse sa se subtieze.

Sute de ani mai tarziu, micul zmeu zburatacea haotic, aratandu-si atat culorile vii cat si umbrele. Asta va descoperi Higgs, calatorul care ne dezvaluie ciudata si fascinanta lume care se cheama Erewhon (aproape nowhere invers, deci ou-topia, desi se va dezvalui ca nu e chiar asa). Initial fermecat de erewhonieni, aproape intotdeauna frumosi, sanatosi, senini si amabili, britanicul descopera pe rand marile si micile ipocrizii ale societatii, intr-o paralela evidenta cu cea din care facea el parte, cea Victoriana. Da, este vorba de o satira in primul rand, dublata pe undeva de un "si daca...?" oarecum understated. Samuel Butler face eforturi evidente pentru a ne convinge ca in Erewhon totul este ca la noi - adica la ei, Anglia, 1870 - doar ca unele valori sunt alterate, altele pur si simplu interschimbate. Un loc in care bolnavii sunt bagati la inchisoare, iar cei pe care i-am considera noi criminali sunt tratati de doctori trebuie sa fie foarte diferit, si totusi autorul se chinuie sa ne faca sa credem ca nu e chiar asa. Apoi insa, ceea ce ar fi trebuit sa foloseasca ca metoda evidenta in acest sens, si anume o analiza a religiei, obtine un efect contrar. Pentru ca, oricum am vedea problema, ipocrizia nevinovata a tuturor erewhonienilor este (prezentata ca fiind) mult superioara credintei vinovate a occidentalilor. Revenind insa la intentia initiala, Butler ajunge sa scuture putin sfoara zmeului, lasand sa se vada episodul minunat al celor doi reformatori, profetul si profesorul, care si-ar avea locul in orice istorie "reala".

Daca pe vremea Erewhonului, zmeul isi mai permitea sa zboare in voie, nu a trecut mult pana ce copilul s-a vazut nevoit sa scurteze sfoara, sa il tina aproape, sa nu-i vada decat latura neagra. El insusi alergand acum printr-un tinut arid si accidentat, nici nu se mai prea uita in sus, cu exceptii notabile care aveau sa se cheme 1984 sau Brave New World. Sau Noi (Zamiatin), care se pare ca le-a influentat pe celelalte doua. Utopia e acum distopie, si-a pierdut ambele atribute, nu mai e buna, ci o exagerare a perversiunii unor modele, nu mai e un non-loc, ci o posibilitate distincta. Nu mai e ceva la care putem spera, a devenit ceva de care trebuie sa ne temem. Este distopia pur si simplu utopia realizata - singura posibilitate a sa de devenire? Nu stiu daca Huxley sau Orwell credeau asta, cert este ca ea nu poate fi atacata decat prin revolta individului, fie ca reuseste, fie ca nu. Poate ca aici este cheia, poate ca nu exista perfectiune fara depersonalizare. Asta vrea sa ii spuna zmeul copilului - "daca ma tragi jos, langa tine, daca nu imi lasi sfoara suficient de lunga, daca incerci chiar sa ma apuci, nu iti pot arata decat fata vopsita in gri si negru, cealalta, cea colorata nu se poate vedea decat daca imi dai drumul".

Si copilul i-a dat drumul. L-a lasat pe Calvino sa isi scrie delicioasele sale mini-utopii (Orasele invizibile) dar i-a lasat pe multi altii sa invarta zmeul pe toate partile, majoritatea neoriginal. Odata cu dezvoltarea literaturii de anticipatie, zmeul nostru s'a ales cu tot felul de zorzoane, cu sfasieturi, cu fundite si pete de smoala. Si de-abia mai zboara. Sigur, copilul are multe zmeie cu care se poate distra, iar cel mare si gri parca nu mai e atat de mare (sau gri)...

Niste carti...

Nu stiu daca e o calitate sau un defect, dar nu sunt omul care sa fie impresionat foarte mult de romane ca Parfumul, Ierusalim sau Amurgul zeilor stepei. Nu ca ar fi vreo legatura pe care sa o pot semnaliza intre aceste ultime lecturi, in afara de faptul ca toate mi-au placut, in limite "rezonabile" insa.

