Thursday, December 4, 2008

Dostoevsky, in fine

Nu stiu daca se observa, dar urasc introducerile. De data asta insa nu pot gasi vreun ocol, trebuie sa ma intorc putin in timp pentru a explica relatia mea cu barbosul din poza de mai sus. Perioada vizata este cea a liceului, nu imi aduc aminte exact in ce clasa, cam pe la mijloc oricum a inceput lumea din jurul meu sa citeasca Dostoevsky (din multele moduri de a-i scrie numele l-am ales pe acesta fara vreun motiv anume). Ce inseamna "lumea din jurul meu"? Cei cativa colegi care mai citeau cate ceva, diferit de Ion si Mara (pentru scoala) sau de ProSport si Libertatea. Ocupat fiind la inceput cu alte carti, pana sa ii acord vreo sansa, scriitorul rus devenise un soi de fenomen, ajungand chiar si la oameni de care si acum ma indoiesc ca ar fi inteles ceva din ce citeau acolo. Si atunci a intrat in scena o pornire a mea, foarte acuta in acea vreme, impotriva a tot ce e "la moda". Pornire stupida, fie si numai pentru faptul ca atunci era nediscriminatorie.

Si uite asa am ajuns eu aproape de finalul facultatii, tot trecand pe langa Dostoevsky, ba chiar incercand cateva pagini la un moment dat, numai pentru a pune cartea din nou in raft. Intr-un final, mi-am luat inima in dinti, convins de parerile mai multor prieteni, convins de desele referiri din alte carti. Am inceput cu ce altceva decat Crima si pedeapsa. Bun, interesant, parca totusi underwhelming, dar m-a facut sa vreau mai mult. Enter Demonii...

Inceputul greoi, de care fusesem avertizat de catre aceeasi prieteni, nu a reusit sa ma indeparteze si apoi, cu fiecare pagina, nu m-am mai putut desprinde. Pe masura ce capitolele treceau, m-am simtit tot mai prins intr-o lume fascinanta, lume in care se intampla lucruri halucinante si in care dai de persoane din cele mai speciale. Ramanand la o privire de ansamblu, pe langa filosofia si psihologia mult mai dense decat in Crima..., de data asta nicio raza de lumina nu strapunge intunericul omniprezent. Atmosfera este apasatoare si autorul nu face niciun efort pentru ca cititorul sa aiba o experienta confortabila.

Desi firul principal este foarte puternic, temele bine puse la punct (inclusiv alegoria biblica pe care va las placerea sa o descoperiti, in caz ca nu ati citit inca romanul), numai mergand in detaliu, analizand fiecare personaj in parte, iti dai seama de intregul spectru al romanului. Stepan Trofimovici, primul prezentat, e las si ridicol in cea mai mare parte a timpului, cu accese sporadice de demnitate care nu reusesc insa sa schimbe imaginea de ansamblu. Prototip al omului care nu a avut niciodata curaj sa faca ceva notabil, dar care se crede destinat pentru asa ceva, e poate simbolul unei generatii care a facut posibila aparitia unor monstri, ca fiul sau, Piotr Stepanovici. De departe cel mai activ in ceea ce priveste succesiunea de evenimente din carte, viclean, abil si fara scrupule, acesta din urma e surprinzator de superficial din punct de vedere psihologic. Nihilismul lui se opreste la nivel politic, sau, daca sunt ingaduitor, la nivel social. Mai departe nu pune pret pe mare lucru si nu intelege prin ce trece personajul principal al romanului, care il intereseaza doar datorita carismei si poate inteligentei acestuia. Nikolai Vsevolodovici Stavroghin, caci la el am ajuns, fascineaza inca inainte sa apara in actiune propriu-zis prin puterea lui - puterea de a domina orice alt individ, si mai ales puterea de a nu-si dori neaparat acest lucru. "Demonul" sau, totusi (desi este numit la un moment dat un biet dracusor), nu e chiar atat de usor de controlat, Nikolai este nihilist la cu totul alt nivel decat Piotr. Si chiar daca el insusi spune la un moment dat ca s-ar fi sinucis din plictiseala daca nu ar fi existat speranta, am reusit sa nu ma las pacalit sa rad de el, pentru ca de data asta nu ridicolul este tema definitorie. Desi as mai avea multe de scris despre el, ma voi opri la inca o paralela cu Crima... - looking back, Raskolnikov mi se pare o caricatura a lui Stavroghin, un simulacru nereusit care, tocmai pentru ca nu are mare lucru din maretia celuilalt, isi merita salvarea/mantuirea.

