Reader's block si alte distractii

Rewind vreo 15 ani. Curtea bunicii mele, vacanta. Sezlong la umbra, o absolut necesara sticla de compot homemade si o carte in mana. Si injuraturi (sau ma rog...) cand se intuneca. Cate un pas, spre prezent: Stapanul inelelor, cu lanterna sub plapuma, dupa ora de culcare. Cartea deschisa, pe canapea, ochii fugind intre paginile ei si olimpiada de iarna de la Nagano. Apoi, calupuri de cateva randuri in timpul turului adversarilor din Heroes. Zeci de volume citite in orele de matematica din liceu. Numele trandafirului, confiscat si inapoiat. Mai tarziu, 2-3 pagini pentru fiecare statie de tramvai, 20-30 pentru fiecare ora de curs (deh, eram adesea intrerupt). Carti citite iarna, in parc, pana nu imi mai simteam degetele dand pagina, carti citite in loc de materia pentru diverse examene, carti citite pe tren, pe calculator, in baie.

Si-acum, sunt in punctul de cotitura pe care il cunosc atat de bine si il urasc atat de mult. Sa o inchid si sa o pun in raft? Sa citesc in continuare, tratand lectura cum trateaza altii spalatul vaselor? Sa merg in ritmul ei, chiar daca asta inseamna cateva pagini pe saptamana, asteptand sa isi dezvaluie comorile? Nici macar nu conteaza despre ce e vorba. Am trecut prin asta cu Orb prin Gaza, de Huxley. Am lasat-o, am inceoput altceva. Si apoi altceva. Si m-am intors la Orb... si am terminat-o in trei zile. Am mai patit-o si cu Muntele vrajit, dar acolo am insistat. M-am luptat cu ea fix cum nu-mi place sa ma lupt cu cartile pana am ajuns cei mai buni prieteni. Si mi s-a mai intamplat cu multe altele pe care se aduna praful si in ziua de azi. Si tot nu am reusit sa gasesc vreo regula. Ciudat, in situatii similare, parca mai usor mi-e cu oamenii.

Totusi, hai sa spun - de data asta, cel care nu ma lasa sa ma apropii dar nici nu-mi da drumul sa plec e Svevo. Si anume O viata, roman care, fara a fi in vreun fel greu (btw... dar nu, las pe alta data), fara a fi macar plictisitor, ma tine blocat de vreo luna incoace. Nu intamplator am adus aminte de Huxley si Mann - Svevo e italian, german (ceea ce nu ar fi de mirare) dar cumva si britanic. Nu ca as sti ce elemente sa ii atribui de la fiecare, sau sa il apropii de diversi alti scritori. Mai spuneam eu cate ceva de Constiinta lui Zeno, in linii mari gasesc si aici ce gaseam si acolo. Dar nu se misca. Hamsun-ul de dinainte, Rodul pamantului, dimpotriva, m-a tinut cat se poate de aproape si am numai lucruri bune de spus, numai ca nu reusesc sa ma adun sa le si spun. Oh well.

Cat despre alte distractii, muzica noua de shareuit nu prea am, dumnezei de omorat nici atat (si aici ma simt ca un batran soldat pe timp de pace). Am niste spiridusi care imi tot misuna prin cap dar nu am reusit sa ii prind inca. I'll keep you guys posted. Oricum, mi se confirma, daca era nevoie, ca sunt mai degraba omul care se trezeste in vama si umple cu litere un ambalaj de... ceva dupa ca nu a mai scris nimic luni de zile decat bloggerul care sa vina macar oarecum regulat cu cate un update. Oh well, again.

P.S. Nu mi-ar fi venit sa cred ca efectul a 10 ani de separare e o ambiguitate totala in ce priveste asemanarea/deosebirea. Vechii mei colegi de scoala sunt identici cu acei copii de 14-15 ani. Si in acelasi timp, sunt cu totul alte persoane. Fascinant ca experiment social de o seara, si in cazul unora chiar mai mult de atat.

Si inca ceva - mergeti la concerte! Setherial sau John McLaughlin, Slayer sau Deicide, Mayhem sau Hiromi, Zakir Hussain si cine-o mai veni la Garana, aveti de unde alege. Mergeti! Muzica live e o experienta pe care nu o mai gasiti niciunde.

Intoarcerea acasa...

Distanta de la Carpentier la Hamsun s-a masurat, in cazul meu, in centimetri de raft de biblioteca. Mii de mile marine prin Atlantic, decenii parcurse in sens invers s-au transformat intr-o privire fugitiva peste cotoare de Eco sau Fowles (da, le tin alfabetic, pe cat se poate). Dar de'abia ajuns in padurile norvegiene mi-am dat seama ca acolo si atunci sunt intr-adevar acasa.

