Intoarcerea acasa...

Distanta de la Carpentier la Hamsun s-a masurat, in cazul meu, in centimetri de raft de biblioteca. Mii de mile marine prin Atlantic, decenii parcurse in sens invers s-au transformat intr-o privire fugitiva peste cotoare de Eco sau Fowles (da, le tin alfabetic, pe cat se poate). Dar de'abia ajuns in padurile norvegiene mi-am dat seama ca acolo si atunci sunt intr-adevar acasa.

Nu e prima data cand mi se intampla. Cei o suta de ani alaturi de familia Buendia au fost doar o vacanta - frumoasa, dar vacanta - intre semestre petrecute studiind in Castalia. Razboiul sfarsitului lumii o simpla distractie pe langa problemele lui Hans Castorp. Si zau ca baronul cocotat intotdeauna pe crengile vreunui copac si cavalerul care de fapt era doar o armura goala mi s-au parut mai veridici decat Bras Cubas.

Realitatea de pe Tropicul Capricornului nu e realitatea mea. Imi ofera satisfactii estetice, ma poate face sa visez, dar nu poate pastra legatura cu spiritul meu profund european. Vin dintr-o zona in care strazile sunt inguste si intunecoase si zilele senine de-abia se fac simtite. Aici, ma plimb intre catedrale si ospicii, universitati si castele, prea rar ajung la plaja sau la carnaval. Aici padurile sunt friguroase si pline de urlete de lupi, nu inabusitoare si mustind de insecte. La noi alcoolul nu e atat de dulce, melasa din trestie de zahar nu se intalneste chiar la fiecare pas. Si tot la noi mai multi oameni mor in razboaie serioase decat in siraguri infinite de lovituri de stat si revolutii. Dictatorii nostri isi au Olimpul lor de unde nu coboara decat pentru a-si face de cap cu vreun muritor, dictatorii lor sunt adesea fosti si/sau viitori Prometei, in orice caz mai umani decat am indrazni noi, europenii, sa-i descriem. Aici, cei de culori diferite se razboiesc, acolo sangele se amesteca.

Noi avem istorie, ei si-o fac. Noi avem radacini, ei le cauta. Poate de aici incompatibilitatea - noi cand vrem sa construim trebuie sa si distrugem, pentru ca pur si simplu nu avem loc de secolele care au trecut peste noi, acolo vechi sunt prea putine lucruri. Ajung (in europenismul meu) pana la a-mi fi mai usor, la nevoie, sa-mi imaginez ingeri, diavoli si oameni transformati peste noapte in gandaci decat mirosul de mango al revolutiilor latino-americane si culoarea incerta a pielii dictatorilor de acolo. Si asta pentru ca ei nu au nevoie sa isi darame realitatea pentru a crea basme.

Ii invidiez oare? As dori sa le vad viata altfel decat cum privesc un film? Nu stiu - stiu doar ca mindsetul ancorat in batranul continent imi cere (in pur spirit colonial) sa nu ma intorc fara sa am caravela plina de minunatii din lumea noua.

cum şi-n ce fel cu cărţile (heh)

de la mofturi de ochelarist

1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Indoi paginile numai involuntar (si mi se intampla prea des). Nu (prea) folosesc semne de carte. Cum in general nu ma intrerup decat la sfarsitul vreunui capitol, e usor sa ajung unde am ramas. Daca nu, tin minte numarul paginii. Daca nu, in general cartile se deschid singure unde trebuie. Si daca nici asta, nu ma deranjeaza cautarea.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi, dacă da, care a fost aceasta?

Nu. *hint*

3. Citiţi în baie?

Prefer dusul. Nu, nu prefer dusul lecturii. Intelegeti voi

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi, dacă da, care ar fi fost aceasta?

Da, aveam vreo 10 ani, il citeam pe Tolkien si am vrut si eu sa scriu ceva in genul lui. Numai ca ar fi avut mai mult sange, mai multe arme, mai mult sange si... niste sange in plus. Apoi m-am razgandit, am inceput sa adun materiale despre personaje ca Hannibal si Attila, sa le aduc impreuna cumva intru savarsirea unor fapte de eroism. Dar nu. Si mai tarziu nici n-am mai incercat. Nu-i pentru mine... sau poate?

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

De ce m-ar deranja, in momentul in care pot face rost mai usor si mai ieftin de niste carti, faptul ca unii le folosesc pe post de tapet de biblioteca? Sau ca-n Black Books:

- They're real leather?

- They're real Dickens.

(embedding disabled by request, futu'i)

6. Care este cartea preferată?

Am fost intrebat de sute de ori si am dat sute de raspunsuri diferite. Azi, Doctor Faustus, na.

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Recitesc rar, de-abia am timp pentru prima lectura. Am recitit Demian si Heart of Darkness, urmeaza Baudolino candva.

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Captain Obvious: oamenii inteligenti si cu imaginatie sunt adesea parteneri foarte buni de conversatie. Ce le-as spune nu stiu si nici nu vad de ce m-as gandi la asta inainte sa se intample.

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Da, cu toata lumea. Cu prieteni, rude, colegi de munca. Pe forumuri si-n blog. Una din cele mai mari placeri conexe cititului. Cate un fragment de intelepciune impartasita, cate o bucatica de fantezie aruncata cuiva... Si poate satisfactia de a aduce un nou cititor unei carti care merita. Sau de a indeparta oameni de pierderi de timp, nici asta nu e de neglijat.

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Recomandari, referinte in alte carti, un fragment citit unde s-a deschis, din intmplare.

11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Si aici sunt zeci. Si am mai vorbit despre asta. Vreau doar sa (re)amintesc ca avem mii de ani de literatura in spate, nu doar jumatate de secol. Cine are urechi de auzit, sa citeasca.

12. Care este locul preferat pentru lectură?

Birou pat metrou facultate (nu mai...)tramvai parc tren strada. N-am. Intre doua pagini.

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Vreau muzica. Daca nu se poate, merge si-asa, dar nimic nu se compara cu momentele in care reusesc sa le leg, sa nu fie muzica in fundal sau invers. Se poate, incercati.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Da. Nu-mi place, dar probabil voi mai. Apropo, nu "ti se intampla" asa ceva si n-as recomanda nimanui, decat nevoit. Si da, sa vrei sa citesti o carte si sa n-o ai decat in format electronic se cheama "nevoit", in caz ca se trezeste cineva sa-mi spuna ca nimeni nu te obliga...

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Citesc tot. Cumparat imprumutat furat (heh, n-am mai demult) piratat.

16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?

Pot sa descriu o carte, dar mi se cere sa descriu CARTEA. Nu sunt in stare. Nu stiu cine e. probabil nimeni.

Orbirea (Elias Canetti)

Ma tot gandesc, cu mainile pe taste si ochii in monitor, la o formula de inceput fara sa ajung la ceva util - si iata ca a trebuit sa recurg la metoda facila a acestui metadiscurs. Canetti s-a descurcat mult mai bine, deschizand romanul cu o scena clasica: profesorul si copilul, invatatul si cel dornic sa invete. Nu stiu cati din cei ce nu aveau alte informatii (eu stiam) nu s-au asteptat ca in centru sa ramana copilul, acesta insa e aproape ignorat apoi si nu cred ca sunt eu nebun daca afirm ca e un prim (important) semn al directiei abordate.

In primul rand orice implicare afectiva ii este refuzata fara drept de apel celui ce se avanta in paginile Orbirii. Dupa experiente literare mai mult sau mai putin moderne*, mai mult sau mai putin latine, aveam nevoie de cineva care sa aiba determinarea de a fi atat de rece cat ii cere subiectul, incapatanarea de a nu tine cont de confortul cititorului (ceea ce nu inseamna ca nu apreciez un strop de caldura bine plasat... au trecut demult vremurile mele cu valori monovalente in literatura). De la "cel mai mare sinolog in viata" (expresie repetata obsesiv), profesorul Kien, la menajera definita nevasta, de la intendentul Pfaff la piticul Fischerle, toate personajele scot din discutie empatia, lasand loc, vag, doar de mila. Adanciti in orbirea lor, fiecare cu lumea lui care e doar o proiectie a lumii reale, straini de orice inseamna relatii inter-umane in adevaratul sens al cuvantului, alcatuiesc scenarii din cele mai absurde intr-o lume aparent banala. Muntele de Pietate se transforma, in mintea savantului, intr-un loc in care cartile sunt aduse spre a fi sacrificate, ceea ce nu poate fi tolerat. Piticul, maestru sahist, ajunge sa viseze cu ochii deschisi la calatoria in America, umilinta lui Capablanca si statutul de campion mondial. Ceilalti au si ei universurile lor personale, in care lumea exterioara se scurge ca o raza de soare printre pleoapele aproape inchise - niciunul din ei nu evadeaza din sfera sa, sfera care nu se intersecteaza ci doar se atinge cu ale celorlalti.

Un punct de fascinatie, pentru mine, a fost ca nimeni, in ruptul capului, nu invata, nu evolueaza, nu se adapteaza. Dimpotriva, toti se adancesc in intuneric, refuza sa deschida ochii, accentuand lipsa de naturalete care face din Orbirea o opera munumentala in atitudinea sa necompromitatoare. S-a insistat mult pe asemanarea, mai ales in ceea ce priveste absurdul si artificialitatea intentionata si dureroasa, cu opera lui Kafka. Cum bine nota si Llosa (caruia ii datorez in parte intalnirea cu acest roman, paginile sale din Adevarul Minciunilor m-au convins), Kafka are totusi o candoare care nu se observa deloc la Canetti. Dincolo de asta, nu pot sa nu remarc ca in Orbirea dementa creste pe masura ce inaintam spre miezul personajelor, spre centrul acelei celule pe care nu o pot parasi. Fiecare din actori incepe ca un exemplar tipic, fie ca e fost politist obsedat de bataie si arestari, sau menajera trecuta, avida de bani si de a fi dorita de barbati. Cu fiecare moment, absurdul devine tot mai evident, izolat cum e in fiecare. Singur, Georges Kien, fratele, "doctorul de idioti", da initial impresia unei conexiuni cu realitatea - nici el insa nu scapa de capcana orbirii, scopul lui find tocmai de a demonstra ca, in viziunea lui Canetti, speranta nu este decat o iluzie, ca toate celelalte.