Un rol secundar in actiune, dar principal din punct de vedere ideatic il ocupa Kirilov. Marcat, ca multi altii, de Stavroghin la un moment dat din viata, Kirilov intruchipeaza paradoxul ateului care, in momentul mortii, devine Dumnezeu. Nu pot fi de acord cu aceasta idee, dupa cum nu pot fi de acord cu faptul ca ateul, odata constient ca e ateu, nu mai poate trai (ipoteza care impreuna cu cele zise inainte alcatuieste o relatie de necesitate si suficienta) , dar problematica este extrem de interesanta si bine pusa in lumina. Incepand de la discutiile despre durere si frica si terminand cu marcanta scena a mortii lui, Kirilov nu este un personaj pe care sa il uiti usor.

As mai putea vorbi despre Sigaliov, despre Satov, despre Andrei Antonovici si o serie de alte personaje, dar m-as intinde prea mult si nu stiu daca as mai atinge un subiect foarte important pentru mine. Am fost, daca nu surprins, cel putin impresionat de multitudinea de asocieri, unele foarte ciudate, pe care mintea mea le-a facut in timp ce citeam cartea. Astfel, Stavroghin mi-a adus aminte de Max Demian - unul negru, celalalt alb, personaje in negativ, fiecare cu semnul lui Cain in frunte (cititi Demian!), atat de diferiti si atat de asemanatori, in acelasi timp. Apoi, Rusia lui Dostoevsky e aproape un personaj in sine, vie, organica, asa cum va fi si Germania lui Mann in Doctor Faustus. Sunt aproape sigur ca Huxley, in Brave new World, nu era indiferent fata de Sigaliov, iar un schimb de replici dintr-un film al lui Kubrick (din pacate nu reusesc sa imi aduc aminte care) seamana suspect de mult cu o parte din discursul lui Kirilov. Si tot asa, normal de altfel, pentru ca Dostoevsky a influentat o intreaga generatie de scriitori care, la randul lor, si-au pus amprenta pe cei ce urmau...

Am uitat sa precizez ca urasc si incheierile, nu? Nu stiu daca e treaba mea sa dau sfaturi, dar faceti rost de carte, cititi-o, sau daca nu o cititi, sa nu fie din cauza vreunei prejudecati cretine, cum a fost in cazul meu.

Wednesday, November 19, 2008

1001 books you must read before you die

In general nu suport blogurile oamenilor care, cum vad ceva "comentabil" (stiu, nu exista cuvantul - ar trebui) pe strada, la teve, on teh internetz se apuca sa scrie. Critic si superior, de cele mai multe ori, pentru ca e mai usor sa injuri decat sa lauzi, pentru ca prinde mai bine. Eh, tocmai din acest motiv mi-a luat ceva sa ma hotarasc sa abordez subiectul de fata, desi ma roade de ceva vreme.