Dar sa le luam la rand. Ismail Kadare, in Amurgul zeilor stepei, incearca ceea ce multi si-au propus, si anume sa descrie sufletul unei anume epoci intr-o anume zona, sa il infatiseze aproape organic, tangibil. Reuseste? In mare da, scapa chiar in general de tenta artificiala intrinseca unei initiative de acest gen. Expatul (da, n'avem cuvantul asta, sa nu v-aud) albanez isi gaseste - sau nu, mai degraba - locul intr-o societate a carei atmosfera e prezentata ca opresiva, sufocanta (URSS, anii '50). Lupta pentru pastrarea identitatii, daca nu individuala, nationala (sau chiar balcanica, in cazul protagonistului) e pierduta din start, toti sunt fie sortiti asimilarii, fie isi vad destinele alterate de vartejul sistemului. Incidentul Pasternak e elementul declasantor al furtunii, furtuna care face ca miscarea deja haotica a personajelor sa duca la ciocniri violente. Iar legenda lui Kostantin si a Doruntinei, laitmotiv al laturii "albaneze" a povestii e din ce in ce mai contrastanta cu evenimentele, semn ca nu se poate intampla in lumea zeilor pitici ai stepei.

Daca romanul lui Kadare este un sirop dulce(totusi)-amar(mai ales), Ierusalim de Goncalo M. Tavares e un amestec inecacios dar care te face cumva sa il bei pana la capat. Scris poate pentru a ne face sa fim mai putini siguri pe concepte ca normalitate sau sanity, pentru mine n-a avut chiar efectul asta (ar fi fost cumva redundant). Rezultatul a fost o canalizare a atentiei mai degraba pe planul estetic decat pe cel ideatic. Si rezultatul acesteia, la randul ei, nu a fost neaparat rau. Romanul abunda de evenimente si imagini care ar putea fi socante, dar apar ciudat de natural in context, oferind o experienta sa-i spunem atipica. Insa, spre lauda lui Tavares, aceasta deviere de la normal nu e un selling point - nu e o carte pe care trebuie sa o citesti pentru ca e putin ciudata. Foarte interesant si modul de prezentare a personajelor, neuniform, subliniind parca faptul ca nu putem folosi aceleasi metode, aceleasi instrumente, aceleasi unitati de masura, desi suntem tentati. La fel, suntem tentati sa cautam afirmatii generale, daca nu chiar solutii, iar portughezul nu ne ofera nici una nici alta, ci o lume in care regulile si concluziile bazate (oare?) pe statistica au poate mai putina importanta decat gandurile unui om catalogat ca nebun. All in all, Ierusalimul lui Tavares este o imagine a realitatii care ne arata, printre altele, ca nu poate exista o imagine perfecta a realitatii.

Apropos de imagine a realitatii, de orice poate fi acuzat Jean-Baptiste Grenouille, personajul principal din Parfumul lui Suskind, doar ca nu are una absolut originala nu. Tema centrala, profund simbolica, il plaseaza pe Grenouille pe o traiectorie departe de orice destin accesibil unui om. Legenda (am voie sa-i zic asa, nu?) crestina sta la baza acestui modern Antihrist, paralelele sunt evidente si daca a ramas cineva doar cu povestea unui ucigas (cum aud ca se cheama filmul, nu l-am vazut) ar trebui sa mai incerce sau sa se lase definitiv de sportul asta - cum care, ganditul :D. Nu as vrea sa intru in poveste, e foarte usor sa dezvalui ceva ce ar trebui descoperit citind, voi spune totusi ca Suskind are in primul rand talentul unui povestitor, stie sa creeze si imagini sugestive, stie sa atraga. Si voi mai spune ca, asa cum mentionam la inceput, nu m-a dat pe spate, poate pentru ca e prea frumoasa (cateodata chiar in grotescul ei). Dar o recomand oricui.

P.S. L-am mentionat pe Pasternak, iata aici un articol interesant. Nu stiu daca este adevarat ce se sustine acolo, dar e perfect plauzibil - asta ca sa nu uitam ca masina propagandei functiona de ambele parti ale zidului.