Stilistic, Orbirea abunda de constructii bolnave, halucinante si de laitmotive obsedante. Fie si numai omniprezenta fusta albastra trebuie mentionata aici - de la insistenta asupra banalului obiect vestimentar (stim intotdeauna cat de scrobita e fusta Theresei, cand si-o netezeste, cand si-o pune sau si-o da jos) la folosirea lui ca simbol al femeii, dusman al culturii, al cartilor, al intelectului, obiect de ura pentru Peter Kien. De la cocoasa lui Fischerle la focul cu care sunt amenintate cartile, de la pumnii roscovani ai intendentului la eternul "ma rog" rostit de menajera/nevasta, de la cele mai concrete la evidente simboluri, repetitia nu face decat sa adanceasca ideea ca nu exista scapare, ca speranta la o trezire din acest cosmar absurd este o naivitate.

Sfarsitul nu deranjeaza prin faptul ca e demult previzibil, ba chiar isi indeplineste perfect functia, de a ucide si gandul la o rasturnare brusca de situatie. Si odata cu acest deznodamant, iata ca am ajuns la finalul acestei recenzii, care nu avea cum sa fie decat chinuita, la fel cum si lectura a fost chinuita si chinuitoare. Si cu atat mai frumoasa.

*Da, stiu, maniaci ai curentelor, Canetti poate fi plasat macar temporal (aproape doar...) in zona modernista. Dar "modern" nu inseamna "modernist"...

Journey to nowhere: de la utopie la distopie si inapoi

Deocamdata imi lipseste una din piesele cele mai importante - cea care da si numele puzzle-ului, opera lui Thomas More. Imi lipseste si elementul declansator, Republica lui Platon. Dar asta nu ma opreste sa potrivesc bucatica cu bucatica, sa leg capetele de fire intre ele, pentru o imagine cat mai completa a unui gen (sau a unei teme mai degraba?) literar (literare?) care mi se pare ca se apropie cel mai mult de a alcatui o adevarata istorie alternativa.

Daca ne imaginam umanitatea ca un copil care tot alearga pe o campie ale carei margini nu se vad, creatiile de acest gen alcatuiesc impreuna unul din zmeiele inaltate de acesta. Desi micut si de obicei sub umbra celor mai mari (undeva, deasupra - de abia i se zareste forma dar acopera mare parte din cer - e religia: mare, gri, adeseori nu se stie daca stapanul trage zmeul sau invers) e colorat si jucaus... si cateodata, rar, dar se intampla, reuseste sa il traga macar un milimetru pe copil intr-o parte sau cealalta. Fiind usor, e lesne luat de vant sau tras de celelalte zmeie, dar sfoara cu care copilul il tine nu s-a rupt si nu se va rupe niciodata. Si daca pustiul nu tine minte chiar exact drumul sau, culorile vii ale zmeului i-au ramas intiparite in minte.

Initial nu exista - pana in momentul in care copilul s-a hotarat sa taie o bucata din zmeul cel mare si gri, sa o vopseasca in toate culorile si sa o tina mai aproape de el. De ce n-ar fi fost raiul de ajuns? Sau Gradina Eden, sau, abstractizand, Nirvana, Moksha & the like? Pentru ca e prea simplu sa fii bun sub ochii blanzi ai batranului barbos, care o fi ala. Pentru ca vrem sa visam ca ne construim singuri utopia, acest non-loc (sau loc bun - ou-topia sau eu-topia? probabil ambele). Chiar daca folosim eventual credinta ca principala unealta, e esential ca zidurile sa fie asezate piatra cu piatra de noi, macar in imaginatie - si de asta si-a dat seama pana si calugarul dominican Campanella: Cetatea soarelui nu fusese ridicata de ingeri. Deja, pe acea vreme, barbosul nu mai oferea nimic pe tava, nici pedepsele nu mai veneau imediat si direct. Un pas inainte sau crowd control? nu stiu, si asta e alta discutie, dar firul de care am uitat sa spun si care lega zmeul mic si colorat de cel mare si gri incepuse sa se subtieze.

Sute de ani mai tarziu, micul zmeu zburatacea haotic, aratandu-si atat culorile vii cat si umbrele. Asta va descoperi Higgs, calatorul care ne dezvaluie ciudata si fascinanta lume care se cheama Erewhon (aproape nowhere invers, deci ou-topia, desi se va dezvalui ca nu e chiar asa). Initial fermecat de erewhonieni, aproape intotdeauna frumosi, sanatosi, senini si amabili, britanicul descopera pe rand marile si micile ipocrizii ale societatii, intr-o paralela evidenta cu cea din care facea el parte, cea Victoriana. Da, este vorba de o satira in primul rand, dublata pe undeva de un "si daca...?" oarecum understated. Samuel Butler face eforturi evidente pentru a ne convinge ca in Erewhon totul este ca la noi - adica la ei, Anglia, 1870 - doar ca unele valori sunt alterate, altele pur si simplu interschimbate. Un loc in care bolnavii sunt bagati la inchisoare, iar cei pe care i-am considera noi criminali sunt tratati de doctori trebuie sa fie foarte diferit, si totusi autorul se chinuie sa ne faca sa credem ca nu e chiar asa. Apoi insa, ceea ce ar fi trebuit sa foloseasca ca metoda evidenta in acest sens, si anume o analiza a religiei, obtine un efect contrar. Pentru ca, oricum am vedea problema, ipocrizia nevinovata a tuturor erewhonienilor este (prezentata ca fiind) mult superioara credintei vinovate a occidentalilor. Revenind insa la intentia initiala, Butler ajunge sa scuture putin sfoara zmeului, lasand sa se vada episodul minunat al celor doi reformatori, profetul si profesorul, care si-ar avea locul in orice istorie "reala".

Daca pe vremea Erewhonului, zmeul isi mai permitea sa zboare in voie, nu a trecut mult pana ce copilul s-a vazut nevoit sa scurteze sfoara, sa il tina aproape, sa nu-i vada decat latura neagra. El insusi alergand acum printr-un tinut arid si accidentat, nici nu se mai prea uita in sus, cu exceptii notabile care aveau sa se cheme 1984 sau Brave New World. Sau Noi (Zamiatin), care se pare ca le-a influentat pe celelalte doua. Utopia e acum distopie, si-a pierdut ambele atribute, nu mai e buna, ci o exagerare a perversiunii unor modele, nu mai e un non-loc, ci o posibilitate distincta. Nu mai e ceva la care putem spera, a devenit ceva de care trebuie sa ne temem. Este distopia pur si simplu utopia realizata - singura posibilitate a sa de devenire? Nu stiu daca Huxley sau Orwell credeau asta, cert este ca ea nu poate fi atacata decat prin revolta individului, fie ca reuseste, fie ca nu. Poate ca aici este cheia, poate ca nu exista perfectiune fara depersonalizare. Asta vrea sa ii spuna zmeul copilului - "daca ma tragi jos, langa tine, daca nu imi lasi sfoara suficient de lunga, daca incerci chiar sa ma apuci, nu iti pot arata decat fata vopsita in gri si negru, cealalta, cea colorata nu se poate vedea decat daca imi dai drumul".

Si copilul i-a dat drumul. L-a lasat pe Calvino sa isi scrie delicioasele sale mini-utopii (Orasele invizibile) dar i-a lasat pe multi altii sa invarta zmeul pe toate partile, majoritatea neoriginal. Odata cu dezvoltarea literaturii de anticipatie, zmeul nostru s'a ales cu tot felul de zorzoane, cu sfasieturi, cu fundite si pete de smoala. Si de-abia mai zboara. Sigur, copilul are multe zmeie cu care se poate distra, iar cel mare si gri parca nu mai e atat de mare (sau gri)...

Niste carti...

Nu stiu daca e o calitate sau un defect, dar nu sunt omul care sa fie impresionat foarte mult de romane ca Parfumul, Ierusalim sau Amurgul zeilor stepei. Nu ca ar fi vreo legatura pe care sa o pot semnaliza intre aceste ultime lecturi, in afara de faptul ca toate mi-au placut, in limite "rezonabile" insa.

Dar sa le luam la rand. Ismail Kadare, in Amurgul zeilor stepei, incearca ceea ce multi si-au propus, si anume sa descrie sufletul unei anume epoci intr-o anume zona, sa il infatiseze aproape organic, tangibil. Reuseste? In mare da, scapa chiar in general de tenta artificiala intrinseca unei initiative de acest gen. Expatul (da, n'avem cuvantul asta, sa nu v-aud) albanez isi gaseste - sau nu, mai degraba - locul intr-o societate a carei atmosfera e prezentata ca opresiva, sufocanta (URSS, anii '50). Lupta pentru pastrarea identitatii, daca nu individuala, nationala (sau chiar balcanica, in cazul protagonistului) e pierduta din start, toti sunt fie sortiti asimilarii, fie isi vad destinele alterate de vartejul sistemului. Incidentul Pasternak e elementul declasantor al furtunii, furtuna care face ca miscarea deja haotica a personajelor sa duca la ciocniri violente. Iar legenda lui Kostantin si a Doruntinei, laitmotiv al laturii "albaneze" a povestii e din ce in ce mai contrastanta cu evenimentele, semn ca nu se poate intampla in lumea zeilor pitici ai stepei.