Nu e prima data cand mi se intampla. Cei o suta de ani alaturi de familia Buendia au fost doar o vacanta - frumoasa, dar vacanta - intre semestre petrecute studiind in Castalia. Razboiul sfarsitului lumii o simpla distractie pe langa problemele lui Hans Castorp. Si zau ca baronul cocotat intotdeauna pe crengile vreunui copac si cavalerul care de fapt era doar o armura goala mi s-au parut mai veridici decat Bras Cubas.

Realitatea de pe Tropicul Capricornului nu e realitatea mea. Imi ofera satisfactii estetice, ma poate face sa visez, dar nu poate pastra legatura cu spiritul meu profund european. Vin dintr-o zona in care strazile sunt inguste si intunecoase si zilele senine de-abia se fac simtite. Aici, ma plimb intre catedrale si ospicii, universitati si castele, prea rar ajung la plaja sau la carnaval. Aici padurile sunt friguroase si pline de urlete de lupi, nu inabusitoare si mustind de insecte. La noi alcoolul nu e atat de dulce, melasa din trestie de zahar nu se intalneste chiar la fiecare pas. Si tot la noi mai multi oameni mor in razboaie serioase decat in siraguri infinite de lovituri de stat si revolutii. Dictatorii nostri isi au Olimpul lor de unde nu coboara decat pentru a-si face de cap cu vreun muritor, dictatorii lor sunt adesea fosti si/sau viitori Prometei, in orice caz mai umani decat am indrazni noi, europenii, sa-i descriem. Aici, cei de culori diferite se razboiesc, acolo sangele se amesteca.

Noi avem istorie, ei si-o fac. Noi avem radacini, ei le cauta. Poate de aici incompatibilitatea - noi cand vrem sa construim trebuie sa si distrugem, pentru ca pur si simplu nu avem loc de secolele care au trecut peste noi, acolo vechi sunt prea putine lucruri. Ajung (in europenismul meu) pana la a-mi fi mai usor, la nevoie, sa-mi imaginez ingeri, diavoli si oameni transformati peste noapte in gandaci decat mirosul de mango al revolutiilor latino-americane si culoarea incerta a pielii dictatorilor de acolo. Si asta pentru ca ei nu au nevoie sa isi darame realitatea pentru a crea basme.

Ii invidiez oare? As dori sa le vad viata altfel decat cum privesc un film? Nu stiu - stiu doar ca mindsetul ancorat in batranul continent imi cere (in pur spirit colonial) sa nu ma intorc fara sa am caravela plina de minunatii din lumea noua.

Muzica

Vreau sa scriu despre carti. Nu pot, ceva nu ma lasa sa descriu volubilitatea lui Rushdie (Midnight's Children) sau imaginatia lui Pavic (Dictionary of the Khazars). Nu vreau sa scriu despre cat ma irita lucrurile fara sens, mai mult tocmai pentru ca nu au sens decat pentru ca m-ar afecta pe mine. Vreau sa vorbesc despre dumnezei, estetici sau valori, dar nu ma simt in stare. Nu vreau nici sa dezvalui lucruri personale, ajunge faptul ca inot intr-un rau mocirlos, in amonte, stiu unde trebuie sa ajung si ca pot sa ajung acolo, dar din cand in cand obosesc si ma agat de cate o buturuga. Care nu se deplaseaza decat intr-un singur sens...

Imi ramane muzica, intotdeauna acolo, neclintita. Fiecare moment din viata mea, fiecare amintire din ultimii cativa ani se leaga de o melodie, un pasaj, un album, o trupa sau un compozitor. Esecuri carora le corespunde cate un riff, momente de seninatate (fericire?) insotite de calatorii acustice prin tundra sau taiga, carti pe care le deschid si aud arpegii. Si invers - Zero Hour imi ofera imaginea unui anume zambet, Grip Inc ma duce intre paginile unei anume carti, Alchemist ma face sa retraiesc o anume dezamagire. Si ce nu evoca o experienta se leaga de vreo persoana, nu putine sunt momentele in care o rupere de ritm imi aduce un fata vreun chip.

Iata deci cateva descoperiri, mai vechi si asezate deja in incalceala de asocieri sau mai noi, asteptandu'si corespondentul extra-muzical.

