Despre metal si al sau echilibru estetic

Ne apropiem de sfarsitul unui deceniu si iata ca lumea incepe sa faca bilanturi, topuri, clasamente si asa mai departe. Iata unul: The decade’s best metal. Foarte frumos, dar si mai frumos este raspunsul kvlt: Metal Orthodoxy. Dincolo de faptul ca lista initiala a celor din A.V. Club contine numai 40% metal si din ala numai vreo 2-3 albume chiar isi merita locul, discutia despre estetica si ortodoxism nu si-ar putea gasi un subiect mai bun decat lumea aproape inchisa a metalului.

Inainte de toate, daca ne referim la aprecieri strict muzicale, Leonard Pierce (cel cu topul) vorbeste prostii in proportie covarsitoare, iar dark legions (celalalt) are dreptate cam in acelasi procent. That out of the way, este evidenta opozitia a doua sisteme de valori in ceea ce priveste estetica - avem pe de o parte ortodoxismul, trv-ismul, estetica inchistata complet in gen, si pe de alta parte estetica deschisa, eclecticismul, open-mindedness. Sigur, Pierce poate fi criticat pana la Dumnezeu (sau Satana sau ce-o fi) pentru intocmirea acelei liste, sigur ca Boris nu are ce cauta si sigur ca Goatwhore si al lor flaut nu ar impresiona decat eventual un neinitiat. Dar principiile raman in picioare, indiferent de argumentele si exemplele stupid alese.

Intr-o lume in care regulile au fost deja stabilite si linile trase, o lume aproape saturata in care orice eventual curent nou nu e decat o combinatie a ceea ce exista deja, e foarte usor sa aderi cu totul la una din cele doua parti. Metalheadul die-hard poate sa spuna ca orice insertie din afara genului nu poate face decat rau. Poate sa sustina ca a nu juca dupa reguli este mai grav decat a juca prost, dar "corect". Poate sa clasifice ca gimmick orice element de noutate. Mai important dintr-un anume punct de vedere, poate sa priveasca cu agresivitate "migratia" publicului de la un gen la altul sau deschiderea lui catre o gama larga, dar lipsita de profunzime. Si in mare masura are dreptate. In 2009 trebuie sa sapi mult in underground pentru a gasi un album de black metal adevarat, ca sa dau doar un exemplu. De la peltele simfonice la crust dat cu eyeliner la prostii ambientale care au vazut blastbeat doar pe youtube, gasesti tot ce vrei, numai ce trebuie nu. Duzini si duzini de trupe "nehotarate", cautand combinatii de stiluri pe care oricum nu le stapanesc, cateva mai norocoase care au gasit nisa - metalul e inca rau, periculos si fascinant pentru cei cu radacini in mainstream - un soft rock imbracat in haine metalice de exemplu nimereste doi iepuri: e usor de ascultat, dar e si *gasp* evil. Si cum bine spunea dark legions, daca nu ai idei inovative pe plan structural, nu conteaza, bagi un fluier o bucata de flamenco ceva si metalistul (???) intelectual (???) crede ca s-a lovit de geniu. Si atunci unde e salvarea? In underground. Cerc inchis, atat in ceea ce priveste trupele cat si in cazul ascultatorilor. Macar stii ce primesti, stii ca nimeni nu incearca sa te pacaleasca, stii ca relatia dintre artist si consumator e sincera. In mare parte, macar.

Dar nu are dreptate si cel care sustine ca nu asculta metal sau rock sau jazz sau mai stiu eu ce, ci doar muzica? Spune ca limitarile stilistice fix asta sunt, limitari. Spune ca ultimul lucru care are vreo importanta e succesul comercial, in orice sens ai lua-o. Si ca e mai importanta individualitatea trupei decat apartenenta la o (sub)cultura. Si nu-i asa? Genurile nu existau a priori, ci au aparut sub forma de conventii, pentru a semnala apropierea stilistica dintre trupele aflate in ciorba primordiala a genului-parinte (sau a muzicii in general). Si atunci de ce sa tinem cu dintii de ele? De ce sa ne impunem negarea mainstreamului doar pentru ca e mainstream? In plus, exista multe formatii care suna ca x sau y, individualitatea insa e mai greu de gasit si de aceea ar trebui sa o pretuim. Metalul este, pana la urma, arta, si ca de obicei nu exista manuale - daca urmezi doar ce scrie la carte, poti fi un zugrav bun, dar niciodata pictor. And so on...