Daca romanul lui Kadare este un sirop dulce(totusi)-amar(mai ales), Ierusalim de Goncalo M. Tavares e un amestec inecacios dar care te face cumva sa il bei pana la capat. Scris poate pentru a ne face sa fim mai putini siguri pe concepte ca normalitate sau sanity, pentru mine n-a avut chiar efectul asta (ar fi fost cumva redundant). Rezultatul a fost o canalizare a atentiei mai degraba pe planul estetic decat pe cel ideatic. Si rezultatul acesteia, la randul ei, nu a fost neaparat rau. Romanul abunda de evenimente si imagini care ar putea fi socante, dar apar ciudat de natural in context, oferind o experienta sa-i spunem atipica. Insa, spre lauda lui Tavares, aceasta deviere de la normal nu e un selling point - nu e o carte pe care trebuie sa o citesti pentru ca e putin ciudata. Foarte interesant si modul de prezentare a personajelor, neuniform, subliniind parca faptul ca nu putem folosi aceleasi metode, aceleasi instrumente, aceleasi unitati de masura, desi suntem tentati. La fel, suntem tentati sa cautam afirmatii generale, daca nu chiar solutii, iar portughezul nu ne ofera nici una nici alta, ci o lume in care regulile si concluziile bazate (oare?) pe statistica au poate mai putina importanta decat gandurile unui om catalogat ca nebun. All in all, Ierusalimul lui Tavares este o imagine a realitatii care ne arata, printre altele, ca nu poate exista o imagine perfecta a realitatii.

Apropos de imagine a realitatii, de orice poate fi acuzat Jean-Baptiste Grenouille, personajul principal din Parfumul lui Suskind, doar ca nu are una absolut originala nu. Tema centrala, profund simbolica, il plaseaza pe Grenouille pe o traiectorie departe de orice destin accesibil unui om. Legenda (am voie sa-i zic asa, nu?) crestina sta la baza acestui modern Antihrist, paralelele sunt evidente si daca a ramas cineva doar cu povestea unui ucigas (cum aud ca se cheama filmul, nu l-am vazut) ar trebui sa mai incerce sau sa se lase definitiv de sportul asta - cum care, ganditul :D. Nu as vrea sa intru in poveste, e foarte usor sa dezvalui ceva ce ar trebui descoperit citind, voi spune totusi ca Suskind are in primul rand talentul unui povestitor, stie sa creeze si imagini sugestive, stie sa atraga. Si voi mai spune ca, asa cum mentionam la inceput, nu m-a dat pe spate, poate pentru ca e prea frumoasa (cateodata chiar in grotescul ei). Dar o recomand oricui.

P.S. L-am mentionat pe Pasternak, iata aici un articol interesant. Nu stiu daca este adevarat ce se sustine acolo, dar e perfect plauzibil - asta ca sa nu uitam ca masina propagandei functiona de ambele parti ale zidului.

Recomandari

The easy way out, sau, mai degraba, back in. Via Arana.

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit din dragoste?

Nu-s adeptul lecturilor "situationale", ca sa nu spun utilitare, si asta pentru ca sunt object-oriented in general, dar cu un usor efort de imaginatie as sugera poate Memoriile postume ale lui Bras Cubas, de Machado de Assis. Pentru umor, pentru ironie, pentru caricaturizare. Asta ca safe bet, pentru ca in cazul unor anumite persoane as merge mai degraba pe un monstru intelectual german, un Munte Vrajit (Thomas Mann), daca nu chiar Zarathustra (ghici cine). De ce? Pentru ca imersiunea nu e doar temporara, nu dispare odata cu intoarcerea ultimei file. Si pentru ca descurajeaza folosirea leacurilor, peticelor, solutiilor provizorii.

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?

Steppenwolf, Hesse. Simplu, pentru ca eu sunt.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?

Iosif si fratii sai de Thomas Mann. Ca sa avem ce vorbi o luna (asta dupa luna de care ai nevoie pentru a o citi :P). Si pentru ca "placerea lecturii" - urasc expresia, din motive probabil evidente pentru cei ce au mai citit pe aici - e mai layered si mai completa decat in cazul (aproape) oricarei alte carti citite.

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?

Ah, sunt multe, dar eu imi aduc aminte cu mare placere de o colectie de poeme epice medievale transpuse in proza de cineva. Tristan si Isolda sau Legenda lui Roland nu ar trebui sa lipseasca din inima niciunui copil.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător?

Zen & the Art of Motorcycle Maintenance, Robert Pirsig. Ea insasi o calatorie, atat spatiala cat si introspectiva, ba chiar metafizica, se potriveste perfect, dar cu o conditie - sa calatoresti singur, sau poate in doi, dar atat.

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?

Nu am asa ceva, imi e greu sa imi imaginez situatia. Probabil ar fi bine sa citeasca Walden, de H.D. Thoreau, poate intelege niste lucruri...

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura?

Poate ca niciuna, pentru ca nu merita sau nu i se potriveste. Poate ceva usurel, dar nu total cretin, un Of Mice and Men (Steinbeck), ca sa ii trezesc interesu fara a il/o obliga sa depuna mari eforturi. Poate ceva ciudat, departe de traditii, norme si clisee, un Calvino sau un Boris Vian, ca sa ii demonstrez ca literatura nu este nici pe departe plictisitoare. Sau poate ceva daramator, un adevarat test pe care probabil il va pica, dar si daca il trece... Toamna patriarhului (Marquez), Jocul cu margele de sticla (Hesse), Orasul si cainii (Llosa) ar fi exemple foarte diferite, dar functionale. Ce cale as alege dintre acestea? depinde de persoana, probabil depinde mult si de moodul meu in momentul respectiv...

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus”?

Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar. Ca sa invete umilinta de la cel mai puternic om al vremii sale.

9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri?

Tot Arana, ceea ce imi face sarcina destul de usoara. Penru variatie, nu voi repeta ce am zis la unul din punctele anterioare, ci voi numi o carte pe care am amintit-o doar in treacat: Asa grait-a Zarathustra, Friedrich Wilhelm Nietzsche. Pentru ca devastatoarea forta a germanului e un val care te poate ineca, dar daca esti in stare sa il stapanesti, te poate duce oriunde.

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?

Gog, Papini. Merge chiar si daca acea persoana chiar le-a vazut pe toate (da, nu neg din start aceasta posibilitate).

994 km (1/3)

9 si ceva seara, ies de la Ateneu cu a noua a lui Beethoven in minte (ca din Michiyoshi Inoue nu e chip sa ramai cu ceva), ma indrept pe jos spre gara, imi iau de mancat/baut pe tren si ma duc vesel la casa de bilete.

-Un bilet la Cluj, redus.
-Pai cu ce ajungeti la Cluj?

Da, trenul nu circula, nu fusesem atent, fast forward pana a doua zi dimineata, dupa 3 ore de somn chinuite plec in fine din Bucuresti, sa-mi iau bicicleta. In compartiment, o bunicuta de 65+, in blugi, cu casti in urechi, ma intreaba pe mine (PE MINE!!!) daca e ok sa deschida mai mult geamul, daca nu ma deranjeaza curentul. A welcome change fata de ce intalnesc in mod normal, chiar daca rezolva integrame si sudoku in loc sa citeasca, dar poate ca a citit deja mai mult decat voi citi eu toata viata, si oricum framantarile lui Victor din Maine in batalie sa te gandesti la mine (Javier Marias) nu ma fac sa ma simt superior din punct de vedere intelectual.

Speaking my mind, single trail of thought

Alchemist, Chinese Whispers (asta aud eu, oare ce asculta bunicuta...) dar se potriveste oarecum si cu discursul lui Victor. Asta chiar reuseste Marias - o comunicare directa, sincera, deschisa si relativ profunda intre personajul narator si cititor. Fie ca il intelegei sau nu, fie ca il aprobi sau nu, Victor exista, in carne si oase si ganduri si simtiri, nu e doar o fatada, nu e o cutie neagra. Dar oare ajunge? Nu vreau sa ma intorc la ce caut eu intr-o carte, cert e ca asteptarile mele nu sunt aceleasi cand mai am in fata peste 15 ore de drum. Da, chiar, e o carte de tren, de metrou sau autobuz, desi pare mai "intelectuala", desi nu e ce ai numi in mod automat o lectura confortabila. Siret Marias, imi ia ochii cu imagistica, mai arunca si cate o pastila efervescenta care imi agita putin gandurile.

...don Juan sau Juan sau Juanito sau Tellez sau Excelenta Sa, niciodata aceleasi cuvinte sau vocative pentru aceeasi persoana, persoanele sunt atat de variabile ca si povestile, in functie de cine le numeste si le cheama.

Corect in esenta, dar banal, chiar daca poate suna frumos. Cu toate ca sustin ca importanta obiectului e adesea neglijata, n-as merge pana la a contrazice afirmatii ca cea de mai sus. Afirmatie care explica intr-o oarecare masura unul din principalele puncte de interes al autorului - perceptia. Se tot chinuie sa ne faca sa intelegem cat de putine stim despre o persoana, cat de des avem informatii gresite, cat de usor suntem inselati. Ne aduce aminte (de parca uitasem) ca folosim etichete si scurtaturi by default, ca impartim oamenii in categorii, ca rareori vrem sa stim mai mult decat ce e evident. And so on and so forth. Mai scot capul pe geam, mai fac o poza, ma mai uit pe spatele carti, unde scrie ca "Javier Marias atinge profunzimi abisale" si injur... Bine, poate ca exagerez putin, cartea nu e chiar groaznica, elementele de constructie sunt relativ interesante, mai ales un soi de repetitie augmentativa ce puncteaza actiunea si are ca instanta finala cateva fraze care aproape ca fac o impresie mai puternica decat tot restul.

Maine in batalie sa te gandesti la mine si cada spada ta fara tais: mori in deznadejde. Povara sa fiu eu maine pe sufletul tau, sa fiu eu plumb inlauntrul pieptului tau si sa sfarseasca zilele tale in sangeroasa batalie: cada lancea ta.

Putin scarbit de cat de previzibila e actiunea, putin consolat de faptul ca nu aflu, adica nu mi se spune (ca de intuit intuisem demult) chiar totul pana la final, putin plictisit de lovitura de teatru, varianta light, de la sfarsit, inchid cartea, in mod sigur forever, ma uit la ceas, ma uit pe geam, respir adanc si bag mana adanc in rucsac...