Dead Congregation - Source of Fire

Hiromi Uehara - XYZ

Atheist - No Truth

Ludwig van Beethoven - Uvertura Coriolan Op.62, Carlos Kleiber/Bayerische StaatsOrchester

Autopsy - Torn from the Womb

Suicidal Angels - Apokathilosis

Sadus - Black

Darkthrone - Cromlech

Kvist - Svartedal

Profanatica - Mocked, Scourged and Spit Upon

cum şi-n ce fel cu cărţile (heh)

de la mofturi de ochelarist

1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Indoi paginile numai involuntar (si mi se intampla prea des). Nu (prea) folosesc semne de carte. Cum in general nu ma intrerup decat la sfarsitul vreunui capitol, e usor sa ajung unde am ramas. Daca nu, tin minte numarul paginii. Daca nu, in general cartile se deschid singure unde trebuie. Si daca nici asta, nu ma deranjeaza cautarea.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi, dacă da, care a fost aceasta?

Nu. *hint*

3. Citiţi în baie?

Prefer dusul. Nu, nu prefer dusul lecturii. Intelegeti voi

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi, dacă da, care ar fi fost aceasta?

Da, aveam vreo 10 ani, il citeam pe Tolkien si am vrut si eu sa scriu ceva in genul lui. Numai ca ar fi avut mai mult sange, mai multe arme, mai mult sange si... niste sange in plus. Apoi m-am razgandit, am inceput sa adun materiale despre personaje ca Hannibal si Attila, sa le aduc impreuna cumva intru savarsirea unor fapte de eroism. Dar nu. Si mai tarziu nici n-am mai incercat. Nu-i pentru mine... sau poate?

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

De ce m-ar deranja, in momentul in care pot face rost mai usor si mai ieftin de niste carti, faptul ca unii le folosesc pe post de tapet de biblioteca? Sau ca-n Black Books:

- They're real leather?

- They're real Dickens.

(embedding disabled by request, futu'i)

6. Care este cartea preferată?

Am fost intrebat de sute de ori si am dat sute de raspunsuri diferite. Azi, Doctor Faustus, na.

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Recitesc rar, de-abia am timp pentru prima lectura. Am recitit Demian si Heart of Darkness, urmeaza Baudolino candva.

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Captain Obvious: oamenii inteligenti si cu imaginatie sunt adesea parteneri foarte buni de conversatie. Ce le-as spune nu stiu si nici nu vad de ce m-as gandi la asta inainte sa se intample.

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Da, cu toata lumea. Cu prieteni, rude, colegi de munca. Pe forumuri si-n blog. Una din cele mai mari placeri conexe cititului. Cate un fragment de intelepciune impartasita, cate o bucatica de fantezie aruncata cuiva... Si poate satisfactia de a aduce un nou cititor unei carti care merita. Sau de a indeparta oameni de pierderi de timp, nici asta nu e de neglijat.

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Recomandari, referinte in alte carti, un fragment citit unde s-a deschis, din intmplare.

11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Si aici sunt zeci. Si am mai vorbit despre asta. Vreau doar sa (re)amintesc ca avem mii de ani de literatura in spate, nu doar jumatate de secol. Cine are urechi de auzit, sa citeasca.

12. Care este locul preferat pentru lectură?

Birou pat metrou facultate (nu mai...)tramvai parc tren strada. N-am. Intre doua pagini.

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Vreau muzica. Daca nu se poate, merge si-asa, dar nimic nu se compara cu momentele in care reusesc sa le leg, sa nu fie muzica in fundal sau invers. Se poate, incercati.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Da. Nu-mi place, dar probabil voi mai. Apropo, nu "ti se intampla" asa ceva si n-as recomanda nimanui, decat nevoit. Si da, sa vrei sa citesti o carte si sa n-o ai decat in format electronic se cheama "nevoit", in caz ca se trezeste cineva sa-mi spuna ca nimeni nu te obliga...

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Citesc tot. Cumparat imprumutat furat (heh, n-am mai demult) piratat.

16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?

Pot sa descriu o carte, dar mi se cere sa descriu CARTEA. Nu sunt in stare. Nu stiu cine e. probabil nimeni.

Orbirea (Elias Canetti)

Ma tot gandesc, cu mainile pe taste si ochii in monitor, la o formula de inceput fara sa ajung la ceva util - si iata ca a trebuit sa recurg la metoda facila a acestui metadiscurs. Canetti s-a descurcat mult mai bine, deschizand romanul cu o scena clasica: profesorul si copilul, invatatul si cel dornic sa invete. Nu stiu cati din cei ce nu aveau alte informatii (eu stiam) nu s-au asteptat ca in centru sa ramana copilul, acesta insa e aproape ignorat apoi si nu cred ca sunt eu nebun daca afirm ca e un prim (important) semn al directiei abordate.