Dar adevarul unde e de fapt? Daca stau sa ma gandesc (si va invit la acest exercitiu) toate marile creatii din lumea asta a metalului au iesit din ciocnirea, mai mult sau mai putin violenta, a celor doua forte creatoare: trvnessul si pushing-the-boundaries. Toate. De la Altars of Madness la De Mysteriis Dom Sathanas, de la Reign in Blood la Human. Si multe, majoritatea din cele mai mici, dar stralucitoare, se afla undeva aproape de zona de impact. Sa fii open minded e bine si frumos, unii uita insa ca in deschiderea lor sa aprecieze si estetica proprie unui gen, valorile inradacinate de pionieri. La fel, daca esti fidel unui fenomen, ar fi bine sa observi expresia lui peste tot, chiar si in zone de granita. Si asta nu e valabil doar pentru metal sau doar pentru muzica - nu e greu de observat ca majoritatea bijuteriilor se afla acolo unde dragostea pentru formele existente se intalneste cu dorinta de a crea ceva nou si unic... si daca nu suntem atenti si ne ia unul din cele doua valuri, putem pierde multe.

Alive: de la Svevo la Augury

Trebuie sa spun de la inceput ca urmeaza un post atipic pentru blogul asta, un post fara vreo tema precisa sau mai bine zis impartit intre mai multe, un post care incearca sa acopere, macar superficial, golul dintre ultimele mele cuvinte de aici si ce planuiesc sa abordez (si de data asta ma voi tine de cuvant).

Nu va voi plictisi cu facultatea (da, motivul pentru care n-am mai dat pe aici este ca am avut o facultate de terminat), desi am in minte niste observatii cu privire la modul de abordare al invatamantului superior. Voi trece direct la lucruri mai placute care s-au strecurat intre timp, primul dintre acestea find romanul Constiinta lui Zeno de Italo Svevo. Construita pe principiul anti-eroului, cartea nu prea ofera punti de empatizare - sau mie nu mi-a oferit, dar ma gandesc ca, daca altcineva a avut un alt fel de experienta, e grav. "Atipic" nici macar nu incepe sa descrie ce e Zeno - om fara trasaturi, ba nu, a carei unica si dominanta trasatura e incoerenta. Altfel, nu pot gasi macar vreun exemplu de calitate atribuibila, fara a putea gasi si dovada prezentei defectului asociat. Pe masura ce citeam, crestea in mine intrebarea "de ce?" - ce nevoie putem avea de Zeno, ce poate el sa ne spuna, trecand peste faptul ca nu e sincer nici cu sine, nici cu cititorul. Raspunsul e la fel de vag si ambiguu ca rolul psihanalistului in toata povestea (cititi si veti vedea) - e vorba de o perspectiva alternativa, care substituie vitalitii, adevarului si ordinii boala, minciuna si haosul. Ce e intrucatva descumpanitor este ca functioneaza - un fapt greu de acceptat si de asimilat, modelul lui Zeno nu e atat de departe ca functionalitate de modelul obisnuit in care vrem sa ne vedem cu totii. Daca am totusi ceva de reprosat lui Svevo, este ca daca s-ar fi jucat mai mult cu perceptia, ar fi obtinut un efect atat mai spectaculos cat si mai durabil... in plus, se cam intinde steril (vezi toata povestea cu amanta sau cu intreprinderea lui Guido).