Alive: de la Svevo la Augury

Trebuie sa spun de la inceput ca urmeaza un post atipic pentru blogul asta, un post fara vreo tema precisa sau mai bine zis impartit intre mai multe, un post care incearca sa acopere, macar superficial, golul dintre ultimele mele cuvinte de aici si ce planuiesc sa abordez (si de data asta ma voi tine de cuvant).

Nu va voi plictisi cu facultatea (da, motivul pentru care n-am mai dat pe aici este ca am avut o facultate de terminat), desi am in minte niste observatii cu privire la modul de abordare al invatamantului superior. Voi trece direct la lucruri mai placute care s-au strecurat intre timp, primul dintre acestea find romanul Constiinta lui Zeno de Italo Svevo. Construita pe principiul anti-eroului, cartea nu prea ofera punti de empatizare - sau mie nu mi-a oferit, dar ma gandesc ca, daca altcineva a avut un alt fel de experienta, e grav. "Atipic" nici macar nu incepe sa descrie ce e Zeno - om fara trasaturi, ba nu, a carei unica si dominanta trasatura e incoerenta. Altfel, nu pot gasi macar vreun exemplu de calitate atribuibila, fara a putea gasi si dovada prezentei defectului asociat. Pe masura ce citeam, crestea in mine intrebarea "de ce?" - ce nevoie putem avea de Zeno, ce poate el sa ne spuna, trecand peste faptul ca nu e sincer nici cu sine, nici cu cititorul. Raspunsul e la fel de vag si ambiguu ca rolul psihanalistului in toata povestea (cititi si veti vedea) - e vorba de o perspectiva alternativa, care substituie vitalitii, adevarului si ordinii boala, minciuna si haosul. Ce e intrucatva descumpanitor este ca functioneaza - un fapt greu de acceptat si de asimilat, modelul lui Zeno nu e atat de departe ca functionalitate de modelul obisnuit in care vrem sa ne vedem cu totii. Daca am totusi ceva de reprosat lui Svevo, este ca daca s-ar fi jucat mai mult cu perceptia, ar fi obtinut un efect atat mai spectaculos cat si mai durabil... in plus, se cam intinde steril (vezi toata povestea cu amanta sau cu intreprinderea lui Guido).

Asta ar fi cea mai recenta lectura, de restul sunt destul de departe acum (ca timp, dar mai ales cu mintea) ca sa nu pot spune mai mult de doua vorbe. Daca Fratele lui Rousseau de Stephane Audeguy - o poveste impertinenta, dar erudita, indrazneata si amuzanta fara a pierde din profunzime, pe modelul unui Huysmans care, in aparenta, nu se ia in serios - mi-a placut si o recomand oricui, nu pot spune acelasi lucru despre Maja Desnuda, care mi-a adus aminte de ce il considerasem pe Vicente Blasco Ibanez un scriitor foarte plictisitor. Ar fi de mentionat si The Wind-Up Bird Chronicles a lui Haruki Murakami, care, in ciuda unor mici imperfectiuni si a unei usoare carente de profunzime overall, m-a convins sa revin la autorul japonez, candva. Nu pot trece nici peste Gladiatorii lui Koestler, care dovedeste un simt acut al observatiei si o buna abilitate de a trage concluzii, sau peste Smulgatorul de Inimi de Boris Vian - disturbing, imaginativ, suprarealist, o experienta care rezida mai degraba in spatiul imaginilor decat al ideilor.

In lumea muzicala, o recolta ceva mai bogata, dar despre care voi vorbi ceva mai pe scurt. Maltezii de la Abysmal Torment au scos cel de-al doilea album, Omnicide, si suna, citez, de sa-ti bati copiii, adica fix cum trebuie sa sune un album de brutal death. Foarte inchegat, excelent produs (pentru genul abordat, nu va ganditi la un mixaj cristal) si cu o atmosfera foarte intunecata, nu ii pot reprosa nimic. Genul produsului cu adevarat matur - spun "cu adevarat" pentru ca de obicei matur e un eufemism pentru fara vlaga, blazat, cuminte sau fara idei noi - care indeplineste criteriul coeziuni si accesibilitatii (in limite rezonabile) fara a taia din alte zone.
La polul opus in ceea ce priveste metalul, avem Tears for the Dead Gods, cu albumul omonim din 2005. Un progressive metal superb al carui principal atu este conceptul, faptul ca totul, la nivel de pasaj sau la nivel de piesa, serveste unicului scop de a contura o poveste. Poveste pe care nu o stiu - unele din versuri, din cat am putut intelege, ma duc cu gandul la Dune, could be wrong though - dar pe care o pot ghici ca desfasurare, momentele de tensiune, conflictele si deznodamantul fiind prezente fara echivoc in muzica.
Tot in zona progreessive, dar de data asta in combinatie cu death metal, avem parte de al doilea album al canadienilor de la Augury (Fragmentary Evidence), care adauga cu naturalete jazzul in mix si rezultatul e mind-blowing: pe la a 10-a ascultare raman cu sacul plin de lucruri noi neobservate inainte. Straturi caree se impletesc si intrepatrund, solouri de bass fretless, baterie furibunda - exemplul perfect de muzica nu doar stoarsa din testosteron, dar care nu a dat nimic din rautate pe complexitate.
In rest, in afara metalului mi-am petrecut destul timp cu Philip Glass, hipnotizat de structurile minimaliste, de crescendourile lente care duc la eliberari de tensiune. Am dat recent si de Weather Report (da, tarziu, stiu), pe care ei pot adauga linistit la colectia mea mica, dar in crestere, de jazz fusion, ca merita toata atentia.

Deeocamdata atat, revin curand (promit) cu lucruri mai serioase.

Ce-am mai citit (part 1)

Iata ca a trecut iarasi destul timp de la precedentul post, iata ca, desi mi-am propus sa scriu mai des nu am facut-o, din varii motive. Intre timp, am strans destule subiecte, dar pana sa le dezvolt voi incerca o prezentare a catorva din ultimele mele lecturi, acele carti despre care nu pot scrie mai mult de cateva randuri, fie pentru ca nu merita, fie pentru ca, pur si simplu, nu reusesc sa prezint altfel decat pe scurt si poate sec experienta oferita.

Alvaro Mutis - Ispravile si necazurile gabierului Maqroll

Mi-a adus aminte putin de Marquez, dar nu de Toamna patriarhului sau de Un veac de singuratate, ci mai degraba de Dragoste in vremea holerei. Nu neaparat prin subiect, ci prin ton, desi Maqroll este mai putin delicat si ceva mai direct. Personajul principal este interesant, se invarte in jurul temei destinului, cu o resemnare ce nu aduce totusi a infrangere. In rest, nu am dat de nimic care sa ma impresioneze in mod special. este o lectura placuta, o carte frumoasa, desi destul de intunecata.

Joaquim Maria Machado de Assis - Memoriile postume ale lui Bras Cubas
Aud ca Machado de Assis a fost influentat de Laurence Sterne si al sau Viata lui Tristram Shandy, gentleman - trebuie sa o citesc si eu, pentru ca mi-a placut cartea brazilianului. Interesanta aceasta idee cu memoriile postume, interesanta si privirea aruncata societatii braziliene din secolul XIX. Mult umor, intr-un registru care ajunge pana la cea mai muscatoare forma de ironie. Personajele sunt parca desenate, de fapt pe jumatate caricaturi. Fiind vorba din nou de o naratiune la persoana I, evident ca Bras Cubas e in centrul atentiei, si nu plictiseste de loc, fie ca e vorba de o cugetare pseudofilosofica, fie de un episod amuzant. Stilul este neconventional, mai ales pentru vremea respectiva, naratorul uita, revine, se joaca cu "publicul" sau, mentinand o cronologie aproximativa - acesta, stilul adica, este pana la urma principala atractie a unei carti care nu are, totusi, cum sa fie o revelatie pentru un cititor din vremurile noastre.

Gabriel Garcia Marquez - Povestea tarfelor mele triste
Un scriitor inconstant din punctul meu de vedere, Marquez ofera cu aceasta... nuvela cred ca o pot numi o experienta interesanta, poate socanta pentru unii, dar lipsita de valoare permanenta. Vorbeam la un moment dat despre ce inseamna literatura pentru mine - nuvela de fata intra in categoria acelor povesti frumoase (a nu se intelege neaparat ca vorbesc de floricele si fluturasi) care pot chiar sa imi placa foarte mult, la un moment dat, dar pe care nu le-as recomanda in chipul de creatii semnificative. Fara indoiala, autorul este un maestru al penitei, al pixului, al tastelor (nu stiu cu ce unelte scrie el), fara indoiala, imaginatia lui este flexibila si usor pusa in scena, dar, la fel, fara indoiala, nu este un mare ganditor - ce are mai multa importanta variaza evident in functie de cititor. revenind de la general la specific, nuvela isi merita toate cele 45 de minute (sau pe-acolo) de care e nevoie ca sa fie citita, nu cred ca mai merita macar inca o secunda de gandire dupa. Then again, asta sunt eu, cu asteptarile, criteriile si valorile mele...

Bertrand Russell - De ce nu sunt crestin
In cu totul alt registru a venit aceasta colectie de eseuri ale filosofului britanic. Sincer sa fiu, ma asteptam la mai mult. Daca problemele sunt puse corect, ele sunt totusi destul de superficiale pentru un asemenea subiect. In plus, au fost discutate prea mult, atat inaninte cat si dupa Russell. Obiectiile lui sunt indreptate in cea mai mare parte impotriva bisericii, impotriva modului in care sunt aplicate principiile crestine deci, si nu impotriva principiilor in sine. Chiar si cand se ajunge la aspecte situate la o profunzime mai mare, nu se incearca altceva decat discutarea punctuala a lor, ansamblul este neglijat de cele mai multe ori. Cea mai interesanta parte mi s-a parut o discutie a autorului cu un preot - culmea, vorbind despre argumentatie, mi-a placut mai mult de fata bisericeasca decat de filosof. Se discuta acolo diverse subiecte care aproape ca lipsesc din restul volumului, cum ar fi argumentul cauzei prime - demontat fara probleme de Russell. Per total, sentimentul de "been there, done that" nu mi-a dat pace, la fel ca gandul ca nimic nu ajunge la radacina problemei, desi ar trebui.