Probabil stiti despre ce e vorba:
1001 Books You Must Read Before You Die is a literary reference book compiled by over one hundred literary critics worldwide and edited by Peter Boxall, an instructor of English at Sussex University, with an introduction by Peter Ackroyd. Each title is accompanied by a brief synopsis and critique briefly explaining why the book was chosen. Some entries have illustrations.
(wikipedia)
A aparut si la noi in librarii, in limba romana, lista se gaseste pe net (aici de exemplu). Cand am data prima oara de carte, am inceput sa o rasfoiesc de la coada spre cap si dupa un numar aparent interminabil de pagini am vazut ca sunt inca dupa 1990. Apoi am deschis cartea fix la mijloc si anul era 1955. Iata si niste numere: 69 de carti aparute dupa 2000, 785 dupa 1900, doar 12 pre-1700. Revoltat, am obiectat ca asa ceva nu iti poate oferi o imagine macar corecta, daca nu completa, a literaturii. Nici macar o imagine a literaturii momentului, pentru ca, la fel ca in orice arta, fiecare autor e influentat, mai mult sau mai putin, de predecesorii sai. Se poate citi un roman si fara context, dar experienta nu mai este aceeasi. Ca sa nu mai spun ca nu mi se pare in regula faptul ca sunt mai multe carti de Paul Auster (who the fuck is Paul Auster, no really, stiu cine e, am incercat ceva, nu mi-a placut dar sa zicem ca sunt eu nebun - de aici pana la a fi scris 6 din cele mai importante carti ever e insa cale lunga) decat de Thomas Mann sau Dostoevsky, spre exemplu. Si as putea sa mai insir...

Numai ca la un moment dat mi-am dat seama pentru cine este facuta lista. Pentru aceiasi oameni carora le sunt adresate cele cateva paragrafe de pe ultima coperta a unei carti. Cel pentru care conteaza ce spune The Times despre romanul pe care intentioneaza sa-l cumpere. Tanarul intelectual (primul impuls a fost sa pun acest cuvant intre ghilimele) care are acasa doua rafturi de carti, toate lucioase si noi, cel care colinda librariile ca sa vada ce a mai aparut. Pentru el, literatura incepe cu Salman Rushdie si se termina cu Ian McEwan (nu ca as avea ceva cu acesti autori in sine). Probabil a citit si 1984, in colectia Polirom si The Picture of Dorian Gray, ca Oscar Wilde a fost si va fi intotdeauna la moda (iarasi, nu am nimic cu el). Mai departe in timp nu prea s-a dus, a incercat ceva de Hamsun poate, nu i-a placut dar nu va recunoaste asta in veci. Nu vede niciun sens in a se apuca de Divina Comedie sau de Iliada, prea putin il intereseaza ce citeau autorii pe care ii citeste el. Vrea o picatura de filosofie diluata intr-o ciorba de farmec si intamplari socante. Vrea in mod obligatoriu sa fie surprins, dar nu tine neaparat sa gandeasca. Nu e in stare sa-ti spuna de ce i-a placut o carte, mai departe de "e foarte frumoasa", "m-a impresionat" si "are un stil aparte".

Si nici macar n-ar fi groaznice toate astea, ba chiar as zice ca e un bun punct de plecare, cu conditia ca dezvoltarea sa nu fie unidirectionala. Numai ca acest tanar intelectual, voluntar sau nu, incepe sa isi dea aere. "Cum, n-ai citit nimic de Houellebecq?" si se vede ca te respecta ceva mai putin. Fereasca sfantul sa te dovedesti nepregatit in a lauda ultima aparitie din Raftul Denisei sau sa spui ceva de rau despre colectia Polirom. Si, mai important, daca reuseste totusi sa articuleze ceva despre filosofia din spatele ultimei carti citite, sa nu cumva sa te aventurezi sa-i explici ca nu e deloc o noutate - iti va demonstra fara echivoc ca gresesti, pentru ca nu cunosti fenomenul. Si daca reusesti cumva sa il pui intr-o postura mai putin comoda - aproape intotdeauna se poate cu Liiceanu sau Patapievici, personajul nostru ii lauda invariabil, dar de cele mai multe ori nu a citit nimic de ei, in afara de vreun articolas - va replica intotdeauna cu vesnica intrebare "Dar tu l-ai citit pe x?"