Asta ar fi cea mai recenta lectura, de restul sunt destul de departe acum (ca timp, dar mai ales cu mintea) ca sa nu pot spune mai mult de doua vorbe. Daca Fratele lui Rousseau de Stephane Audeguy - o poveste impertinenta, dar erudita, indrazneata si amuzanta fara a pierde din profunzime, pe modelul unui Huysmans care, in aparenta, nu se ia in serios - mi-a placut si o recomand oricui, nu pot spune acelasi lucru despre Maja Desnuda, care mi-a adus aminte de ce il considerasem pe Vicente Blasco Ibanez un scriitor foarte plictisitor. Ar fi de mentionat si The Wind-Up Bird Chronicles a lui Haruki Murakami, care, in ciuda unor mici imperfectiuni si a unei usoare carente de profunzime overall, m-a convins sa revin la autorul japonez, candva. Nu pot trece nici peste Gladiatorii lui Koestler, care dovedeste un simt acut al observatiei si o buna abilitate de a trage concluzii, sau peste Smulgatorul de Inimi de Boris Vian - disturbing, imaginativ, suprarealist, o experienta care rezida mai degraba in spatiul imaginilor decat al ideilor.

In lumea muzicala, o recolta ceva mai bogata, dar despre care voi vorbi ceva mai pe scurt. Maltezii de la Abysmal Torment au scos cel de-al doilea album, Omnicide, si suna, citez, de sa-ti bati copiii, adica fix cum trebuie sa sune un album de brutal death. Foarte inchegat, excelent produs (pentru genul abordat, nu va ganditi la un mixaj cristal) si cu o atmosfera foarte intunecata, nu ii pot reprosa nimic. Genul produsului cu adevarat matur - spun "cu adevarat" pentru ca de obicei matur e un eufemism pentru fara vlaga, blazat, cuminte sau fara idei noi - care indeplineste criteriul coeziuni si accesibilitatii (in limite rezonabile) fara a taia din alte zone.
La polul opus in ceea ce priveste metalul, avem Tears for the Dead Gods, cu albumul omonim din 2005. Un progressive metal superb al carui principal atu este conceptul, faptul ca totul, la nivel de pasaj sau la nivel de piesa, serveste unicului scop de a contura o poveste. Poveste pe care nu o stiu - unele din versuri, din cat am putut intelege, ma duc cu gandul la Dune, could be wrong though - dar pe care o pot ghici ca desfasurare, momentele de tensiune, conflictele si deznodamantul fiind prezente fara echivoc in muzica.
Tot in zona progreessive, dar de data asta in combinatie cu death metal, avem parte de al doilea album al canadienilor de la Augury (Fragmentary Evidence), care adauga cu naturalete jazzul in mix si rezultatul e mind-blowing: pe la a 10-a ascultare raman cu sacul plin de lucruri noi neobservate inainte. Straturi caree se impletesc si intrepatrund, solouri de bass fretless, baterie furibunda - exemplul perfect de muzica nu doar stoarsa din testosteron, dar care nu a dat nimic din rautate pe complexitate.
In rest, in afara metalului mi-am petrecut destul timp cu Philip Glass, hipnotizat de structurile minimaliste, de crescendourile lente care duc la eliberari de tensiune. Am dat recent si de Weather Report (da, tarziu, stiu), pe care ei pot adauga linistit la colectia mea mica, dar in crestere, de jazz fusion, ca merita toata atentia.

Deeocamdata atat, revin curand (promit) cu lucruri mai serioase.

Metallica - cronica unui concert la care n-am fost

No life 'till leather
We're gonna kick some ass tonight
Metallica - Hit the Lights

1999
Pentru un copil care se uita la MTV, isi lua casete (evident nu originale) cu ultimul album al lui Ricky Martin sau alte prostii de genul asta, concertul Metallica nu avea cum sa insemne mare lucru. Ce-i drept, mai vazusem cate un videoclip, nu-mi displaceau dar nici nu ma atrageau foarte - cred ca Whisky in the Jar era cel mai difuzat atunci, nu tocmai reprezentativ. Evenimentul a trecut pe langa mine fara sa lase vreo urma, nici macar o umbra de curiozitate generata eventual de acea oarecare ostilitate afisata de o felie din media fata de ce a insemnat acel concert.