Vor mai fi posturi pe acest tipic, poate chiar in curand. Am citit destul de mult si variat in ultima vreme. Pana atunci insa, voi reveni cu alte subiecte, pentru ca, pe langa cheful de citit, mi-a revenit si pofta de scris...

Iosif si fratii sai

In genere, am pasit cu acest roman pe o noua treapta a vietii mele literare, intrucat prin el m-am detasat, cel putin de data aceasta, de tematica individuala si burgheza, trecand la tipic si mitic.
Thomas Mann

A trecut o luna de cand am terminat acest roman, o luna in care am tot incercat sa adun cumva cateva ganduri si sa le astern aici. Ce-i drept, nici n-am trecut printr-o perioada tocmai lipsita de preocupari cronofage, dar in mod cert principalul motiv al acestei "intarzieri" este insasi natura romanului despre care vreau sa vorbesc. M-am gandit chiar la un moment dat sa trec la altceva, dar nu pot face asta pentru simplul motiv ca, daca nu scriu despre asemenea carti ,inseamna ca subiectele pe care merita cu adevarat sa le abordez sunt foarte putine.

Si iata ca am si inceput cu laudele, dar nici n-ar fi putut fi altfel. Iosif si fratii sai este un roman monumental din mai multe puncte de vedere. Desigur, cel mai evident e chiar dimensiunea sa si ca sa scap acum de acest aspect prea putin important voi spune ca in ciuda celor 1800 de pagini si al temei abordate, deloc facile, se citeste surprinzator de usor. Pentru cei familiarizati cu Mann, voi spune ca mi s-a parut mult mai "deschis" decat Doctor Faustus sau Muntele Vrajit, de pilda. Poate ca scriitorul si-a dat seama ca daca isi pastreaza stilul la fel de opac si dens, chiar nu il va citi nimeni - mai degraba, o idee care mi-a venit este ca, fiind vorba de o poveste ce se presupune cunoscuta, nu a considerat necesar sa duca actiunea pe o treapta inferioara din punct de vedere al importantei, pentru a atrage atentia asupra incarcaturii spiritual-intelectuale. In plus, ideea de ritual, de sarbatoare, de pilda este atat de importanta incat povestea in sine trebuia sa-si pastreze un rol insemnat.

Aceasta poveste este cea biblica a lui Iosif, fiu al lui Iacob/Israel, ajuns mare vizir in tara Egiptului dupa ce fusese vandut de fratii sai. In linii mari, tot ce se intampla este ceea ce stiam deja - de la viata lui Iacob pana la nasterea mult iubitului sau fiu la celebrul episod al talmacirii visului faraonului, pentru a se ajunge in final la stabilirea lui Israel (nume care ajunsese sa semnifice tot neamul) in Egipt. Noutatea consta in modul de abordare al acestui subiect, precum si in faptul ca Mann, "baiat destept" dupa cum ziceam la o bere, nu avea cum sa rateze prilejul de a il plasa pe Iosif in timpul domniei lui Akenaton. Suntem aruncati fara cine stie ce menajamente intr-o lume in care zei si oameni se nasc si mor, o lume in care viata devine ritual si invers. Dupa cum spune insusi autorul:

Serbarea in sens de ceremonie mitica si de repetare senin-grava a unei intamplari originale s-ar putea spune ca e insusi motivul de baza al romanului meu; o data, eroul chiar poarta numele de "Iosif em heb" - "Iosif in sarbatoare".

Mai mult decat atat, dialogul dintre personaje si dumnezeii lor este omniprezent, transformarile, atat in randul unora cat si al altora, sunt frecvente. Istoria se repeta intr-o anumita masura, dar si prezentul devine istorie, evenimentele cu adevarat noi urmand a avea loc, din nou, in viitor. Personajele joaca, nu de putine ori, roluri ce fusesera "scrise" cu sute de ani in urma, cateodata sunt chiar aproape constiente de acest lucru, incercand fie sa pastreze povestea cat mai aproape de original, fie sa se dovedeasca mai presus de limitarile acesteia. Oamenii sunt intrupari ale zeilor si acestia la randul lor sunt sublimari ale oamenilor, creatorul este creat la randul lui si nu se stie, nici nu e relevant care a fost primul. Si asa mai departe...

Stilul si mai ales tonul cu care sunt prezentate toate acestea (si sunt integrate in episodul biblic) este de-a dreptul incantator. Nu stiu cum a reusit sa pastreze echilibrul intre tema cat se poate de serioasa si un registru atat de luminos, nu stiu cum se face ca mi-l imaginez intotdeauna cu zambetul jucaus si satisfacut de sine al celui ce stie mai multe decat vrea sa spuna, desi in niciun moment nu pare lipsit de un respect deplin fata de cele discutate. La fel, nu imi dau seama cum imbina ironia cu afectiunea fata de personaje si nici cum da senzatia, alternativ, de copil care se minuneaza in fata lumii si de intelept fata de care nu mai exista secrete.

In incheiere, nu pot proceda altfel decat cum am facut cand am scris despre Doctor Faustus - va las cu un citat din roman, si anume un gand al lui Iosif:

Tocmai asta-i, isi spunea in sinea lui, ca Dumnezeu le savarseste pe toate, dar ne-a harazit noua cugetul si sentimentul ca suntem vinovati fata de El, tocmai fiindca ajungem vinovati pentru El. Omul poarta vina lui Dumnezeu, si nu ar fi decat cinstit ca, intr-o zi, Dumnezeu sa se hotarasca, in sfarsit, sa poarte el vina noastra. Cum o va scoate la capat Sfantul-Neprihanit, este nesigur. Dupa judecata mea, pentru asta ar trebui sa devina chiar om.

Dostoevsky, in fine

Nu stiu daca se observa, dar urasc introducerile. De data asta insa nu pot gasi vreun ocol, trebuie sa ma intorc putin in timp pentru a explica relatia mea cu barbosul din poza de mai sus. Perioada vizata este cea a liceului, nu imi aduc aminte exact in ce clasa, cam pe la mijloc oricum a inceput lumea din jurul meu sa citeasca Dostoevsky (din multele moduri de a-i scrie numele l-am ales pe acesta fara vreun motiv anume). Ce inseamna "lumea din jurul meu"? Cei cativa colegi care mai citeau cate ceva, diferit de Ion si Mara (pentru scoala) sau de ProSport si Libertatea. Ocupat fiind la inceput cu alte carti, pana sa ii acord vreo sansa, scriitorul rus devenise un soi de fenomen, ajungand chiar si la oameni de care si acum ma indoiesc ca ar fi inteles ceva din ce citeau acolo. Si atunci a intrat in scena o pornire a mea, foarte acuta in acea vreme, impotriva a tot ce e "la moda". Pornire stupida, fie si numai pentru faptul ca atunci era nediscriminatorie.

Si uite asa am ajuns eu aproape de finalul facultatii, tot trecand pe langa Dostoevsky, ba chiar incercand cateva pagini la un moment dat, numai pentru a pune cartea din nou in raft. Intr-un final, mi-am luat inima in dinti, convins de parerile mai multor prieteni, convins de desele referiri din alte carti. Am inceput cu ce altceva decat Crima si pedeapsa. Bun, interesant, parca totusi underwhelming, dar m-a facut sa vreau mai mult. Enter Demonii...

Inceputul greoi, de care fusesem avertizat de catre aceeasi prieteni, nu a reusit sa ma indeparteze si apoi, cu fiecare pagina, nu m-am mai putut desprinde. Pe masura ce capitolele treceau, m-am simtit tot mai prins intr-o lume fascinanta, lume in care se intampla lucruri halucinante si in care dai de persoane din cele mai speciale. Ramanand la o privire de ansamblu, pe langa filosofia si psihologia mult mai dense decat in Crima..., de data asta nicio raza de lumina nu strapunge intunericul omniprezent. Atmosfera este apasatoare si autorul nu face niciun efort pentru ca cititorul sa aiba o experienta confortabila.

Desi firul principal este foarte puternic, temele bine puse la punct (inclusiv alegoria biblica pe care va las placerea sa o descoperiti, in caz ca nu ati citit inca romanul), numai mergand in detaliu, analizand fiecare personaj in parte, iti dai seama de intregul spectru al romanului. Stepan Trofimovici, primul prezentat, e las si ridicol in cea mai mare parte a timpului, cu accese sporadice de demnitate care nu reusesc insa sa schimbe imaginea de ansamblu. Prototip al omului care nu a avut niciodata curaj sa faca ceva notabil, dar care se crede destinat pentru asa ceva, e poate simbolul unei generatii care a facut posibila aparitia unor monstri, ca fiul sau, Piotr Stepanovici. De departe cel mai activ in ceea ce priveste succesiunea de evenimente din carte, viclean, abil si fara scrupule, acesta din urma e surprinzator de superficial din punct de vedere psihologic. Nihilismul lui se opreste la nivel politic, sau, daca sunt ingaduitor, la nivel social. Mai departe nu pune pret pe mare lucru si nu intelege prin ce trece personajul principal al romanului, care il intereseaza doar datorita carismei si poate inteligentei acestuia. Nikolai Vsevolodovici Stavroghin, caci la el am ajuns, fascineaza inca inainte sa apara in actiune propriu-zis prin puterea lui - puterea de a domina orice alt individ, si mai ales puterea de a nu-si dori neaparat acest lucru. "Demonul" sau, totusi (desi este numit la un moment dat un biet dracusor), nu e chiar atat de usor de controlat, Nikolai este nihilist la cu totul alt nivel decat Piotr. Si chiar daca el insusi spune la un moment dat ca s-ar fi sinucis din plictiseala daca nu ar fi existat speranta, am reusit sa nu ma las pacalit sa rad de el, pentru ca de data asta nu ridicolul este tema definitorie. Desi as mai avea multe de scris despre el, ma voi opri la inca o paralela cu Crima... - looking back, Raskolnikov mi se pare o caricatura a lui Stavroghin, un simulacru nereusit care, tocmai pentru ca nu are mare lucru din maretia celuilalt, isi merita salvarea/mantuirea.