Wednesday, November 12, 2008

Amoral?!

Dincolo de conceptele de bine si rau, deasupra moralitatii - de data asta nu pot fi de acord cu prietenul meu Freddy (Nietzsche), locul asta nu este nici macar pentru supraom, ci este rezervat unei eventuale divinitati.

Sunt constient ca am intrat destul de abrupt in subiect, dar nu vad alta cale. De o explicatie preliminara insa este nevoie, si anume ca prin morala, in cele ce urmeaza, nu o voi denumi pe cea crestina (sau o morala asociata cu oricare alta religie) sau pe cea relativ unanim acceptata de societate (a se vedea si ce spuneam, mai demult, despre zeitgeist). Ma refer la o morala strict personala, in stransa legatura cu sistemul de valori al individului - morala care, intr-o forma sau alta, nu cred ca are cum sa lipseasca.

Principalul argument in sustinerea acestei ultime afirmatii este aparent stupid, si anume ca o alegere care nu se bazeaza pe o oarecare idee de bine si rau nu are cum sa fie facuta, altfel decat aleatoriu. E evident absurd sa ne gandim ca ar putea exista o persoana care sa actioneze complet la voia intamplarii de fiecare data (mai ales ca de multe ori intamplarea este doar o masca pentru o decizie la nivelul subconstientului), dar chiar presupunand ca e posibil, trebuie ca alegerea de a actiona intotdeauna random sa fi fost facuta, in the first place. Si asta, va vine sa credeti sau nu, ar fi fost o alegere morala.

"Cum adica?" one might ask... "Unde ar intra moralitatea aici?". Pai am spus aproape din start - ma refer la o morala personala. Un bine pus de individ acolo unde vrea, sau un bine oferit pe tava individului incapabil de a misca un munte atat de impozant. Morala e si ideea de viata a canaliei (cum e adeseori numita) care face orice pentru a-i fi bine si nimic altceva, precum si cea a persoanei care se uita pe sine pentru a-i ajuta pe ceilalti. Moral e si cel care face numai ce ii spune societatea, precum si cel care face, pe cat posibil, fix invers. In final, moral e chiar si cel care, in mod ideal, face numai ce simte, indiferent de influentele exterioare.

Desigur, toata lumea are momente in care, dintr-un motiv sau altul, alege o cale care, in general, nu i s-ar potrivi. Dar nici macar in aceste scapari punctuale nu-si face loc amoralitatea, pentru ca in momentul in care sunt constientizate devin pur si simplu greseli, deci decizii care contravin sistemului de valori, deci imorale.

Si totusi, de ce acest joc cu notiuni si prefixe? De ce nu ma multumesc cu definitia urmatoare:
morală - MORÁLĂ, morale, s.f. 1. Ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică; etică.
care implica in mod evident si posibilitatea existentei omului amoral?

Raspunsul e simplu: nu vad niciun motiv pentru care morala sociala sa fie deasupra sistemului de valori personal. Mai mult, sunt convins ca ansamblul normelor de convietuire etc. face mai mult rau decat bine unui individ suficient de puternic pentru a-si "confectiona" singur acest sistem de valori.

Thursday, September 18, 2008

Carpe diem sau ceva asemanator

Daca se intreaba cineva, sunt perfect constient ca aproape de fiecare data cand vezi/auzi "carpe diem" in public de fapt inseamna "cumpara asta!". Nu sufar de boala conspirationismului, dar mi se pare evident ca un slogan care aparent te indeamna sa nu te gandesti la viitor poate fi (si este) folosit cu succes in comert.

Ce ramane dincolo de asta e discutabil. Judecand la un nivel destul de superficial, indemnul pare sa fie o idee buna. Te si gandesti, pe de o parte, la o persoana care nu poate scapa de amintirea unui apropiat mort sau mai stiu eu ce, pe de alta la cineva atat de prevazator incat nu face nimic care l-ar putea incomoda mai tarziu. Da dom'le, carpe diem, pentru acele persoane prezentul nu exista sau exista prea putin, iar asta nu e bine.