2001
Dupa ce The Unforgiven sau Nothing Else Matters au inceput sa faca parte din playlistul meu uzual, un best of (little did I know then ca voi uri cu toata determinarea acest tip de albume mai tarziu) al unui prieten a declansat un soi de transformare muzicala atat pentru mine, cat si pentru cercul de rockeri in devenire din care faceam parte. A urmat un cd cu mp3-uri (minune a tehnologiei moderne - eram pe vremea dial-up-ului) and I was hooked. Cu hotararea/graba/incapatanarea specifice varstei, am hotarat ca 'tallica iz da shit, intr-un asemenea hal incat nu imi puteam imagina ca, vreodata, imi va placea mai mult vreo alta trupa.
De acolo evolutia logica. Daca la un moment dat nu ma puteam hotari daca Load este mai bun sau nu decat Ride the Lightning, treptat situatia s-a schimbat. Primul pas a fost sa scot din calcul Load-ul amintit, precum si fratele sau Reload, pe motiv de simplitate compozitionala, lipsa de agresivitate si, in general, user-friendliness. A zburat dupa ele si mult laudatul (de nemetalisti - remarca ce nu se vrea superioara, ci doar o constatare) Black Album, cam pe aceleasi motive. Si (poate surprinzator) s-a dus si ...And Justice for All - supraprodus (desi n-are bass) si mult prea putin sincer fata de precedentele.

2003
Odata cu descoperirea unei trupe care va modela (in mare parte) preferintele mele in metal - ma refer la Slayer - Metallica scoate un album care, cu toate ca ma asteptam la asa ceva, ma dezamageste total. N-am reactionat ca altii, n-am dat foc la vechile albume doar pentru ca noul era infect, dar oricum, pe acea vreme, ascultam din ce in ce mai putin. Le stiam pe de rost, ma plictisisem pe de o parte, pe de alta incepusem sa descopar alte lucruri. Cam pe acea vreme s-a pus primul strat de praf, din multele ce se vor asterne pe acel cd cu mp3-uri.

2008
In timp ce scriu asta, am pe player trupe ca Jardin de la Croix, Deeds of Flesh, Arkhon Infaustus sau Neuraxis. Loc pentru 'talllica nu prea are cum sa fie, nu din snobism ci doar din cauza faptului ca vreau fie forta, fie rautate, fie complexitate (si lista ar putea continua) dincolo de posibilitatile trupei care mi-a marcat "tineretea metalica". Concertul vine prea tarziu, iar motivele pentru care sa merg sunt subtiri...
Dupa eveniment, analizand la rece, as fi avut, sa zicem, doua posibilitati. Prima, poate cea mai evidenta, ar fi fost sa ma imbat crunt, ceea ce mi-ar facilita mult o eventuala incercare de a trai concertul cum l-as fi trait in "tinerete". Poate o experienta interesanta, dar doar pe moment, fara sa raman cu ceva, si in plus nu sunt foarte de acord cu folosirea substantelor pentru a obtine o anume implicare afectiva (poate voi scrie despre asta cu alta ocazie). Apoi, as fi putut sa raman treaz, dar asta ar fi insemnat o detasare aproape totala. A nu se intelege gresit - inca gandesc despre majoritatea pieselor pre-1988 (hai si 1988) ca sunt creatii valoroase. Dar, in 2008, exista destule trupe care, chiar si fara a avea vreun merit, doar copiind de unde apuca, scot materiale peste cele ale metallicilor. E posibil sa arunce multi cu pietre, dar pentru mine valoarea "istorica" a muzicii conteaza putin, mult mai putin decat calitatea in sine. Revenind, stiind ce au cantat si auzind destule pareri cu privire la cum au cantat, ar fi fost probabil un concert ok, nici mai mult, nici mai putin - un concert care, desi absenta nu a fost complet fara regrete, nu si-ar fi meritat banii, efortul de a lua din timp bilete and so on.
In incheiere - da, realizez, daca eu as fi citit, la 16-17 ani, ceva de genul asta l-as fi injurat pe autor fara sa stau prea mult pe ganduri...