Un rol secundar in actiune, dar principal din punct de vedere ideatic il ocupa Kirilov. Marcat, ca multi altii, de Stavroghin la un moment dat din viata, Kirilov intruchipeaza paradoxul ateului care, in momentul mortii, devine Dumnezeu. Nu pot fi de acord cu aceasta idee, dupa cum nu pot fi de acord cu faptul ca ateul, odata constient ca e ateu, nu mai poate trai (ipoteza care impreuna cu cele zise inainte alcatuieste o relatie de necesitate si suficienta) , dar problematica este extrem de interesanta si bine pusa in lumina. Incepand de la discutiile despre durere si frica si terminand cu marcanta scena a mortii lui, Kirilov nu este un personaj pe care sa il uiti usor.

As mai putea vorbi despre Sigaliov, despre Satov, despre Andrei Antonovici si o serie de alte personaje, dar m-as intinde prea mult si nu stiu daca as mai atinge un subiect foarte important pentru mine. Am fost, daca nu surprins, cel putin impresionat de multitudinea de asocieri, unele foarte ciudate, pe care mintea mea le-a facut in timp ce citeam cartea. Astfel, Stavroghin mi-a adus aminte de Max Demian - unul negru, celalalt alb, personaje in negativ, fiecare cu semnul lui Cain in frunte (cititi Demian!), atat de diferiti si atat de asemanatori, in acelasi timp. Apoi, Rusia lui Dostoevsky e aproape un personaj in sine, vie, organica, asa cum va fi si Germania lui Mann in Doctor Faustus. Sunt aproape sigur ca Huxley, in Brave new World, nu era indiferent fata de Sigaliov, iar un schimb de replici dintr-un film al lui Kubrick (din pacate nu reusesc sa imi aduc aminte care) seamana suspect de mult cu o parte din discursul lui Kirilov. Si tot asa, normal de altfel, pentru ca Dostoevsky a influentat o intreaga generatie de scriitori care, la randul lor, si-au pus amprenta pe cei ce urmau...

Am uitat sa precizez ca urasc si incheierile, nu? Nu stiu daca e treaba mea sa dau sfaturi, dar faceti rost de carte, cititi-o, sau daca nu o cititi, sa nu fie din cauza vreunei prejudecati cretine, cum a fost in cazul meu.

1001 books you must read before you die

In general nu suport blogurile oamenilor care, cum vad ceva "comentabil" (stiu, nu exista cuvantul - ar trebui) pe strada, la teve, on teh internetz se apuca sa scrie. Critic si superior, de cele mai multe ori, pentru ca e mai usor sa injuri decat sa lauzi, pentru ca prinde mai bine. Eh, tocmai din acest motiv mi-a luat ceva sa ma hotarasc sa abordez subiectul de fata, desi ma roade de ceva vreme.

Probabil stiti despre ce e vorba:
1001 Books You Must Read Before You Die is a literary reference book compiled by over one hundred literary critics worldwide and edited by Peter Boxall, an instructor of English at Sussex University, with an introduction by Peter Ackroyd. Each title is accompanied by a brief synopsis and critique briefly explaining why the book was chosen. Some entries have illustrations.
(wikipedia)
A aparut si la noi in librarii, in limba romana, lista se gaseste pe net (aici de exemplu). Cand am data prima oara de carte, am inceput sa o rasfoiesc de la coada spre cap si dupa un numar aparent interminabil de pagini am vazut ca sunt inca dupa 1990. Apoi am deschis cartea fix la mijloc si anul era 1955. Iata si niste numere: 69 de carti aparute dupa 2000, 785 dupa 1900, doar 12 pre-1700. Revoltat, am obiectat ca asa ceva nu iti poate oferi o imagine macar corecta, daca nu completa, a literaturii. Nici macar o imagine a literaturii momentului, pentru ca, la fel ca in orice arta, fiecare autor e influentat, mai mult sau mai putin, de predecesorii sai. Se poate citi un roman si fara context, dar experienta nu mai este aceeasi. Ca sa nu mai spun ca nu mi se pare in regula faptul ca sunt mai multe carti de Paul Auster (who the fuck is Paul Auster, no really, stiu cine e, am incercat ceva, nu mi-a placut dar sa zicem ca sunt eu nebun - de aici pana la a fi scris 6 din cele mai importante carti ever e insa cale lunga) decat de Thomas Mann sau Dostoevsky, spre exemplu. Si as putea sa mai insir...

Numai ca la un moment dat mi-am dat seama pentru cine este facuta lista. Pentru aceiasi oameni carora le sunt adresate cele cateva paragrafe de pe ultima coperta a unei carti. Cel pentru care conteaza ce spune The Times despre romanul pe care intentioneaza sa-l cumpere. Tanarul intelectual (primul impuls a fost sa pun acest cuvant intre ghilimele) care are acasa doua rafturi de carti, toate lucioase si noi, cel care colinda librariile ca sa vada ce a mai aparut. Pentru el, literatura incepe cu Salman Rushdie si se termina cu Ian McEwan (nu ca as avea ceva cu acesti autori in sine). Probabil a citit si 1984, in colectia Polirom si The Picture of Dorian Gray, ca Oscar Wilde a fost si va fi intotdeauna la moda (iarasi, nu am nimic cu el). Mai departe in timp nu prea s-a dus, a incercat ceva de Hamsun poate, nu i-a placut dar nu va recunoaste asta in veci. Nu vede niciun sens in a se apuca de Divina Comedie sau de Iliada, prea putin il intereseaza ce citeau autorii pe care ii citeste el. Vrea o picatura de filosofie diluata intr-o ciorba de farmec si intamplari socante. Vrea in mod obligatoriu sa fie surprins, dar nu tine neaparat sa gandeasca. Nu e in stare sa-ti spuna de ce i-a placut o carte, mai departe de "e foarte frumoasa", "m-a impresionat" si "are un stil aparte".

Si nici macar n-ar fi groaznice toate astea, ba chiar as zice ca e un bun punct de plecare, cu conditia ca dezvoltarea sa nu fie unidirectionala. Numai ca acest tanar intelectual, voluntar sau nu, incepe sa isi dea aere. "Cum, n-ai citit nimic de Houellebecq?" si se vede ca te respecta ceva mai putin. Fereasca sfantul sa te dovedesti nepregatit in a lauda ultima aparitie din Raftul Denisei sau sa spui ceva de rau despre colectia Polirom. Si, mai important, daca reuseste totusi sa articuleze ceva despre filosofia din spatele ultimei carti citite, sa nu cumva sa te aventurezi sa-i explici ca nu e deloc o noutate - iti va demonstra fara echivoc ca gresesti, pentru ca nu cunosti fenomenul. Si daca reusesti cumva sa il pui intr-o postura mai putin comoda - aproape intotdeauna se poate cu Liiceanu sau Patapievici, personajul nostru ii lauda invariabil, dar de cele mai multe ori nu a citit nimic de ei, in afara de vreun articolas - va replica intotdeauna cu vesnica intrebare "Dar tu l-ai citit pe x?"

Doctor Faustus

Sa nu mai vorbim despre aceste pacate ale pioseniei, zise el
Thomas Mann - Doctor Faustus

Mann era deja, pentru mine, autorul celei mai plictisitoare carti bune... sau al celei mai bune carti plictisitoare - ma refer aici la Muntele Vrajit. Citisem si Lotte la Weimar si Casa Buddenbrook, deci stiam oarecum la ce sa ma astept de la romanul care da titlul acestui post. Si totusi...

Probabil, primul lucru pe care trebuie sa il afle cei care nu s-au intalnit cu scriitorul german pana acum e ca, daca vor de la literatura spectacol, daca sunt in cautarea frumusetii, a "gingasiei", daca vor sa fie surprinsi la fiecare pagina... ar fi bine sa citeasca altceva. Doctor Faustus e printre putinele carti care isi merita calificativul grea - a o citi presupune determinare si efort, tocmai pentru ca nu isi propune in niciun moment sa te atraga. Nu e o carte pe care sa n-o poti lasa din mana pentru ca vrei sa afli in orice moment ce se va mai intampla, si asta tocmai pentru ca nu se intampla mare lucru. Tocmai de aceea, atentia iti este foarte solicitata, pentru ca focusul nu e pe evenimente usor de retinut. Cuvinte ca suspans ii sunt straine cu desavarsire lui Mann, actiunea e previzibila dar, cum spuneam, nu actiunea este partea importanta a romanului.

Dar care e? ar fi intrebarea logica. Dupa atatea argumente indreptate aparent impotriva farmecului cartii (a propos, farmec e un alt cuvant ce nu poate fi asociat cu Doctor Faustus) ar trebui poate sa explic de ce m-a impresionat. Numai ca imi e foarte greu sa o fac - asa cum se intampla de obicei cu operele care te ating profund. Adrian Leverkuhn, personajul principal, e printre cele mai complexe de care am dat pana acum, si nu numai prin insusirile, caracterul, personalitatea sa ci si prin "detalii" (de fapt, elemente destul de importante) ca distanta, permanent variabila, pe care o simti fata de el. Serenus Zeitblom, personajul-narator, este de o neverosimilitate halucinanta, mai ales pentru ca, in mod ciudat, nu deranjeaza. Sentimentele lui pentru Leverkuhn ajung clar la cititor, si totusi exista ceva care te impiedica sa le intelegi, sa le simti. Si asta dincolo de rezervele exprimate chiar de Zeitblom, care nu se sfieste sa dea masura arogantei, de multe ori indreptatita dar uneori nu, a prietenului sau.