Corect pana la un punct, dar discutia e departe de a fi terminata. Oare nu putem face mai mult decat a nu ne gandi ca maine nu vom mai avea bani, a nu fi obsedati de un eveniment trecut sau chiar a nu ne gandi niciodata la consecintele faptelor noastre? Putem face ca fiecare experienta sa fie cu totul noua, independenta, fara sa mai conteze asemanarile sau diferentele fata de experientele trecute? Putem scapa in intregime de speranta? De frica? Poate ca da, dar nu sunt sigur ca ar trebui sa vrem asta.

O prima obiectie adusa unui carpe diem absolutizat ar fi ca ne-ar lipsi complet de latura rationala. O experienta punctuala, fara trecut sau viitor, nu are cum sa fie altfel decat senzoriala. Poate unii se vor intreba ce e rau in asta - nu as putea sa raspund decat ca nu mi se pare o idee buna sa tai o bucata din umanitatea ta. Apoi, spuneam de speranta si de frica. Intr-o vreme le uram, pe motiv ca altereaza perceptia prezentului (ceea ce e corect, daca le lasi in voie). Apoi insa mi-am dat seama ca nu am niciun motiv sa incerc sa (oricum, fara sanse de reusita) le suprim. I mean, cu ce drept sa consider ca sunt mai putin "valoroase" decat alte sentimente? Cred ca, in mod ideal, tot ce trebuie sa faci e sa nu le lasi sa influenteze mai mult decat trebuie. Pana unde e acel "trebuie" nu am cum sa spun... asta e.

Cam confuz, nu? Din nu stiu ce cauza imi vine destul de greu sa transform in cuvinte ideea care mi se tot invartea prin cap, dar nici nu pot s-o las neexprimata so there you go.

Tuesday, August 19, 2008

Copilarie

Nu e greu sa gasesc in copilarie radacinile a multe din trasaturile mele actuale, fie ele profunde sau de suprafata. Si asta in ciuda faptului ca memoria mea functioneaza total haotic, stiu tot felul de prostii random, dar nu am foarte multe date despre unele momente care au fost evident importante.

Fara indoiala, personajul central al acelor vremuri a fost bunicul meu. Numai daca spun ca el m-a invatat sa citesc (ajutat si de altii, ce-i drept) e destul pentru a-i explica importanta, dar a fost totusi mult mai mult de atat. Cu atlasul in fata, calatoream prin lume... "luam trenul pana la Moscova, de acolo avionul pana la...". Cu toate cunostintele lui de geografie (mult peste medie) nu m-am lasat pana nu stiam mai multe. Si cu istoria la fel, pentru ca noi calatoream si in timp. Apoi, faceam "misiuni" - povesti inventate ad-hoc de amandoi, impletind realul cu fantasticul, in care eu eram deja interesat in special de partea militara, dar pe langa asta mi-a fost deschis apetitul pentru multe alte zone ale cunoasterii. Poate de atunci sunt inclinat (definitiv, se pare) catre universalitate, catre cultura enciclopedica, in dauna specializarii. Nu tocmai ok in 2008, but hey, niciodata nu am pus prea mult pret pe ce vrea societatea de la mine.