In primul rand orice implicare afectiva ii este refuzata fara drept de apel celui ce se avanta in paginile Orbirii. Dupa experiente literare mai mult sau mai putin moderne*, mai mult sau mai putin latine, aveam nevoie de cineva care sa aiba determinarea de a fi atat de rece cat ii cere subiectul, incapatanarea de a nu tine cont de confortul cititorului (ceea ce nu inseamna ca nu apreciez un strop de caldura bine plasat... au trecut demult vremurile mele cu valori monovalente in literatura). De la "cel mai mare sinolog in viata" (expresie repetata obsesiv), profesorul Kien, la menajera definita nevasta, de la intendentul Pfaff la piticul Fischerle, toate personajele scot din discutie empatia, lasand loc, vag, doar de mila. Adanciti in orbirea lor, fiecare cu lumea lui care e doar o proiectie a lumii reale, straini de orice inseamna relatii inter-umane in adevaratul sens al cuvantului, alcatuiesc scenarii din cele mai absurde intr-o lume aparent banala. Muntele de Pietate se transforma, in mintea savantului, intr-un loc in care cartile sunt aduse spre a fi sacrificate, ceea ce nu poate fi tolerat. Piticul, maestru sahist, ajunge sa viseze cu ochii deschisi la calatoria in America, umilinta lui Capablanca si statutul de campion mondial. Ceilalti au si ei universurile lor personale, in care lumea exterioara se scurge ca o raza de soare printre pleoapele aproape inchise - niciunul din ei nu evadeaza din sfera sa, sfera care nu se intersecteaza ci doar se atinge cu ale celorlalti.

Un punct de fascinatie, pentru mine, a fost ca nimeni, in ruptul capului, nu invata, nu evolueaza, nu se adapteaza. Dimpotriva, toti se adancesc in intuneric, refuza sa deschida ochii, accentuand lipsa de naturalete care face din Orbirea o opera munumentala in atitudinea sa necompromitatoare. S-a insistat mult pe asemanarea, mai ales in ceea ce priveste absurdul si artificialitatea intentionata si dureroasa, cu opera lui Kafka. Cum bine nota si Llosa (caruia ii datorez in parte intalnirea cu acest roman, paginile sale din Adevarul Minciunilor m-au convins), Kafka are totusi o candoare care nu se observa deloc la Canetti. Dincolo de asta, nu pot sa nu remarc ca in Orbirea dementa creste pe masura ce inaintam spre miezul personajelor, spre centrul acelei celule pe care nu o pot parasi. Fiecare din actori incepe ca un exemplar tipic, fie ca e fost politist obsedat de bataie si arestari, sau menajera trecuta, avida de bani si de a fi dorita de barbati. Cu fiecare moment, absurdul devine tot mai evident, izolat cum e in fiecare. Singur, Georges Kien, fratele, "doctorul de idioti", da initial impresia unei conexiuni cu realitatea - nici el insa nu scapa de capcana orbirii, scopul lui find tocmai de a demonstra ca, in viziunea lui Canetti, speranta nu este decat o iluzie, ca toate celelalte.

Stilistic, Orbirea abunda de constructii bolnave, halucinante si de laitmotive obsedante. Fie si numai omniprezenta fusta albastra trebuie mentionata aici - de la insistenta asupra banalului obiect vestimentar (stim intotdeauna cat de scrobita e fusta Theresei, cand si-o netezeste, cand si-o pune sau si-o da jos) la folosirea lui ca simbol al femeii, dusman al culturii, al cartilor, al intelectului, obiect de ura pentru Peter Kien. De la cocoasa lui Fischerle la focul cu care sunt amenintate cartile, de la pumnii roscovani ai intendentului la eternul "ma rog" rostit de menajera/nevasta, de la cele mai concrete la evidente simboluri, repetitia nu face decat sa adanceasca ideea ca nu exista scapare, ca speranta la o trezire din acest cosmar absurd este o naivitate.

Sfarsitul nu deranjeaza prin faptul ca e demult previzibil, ba chiar isi indeplineste perfect functia, de a ucide si gandul la o rasturnare brusca de situatie. Si odata cu acest deznodamant, iata ca am ajuns la finalul acestei recenzii, care nu avea cum sa fie decat chinuita, la fel cum si lectura a fost chinuita si chinuitoare. Si cu atat mai frumoasa.

*Da, stiu, maniaci ai curentelor, Canetti poate fi plasat macar temporal (aproape doar...) in zona modernista. Dar "modern" nu inseamna "modernist"...