N-as vrea sa spun prea multe, desi orice as spune nu prea am cum sa stric placerea de a citi romanul (de fapt nici nu stiu daca o pot numi placere, mai degraba o experienta spirituala si intelectuala pe care ma bucur ca nu am ratat-o). Nu pot totusi sa nu amintesc macar finalul, de o forta fantastica. Final tragic, putin artificial dar iarasi fara sa deranjeze - de fapt cu o lipsa de naturalete caracteristica unei parti din muzica lui Leverkuhn, excelent descrisa de Mann/Zeitblom. Final care incununeaza impletirea (mai degraba in "polifonie" si nu in contrapunct - inca o paralela cu muzica) destinului compozitorului cu cel al Germaniei. Pentru ca si asta marcheaza romanul - biografia este scrisa de Zeitblom chiar in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Pana la sfarsit, nu ai cum sa nu-ti dai seama ca Leverkuhn de fapt este Germania, cu toate evidentele diferente evolutive. Nu stiu daca asta a fost chiar intentia lui Mann, probabil as fi putut sa aflu citind ceea ce se cheama "romanul unui roman", atasat la sfarsitul cartii - pagini in care Mann povesteste ce s-a aflat in spatele operei - dar am fost prea... obosit, da, asta e cuvantul - ceea ce poate subliniaza cel mai bine implicarea solictitata de Doctor Faustus.

In incheiere, cateva replici care poate nu spun nimic cuiva care nu a citit romanul, dar sper sa ofere totusi o oarecare idee:

Voiam sa ies, cand ma opri strigandu-ma pe numele de familie: "Zeitblom!" ceea ce, de asemenea, avu un ecou foarte dur, si intorcandu-se spre mine, zise: Am gasit. Nu-i dat sa fie.
- Ce sa nu fie, Adrian?
- Ce-i bun si nobil, imi raspunse, ceea ce se numeste omenesc, cu toate ca-i bun si nobil. Cele pentru care oamenii au luptat, citadele au fost luate cu asalt, profeti au proclamat triumfatori, asta nu-i dat sa fie. Trebuie luat inapoi. Eu voi lua inapoi.
- Nu te-nteleg bine, dragul meu. Ce vrei sa iei inapoi?
- Simfonia a noua, raspunse.

Papini, teorii, modele si altele...

Este greu, cred, sa se gaseasca un alt om care de-a lungul vietii sale sa fi dat un faliment mai mare ca mine.
Giovanni Papini - Un om sfarsit

Ii povesteam cuiva ca daca as fi citit cartea asta cand am avut prima oara ocazia, as fi maturat pe jos cu scriitorul italian. Asta s-ar fi intamplat acum aproape 8 ani, cand am citit (printre foarte putinele mele lecturi pentru scoala) Romanul adolescentului miop al lui Eliade. Ma bucur ca am luat atunci decizia logica de a nu cauta romanul lui Papini - logica pentru ca nu mi-a placut deloc cartea care facea referiri chiar enervante la ea. Nu ca nu as fi avut dreptate sa tarasc Omul sfarsit prin mocirla, tinand cont de ce eram eu atunci - plin de "vitalitate metafizica", si cu mult prea putina toleranta pentru ce se indeparta de aceasta idee. Poate ca atunci nu as fi facut nici macar diferenta intre Eliade si Papini - acum o fac, romanul primului sta inca in acea mocirla si nu vad sa iasa de acolo prea curand. Ca o paranteza - Eliade fans, da stiu, "citeste aia, citeste ailalta!!" - maybe I will someday.

Desigur, motivele pentru a il calca pe Giovanni in picioare sunt inca acolo, apar insa si circumstante atenuante... de fapt, nu, apar motive pentru a-l admira. Bizar poate, multe dintre ele sunt legate de Gog, carte care pune in lumina doua calitati de netagaduit - un bisturiu cat se poate de fin si o nebunie ludica de care nu dai prea des. Calitati care pun in alta lumina ceea ce ar fi putut fi privit ca o lamentare penibila in Un om sfarsit, dar nu scuza (aproape) voluptatea cu care Papini imbratiseaza esecul.

Ciudat poate, ceea ce m-a pus cel mai mult pe ganduri din acest roman e prima parte, si in special obiceiul personajului-narator de a schimba teoriile, modelul, filosofia cu o frecventa ametitoare. Am mai spus-o si repet, nu agreez modul de viata al persoanelor pentru care un sistem de valori e doar un bun subiect de conversatie la o bere. Ceea ce stim, credem ca stim, ceea ce doar banuim despre lume alcatuiesc impreuna un simplu model, model care determina alegerea unor valori, valori care ar trebui sa ne ghideze in tot ce facem. Armonia totala in acest sens e desigur dincolo de posibilitatile noastre, dar cred ca trebuie cel putin sa ne indreptam spre acest ideal, pentru ca altfel toate aceste "jocuri" ale ratiunii n-ar avea sens. In aceste conditii, e de la sine inteles ca prezinta destul interes cauzele si modul in care cineva isi poate schimba modelul si valorile. Papini (in carte) o face aproape din plictiseala cateodata, din dezamagire alteori - dezamagire cauzata de nepotrivirea cu viata "reala". Dar nu o face prea usor... si prea des?

Presupunand ca o persoana nu face parte din randul celor pentru care toate asta sunt doar "vorbe", in mod sigur a avut momente in care propriile valori s-au dovedit cel putin incomode, si nu ma refer aici doar la principiile rigide cu care nu am fost niciodata de acord. In astfel de situatii, intrebarea logica pe care totusi multi nu si-o pun (si Papini pare ca si-o pune prea rar) este daca nu cumva sistemul de valori e ok si trebuie sa tinem cu dintii de el. Italianul alege varianta, poate mai simpla, care presupune pur si simplu schimbarea modelului de fiecare data cand apare o problema. Departe de mine gandul ca nu trebuie facut asa ceva niciodata, dar cred ca sunt momente in care modelul trebuie sa ramana fix si eventualele neregularitati integrate in acesta. In fond, a fi ateu si a incepe sa crezi (sau sa crezi ca crezi - ceea ce nu se intampla tocmai rar) in momente dificile e cam acelasi lucru cu ce tot face Papini, la un nivel elementar.

In mod ideal, conceptiile ar trebui sa fie suficient de ferme incat sa aiba substanta indiferent de circumstante, dar suficient de largi si/sau flexibile pentru a permite ajustari. Acest echilibru fin e desigur greu de gasit si greseli se pot face la tot pasul. Papini insa da adeseori senzatia ca nici nu incearca...

"...written to address the lack of babies as subjects in lierature..."

Nu-s un fan al colectiei Literatura de la Cotidianul, dar trebuie sa fii prost ca sa nu recunosti ca unele din cartile aparute sunt valoroase (nu multe,totusi), sau al naibii de snob ca acea valoare sa paleasca pentru ca e vorba de un proiect adresat cititorilor de ziar. That out of the way, pot spune ca am dat de cuvintele din titlul postului cautand informatii despre un roman ce urma sa apara in cadrul colectiei respective. Nu mai stiu cum o chema pe scriitoare, stiu insa ca romanul purta numele "Bebelusul" si pe Wikipedia (nu tocmai cea mai de incredere sursa de informare, dar in cele mai multe cazuri cea mai rapida) scria ca a fost conceput (macar in parte) pentru a compensa lipsa personajelor-bebelusi.

Primul lucru care mi-a venit in minte a fost o intrebare - de ce ai vrea personaje-bebelusi in literatura? Trecand peste posibilitatea, in diverse curente, ca prin alegorii si simbolistica (sau doar dintr-o joaca) sa ai personaj principal chiar si un bolovan, prezenta copiilor sub 3-4 ani aproape exclusiv ca "obiecte de decor", menite doar sa coloreze intr-un anumit fel ce e important, mi se pare cat se poate de normala. Nu vad ce ar putea fi interesant pentru un scriitor la o fiinta a carei activitate emotionala e intensa, dar lipsita de complexitate - asta ca sa nu mai vorbesc de ce se intampla cu un bebelus, din exterior privind: nimic, sau nu mare lucru. Si, de parca nu era sufient, posibilitatile de comunicare ale "subiectului" stim cu totii cat de limitate sunt. Repet, argumentele de fata se refera la cazul in care incercam sa pastram macar o bruma de realism (lucru pe care nu il consider neaparat necesar literaturii de calitate), altfel putem la fel de bine sa ne plangem ca nu am gasit niciun roman in care personajul principal era o mapa de plastic.

Dincolo de asta, apare inca o intrebare. Si anume, este oare de datoria unui creator sa incerce sa umple eventualele gauri din arta pe care o practica? "Sa incerce" nu e bold degeaba, aproape intotdeauna cei cu adevarat speciali au ajuns sa ocupe o nisa ce nu fusese (suficient) explorata inainte, dar daca am interpretat corect toate semnalele, asta nu s-a intamplat pentru ca ei s-ar fi chinuit sa rezolve o problema a distributiei subiectelor la momentul respectiv. Nu cred ca sunt departe de adevar cand spun ca, daca o tema nu e reprezentata in literatura/pictura/muzica/ etc., foarte probabil cauza e ca nu are cine sa scrie/picteze/compuna asa ceva. Iar daca tu te ocupi de "carenta" respectiva dintr-un fel de simt al datoriei, probabilitatea, si asa infima, sa fii persoana potrivita devine nula.

Da, eu cred in imaginea idealizata a artistului care comunica, prin creatie, exclusiv ce simte ca trebuie sa comunice. Si, desi stiu ca suntem de multe ori pacaliti de cei care fac comert cu idei, ganduri si sentimente, nu cred ca voi renunta prea curand la aceasta imagine.

Waiter, There's Too Much Art in My Literature!

Is your mastery of form different than your mastery of nature?
Renaissance - The Death of Art

Ar trebui, probabil, sa spun de pe acum ca titlul contine o exagerare. Desi vad literatura separata destul de clar de celelalte arte, nu am cum sa o scot in intregime de sub umbrela. Umbrela cu o forma ciudata, totusi, pentru ca (si aici vorbesc strict personal) trebuie sa acopere doi uriasi (pe langa cel despre care este vorba acum, mai e si muzica), precum si niste pitici care fie se invart pe langa picioarele celor mari, fie stau de vorba separat intr-un colt.