A propos de societate, nu prea aveam eu tangente, in perioada prescolara, cu copiii de varsta mea. Nu prea ieseam in fata blocului sa ma joc, iar din relativ putinul timp pe care l-am petrecut in gradinita nu am ramas cu vreo prietenie... si nici macar cu foarte multe amintiri, for that matter. N-as putea sa spun exact de unde starea asta de fapt, probabil o combinatie de factori intre care dorinta parintilor, bunicilor, matusilor de a ma proteja a jucat un rol central. De aici, o timiditate si o greutate in a ma integra, pe care am reusit tarziu sa le inving (de fapt, nu sa le inving, doar sa gasesc workaround-uri, if you catch my drift). Tot mai tarziu a venit dispretul meu pentru tot ce insemna turma... de la small talk la preferinte stabilite de grup and so on - in copilarie eram doar frustrat ca nu reuseam sa ma fac foarte agreat de ceilalti. Chiar la scoala fiind, eram mult mai apreciat de invatatoare, apoi profesori (pentru rezultatele mele - desi nu ma chinuiam deloc) decat de colegi, treaba care m-a deranjat destul de mult la vremea respectiva. De-abia pe la sfarsitul scolii generale mi-am dat seama ca de fapt nici nu vreau sa fiu placut decat de cei pe care ii plac eu.

Revenind la copilarie insa, golul creat de lipsa interactiunilor cu copiii a fost umplut, pe langa familie, de tot felul de lucruri, de la natura (desi nascut-crescut in miez de cartier de blocuri, in Bucuresti, cred ca am avut o relatie speciala cu natura, relatie care inca ma impiedica, la 22 de ani, sa imi fie rusine sa ma urc intr-un cires, spre sfarsitul lui mai) la inevitabilele desene animate. Si pe langa asta, citeam... mult pentru un copil de varsta mea. Pentru scoala, cum am spus, nu dedicam mai mult timp decat strictul necesar, chestie care a mers 8 ani, apoi nu prea - dar asta deja nu mai intra in subiectul postului.

Ceea ce cu siguranta intra, pe de alta parte, e o rautate de care, in mare, am reusit sa scap intre timp. Da, aveam destule momente in care eram rau, razbunator, intolerant, fara scrupule, ingrat si asa mai departe. Se intampla sa nu vad in fata decat un singur lucru, si anume de a fi eu cel care iese invingator din lupte care, evident, nici nu erau lupte de fapt. A nu se confunda asta cu insistenta in argumentare de acum.

Ar mai fi cate ceva de spus, dar cred ca am atins punctele esentiale. Si, cine ar fi crezut, n-as putea spune ca n-am avut un oarecare warm fuzzy feeling inside, aducandu-mi aminte de toate astea...

Monday, August 18, 2008

Doctor Faustus

Sa nu mai vorbim despre aceste pacate ale pioseniei, zise el
Thomas Mann - Doctor Faustus

Mann era deja, pentru mine, autorul celei mai plictisitoare carti bune... sau al celei mai bune carti plictisitoare - ma refer aici la Muntele Vrajit. Citisem si Lotte la Weimar si Casa Buddenbrook, deci stiam oarecum la ce sa ma astept de la romanul care da titlul acestui post. Si totusi...

Probabil, primul lucru pe care trebuie sa il afle cei care nu s-au intalnit cu scriitorul german pana acum e ca, daca vor de la literatura spectacol, daca sunt in cautarea frumusetii, a "gingasiei", daca vor sa fie surprinsi la fiecare pagina... ar fi bine sa citeasca altceva. Doctor Faustus e printre putinele carti care isi merita calificativul grea - a o citi presupune determinare si efort, tocmai pentru ca nu isi propune in niciun moment sa te atraga. Nu e o carte pe care sa n-o poti lasa din mana pentru ca vrei sa afli in orice moment ce se va mai intampla, si asta tocmai pentru ca nu se intampla mare lucru. Tocmai de aceea, atentia iti este foarte solicitata, pentru ca focusul nu e pe evenimente usor de retinut. Cuvinte ca suspans ii sunt straine cu desavarsire lui Mann, actiunea e previzibila dar, cum spuneam, nu actiunea este partea importanta a romanului.