Nu stiu daca e normal ca dintre acei uriasi si pitici, primul cu care am facut cunostinta cu adevarat e literatura. La inceput, normal, imi spunea povesti si eu eram cat se poate de multumit, pana cand am inceput sa ma plictisesc. I-am cerut sa-mi povesteasca si altceva. Pentru un timp, m-a linistit schimband personaje, locuri, vremuri... dar nu mi-a luat mult sa ma prind ca era, in fond, acelasi lucru. Am vrut mai mult si mi-a oferit mai mult. Si, evident, atunci nu intelegeam chiar tot ce vrea sa-mi spuna, iar in momentul in care auzeam "iti vei da seama cand vei mai creste" reactionam nervos, dar uriasul nu prea ma baga in seama. In prima faza a trebuit sa invat sa pun intrebari, pentru ca pe cele mai stupide le ignora si rareori raspunsul era de natura sa ma lamureasca. Am avut si perioade de frustrare, in care il evitam intentionat pentru ca ma gandeam ca nu pot scoate nimic bun de la el. Dar, cu timpul, am inceput sa ma pricep la a pune intrebari. Uriasul a trecut de la raspunsuri rare si eliptice la unele cat se poate de concise si eficiente. Dar nici asta nu mi-a ajuns. Problemele pe care le ridicam au devenit si mai ...grele, iar prietenul meu (ca deja il puteam numi asa) era in evidenta dificultate. Asta pana cand, la un moment dat, he cracked. M-a rugat sa il las in pace, mi-a spus clar ca el nu se pricepe la raspunsuri, cel putin nu la nivelul la care ajunsesem eu sa il testez. "Dar la ce te pricepi?" am izbucnit eu. "La intrebari" a venit prompt replica. "Ok then, hit me with all you've got" - indemn pe care aproape l-am regretat pe moment, dar am ajuns sa il consider unul din cele mai intelepte ever. He was good, uriasul... poate la fel de bun ca mine, atunci, desi eu ma antrenasem destul. Dar nu asta era problema cea mai mare, ci faptul ca, in urma acestei schimbari in desfasurarea de forte, nu numai ca trebuia sa fac fata asalturilor lui, dar nu imi pierdusem greu capatatul obicei ca, in momentul in care se ivea ocazia, sa lansez si eu o intrebare bine plasata. Uriasul refuza cu incapatanare sa ma ajute la pararea loviturilor, eram singur on the receiving side, it wasn't pretty dar am rezistat. And here I am...

Concluzionand aceasta mica alegorie, a trecut ceva vreme de cand a ridica probleme este principalul rol al cartilor, pentru mine. Nu spun ca nu se intampla sa ma incante o penita jucausa a unui autor, ca nu ma las din principiu influentat de imagini frumos conturate sau ca stilul ma lasa rece. Dar nu mi se par de ajuns. Spuneam mai demult ca daca dupa terminarea unei carti nu te doare capul, cartea nu a fost buna - singurul motiv pentru care nu as mai sustine asta sus si tare e ca nu mai asociez gandirea (de fapt, in general, o experienta intelectuala) cu dureri de cap. Varianta "noua" ar fi: daca o carte nu te face sa vrei sa descoperi mai multe (despre tine in primul rand, apoi despre lume in general) nu e buna. Desigur, asta inseamna ca literatura devine o experienta profund individuala si ca rolul cititorului rivalizeaza cu cel al scriitorului (ma jucam cu astea si in precedentul post). Si mai inseamna ca, daca in alte cazuri aproape ca sunt de acord cu l'art pour l'art, aici nu poate fi vorba de asa ceva.

Unii se vor intreba atunci cum ramane cu maiestria scriitorului, ce importanta are abilitatea cu care isi manuieste penita/creionul/ pixul/tastele. E destul de simplu, pana la urma - prefer sa discut cu o persoana care vorbeste normal decat cu una cu voce foarte stridenta sau cu un balbait, iar in lumea scriitorilor cei din ultimele categorii sunt substantial mai multi decat in rest. Nu, n-am nimic cu scrierile frumoase si atat (atat timp cat nu-mi sunt bagate pe gat ca fiind capodopere), se intampla sa-mi mai placa, chiar destul de mult cateodata, dar nu le vad ca eventuale varfuri a ceea ce inseamna literatura pentru mine. Ok, un alt fel de tablouri da... poate, in cel mai bun caz, ceva asemanator vag cu muzica... dar cam atat.

Ratacirile fetei nesabuite sau de ce i-as da o mama de bataie lui Llosa

If you are killed because you are a writer, that's the maximum expression of respect, you know.
Mario Vargas Llosa

Un lucru e sigur: pe Mario nu-l va ucide nimeni pentru aceasta carte. Ma rog, poate la varsta lui acea mama de bataie s-ar dovedi fatala, dar cum nu ma astept sa ma intalnesc cu el in curand, he's safe. Si asta e problema si cu romanul acesta - e safe.

Nu i-am citit intreaga opera, nici nu ma apropii, recunosc cu rusine, dar ce am incercat mi-a placut mult spre foarte. Si, desi in general tind sa imi cenzurez asteptarile, pentru ca imi pot strica o experienta, de data asta n-am reusit intru totul. Dar nu aici e buba. Mario a pictat, de data asta, un tablou corect, dar pe care nu l-as agata decat intr-un hol sau o sala de asteptare.

Pictat in culori calde, culori care odihnesc ochiul si mintea, tabloul infatiseaza o fata... o femeie, o batrana apoi, ai carei ochi, desi poate in realitate erau enigmatici, te lasa sa-i privesti pana in adancurile sufletului. Primul lucru de care-mi dau seama e ca o cunosc, m-am mai intalnit cu ea in diverse ocazii si sincer, m-am cam plictisit de ea. M-am obisnuit cu ambitia ei extrema, ii admir poate determinarea, dar stiu si ce o face sa actioneze asa. Si, daca scopul nu scuza mijloacele, nici o afirmatie aproximativ inversa nu e corecta. Fata nesabuita e capabila sa depaseasca niste limite care noua ni se par de netrecut, are un fel de curaj pe care nici macar nu stim daca sa ni-l dorim sau nu, dar ne fascineaza. Numai ca motivul pentru care trece de acele limite, scopul in care foloseste acel curaj nu justifica aceasta fascinatie. Interesanta ca evolutie, cu trasaturi uneori hipnotizante, dar cand ajungi sa o dezbraci mai mult decat de haine pe aceasta batrana slaba si zbarcita gasesti un sambure ...banal. Poate am eu pretentii exagerate, poate m-am obisnuit sa imi placa oamenii care devin din ce in ce mai complecsi pe masura ce ii cunosti mai bine, si nu invers - si de-asta intalnirile cu fata nesabuita nu imi trezesc cine stie ce interes.

Langa fata, cine altcineva decat baiatul bun? L-am mai intalnit si pe el, destul de des, atat alaturi de ea, cat si singur, in asteptare. Oscileaza intre disperare si seninatate, are si el determinarea lui, nu seamana cu a peruanei in rochie chic, dar e la fel de puternica, poate mai puternica, la o inspectie atenta. Am baut de cateva ori o bere sau un pahar de vin cu el, nu-i un personaj dezagreabil, cu atat mai putin neinteligent. Poti avea o conversatie foarte interesanta cu el, e cult si nu refuza (scurte) plimbari pe taramuri metafizice. Dar, cu cat privesti mai adanc in sufletul parizianului sud-american, cu atat iti dai seama ca toate astea, inclusiv ce inseamna a fi traducator pentru el (interesant, totusi...), nu conteaza cu adevarat. El traieste pentru fata pictata langa el - de fapt, nici macar - traieste pentru efectul pe care il are fata nesabuita aspura sa. Tot ceea ce se intampla in rest e o distragere, binevenita (caz in care i se poate dedica aparent total) sau nu. He might be a fun guy to hang out with, dar doar pana la un punct.

Tot privind panza, ma intreb ce simt de fapt pentru acesti doi... era sa zic prieteni... pentru aceste doua cunostinte. De iubire nu poate fi vorba, nu pot spune de ce cum n-as putea spune nici de ce ii iubesc, daca ar fi cazul. Admiratie? da, doar punctual, pasager. Respect? cam aceeasi situatie. Trecand in partea cealalta, nu-mi ramane decat mila - sora saraca a dispretului, sora care face exact ce face si fratele, numai ca pe ascuns, fara sa ne spuna. N-am fost niciodata in relatii apropiate cu mila, poate pentru ca imi place sa fiu mai direct, mai deschis, cel putin cu mine, poate pentru ca nu am nevoie sa-mi ascund superioritatea sub masti "crestine", poate pentru ca incerc sa ma raportez la altii cat mai putin. Si de-asta, in acest caz, as prefera sa privesc tabloul cu indiferenta.

Dar e prea frumos pictat, si aici abandonez analogia cu tabloul si explic care e adevaratul motiv pentru care l-as bate pe Mario (mda, nu-mi place sa folosesc nume de familie - lui Nietzsche ii zic Freddy :D). Cartea curge ca un rau cu meandre, iar cititorul e situat destul de sus incat sa vada urmatorul cot, sau poate chiar si pe al doilea. Chiar inainte de a te satura sa navighezi cu soarele in ochi, raul isi schimba cursul, iar in momentul in care incepi sa te relaxezi simtindu-i razele pe spate, vasul coteste din nou. Degeaba te gandesti la cascade, vartejuri sau furtuni, nu vei avea parte de asa ceva, fie ca vrei sau nu. Si-atunci, Mario, cum ai reusit sa ma faci sa ma imbarc in aceasta calatorie? Cum de nu am renuntat la un moment dat? Si de ce, odata terminata, nu am putut sa ma abtin si am gandit "Bai... mi-a placut"? Las' ca te prind eu la un moment dat, Mario, si vezi tu ce-ti fac...