Dar care e? ar fi intrebarea logica. Dupa atatea argumente indreptate aparent impotriva farmecului cartii (a propos, farmec e un alt cuvant ce nu poate fi asociat cu Doctor Faustus) ar trebui poate sa explic de ce m-a impresionat. Numai ca imi e foarte greu sa o fac - asa cum se intampla de obicei cu operele care te ating profund. Adrian Leverkuhn, personajul principal, e printre cele mai complexe de care am dat pana acum, si nu numai prin insusirile, caracterul, personalitatea sa ci si prin "detalii" (de fapt, elemente destul de importante) ca distanta, permanent variabila, pe care o simti fata de el. Serenus Zeitblom, personajul-narator, este de o neverosimilitate halucinanta, mai ales pentru ca, in mod ciudat, nu deranjeaza. Sentimentele lui pentru Leverkuhn ajung clar la cititor, si totusi exista ceva care te impiedica sa le intelegi, sa le simti. Si asta dincolo de rezervele exprimate chiar de Zeitblom, care nu se sfieste sa dea masura arogantei, de multe ori indreptatita dar uneori nu, a prietenului sau.

N-as vrea sa spun prea multe, desi orice as spune nu prea am cum sa stric placerea de a citi romanul (de fapt nici nu stiu daca o pot numi placere, mai degraba o experienta spirituala si intelectuala pe care ma bucur ca nu am ratat-o). Nu pot totusi sa nu amintesc macar finalul, de o forta fantastica. Final tragic, putin artificial dar iarasi fara sa deranjeze - de fapt cu o lipsa de naturalete caracteristica unei parti din muzica lui Leverkuhn, excelent descrisa de Mann/Zeitblom. Final care incununeaza impletirea (mai degraba in "polifonie" si nu in contrapunct - inca o paralela cu muzica) destinului compozitorului cu cel al Germaniei. Pentru ca si asta marcheaza romanul - biografia este scrisa de Zeitblom chiar in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Pana la sfarsit, nu ai cum sa nu-ti dai seama ca Leverkuhn de fapt este Germania, cu toate evidentele diferente evolutive. Nu stiu daca asta a fost chiar intentia lui Mann, probabil as fi putut sa aflu citind ceea ce se cheama "romanul unui roman", atasat la sfarsitul cartii - pagini in care Mann povesteste ce s-a aflat in spatele operei - dar am fost prea... obosit, da, asta e cuvantul - ceea ce poate subliniaza cel mai bine implicarea solictitata de Doctor Faustus.

In incheiere, cateva replici care poate nu spun nimic cuiva care nu a citit romanul, dar sper sa ofere totusi o oarecare idee:

Voiam sa ies, cand ma opri strigandu-ma pe numele de familie: "Zeitblom!" ceea ce, de asemenea, avu un ecou foarte dur, si intorcandu-se spre mine, zise: Am gasit. Nu-i dat sa fie.
- Ce sa nu fie, Adrian?
- Ce-i bun si nobil, imi raspunse, ceea ce se numeste omenesc, cu toate ca-i bun si nobil. Cele pentru care oamenii au luptat, citadele au fost luate cu asalt, profeti au proclamat triumfatori, asta nu-i dat sa fie. Trebuie luat inapoi. Eu voi lua inapoi.
- Nu te-nteleg bine, dragul meu. Ce vrei sa iei inapoi?
- Simfonia a noua, raspunse.

Monday, August 11, 2008

Metallica - cronica unui concert la care n-am fost

No life 'till leather
We're gonna kick some ass tonight
Metallica - Hit the Lights

1999
Pentru un copil care se uita la MTV, isi lua casete (evident nu originale) cu ultimul album al lui Ricky Martin sau alte prostii de genul asta, concertul Metallica nu avea cum sa insemne mare lucru. Ce-i drept, mai vazusem cate un videoclip, nu-mi displaceau dar nici nu ma atrageau foarte - cred ca Whisky in the Jar era cel mai difuzat atunci, nu tocmai reprezentativ. Evenimentul a trecut pe langa mine fara sa lase vreo urma, nici macar o umbra de curiozitate generata eventual de acea oarecare ostilitate afisata de o felie din media fata de ce a insemnat acel concert.

2001
Dupa ce The Unforgiven sau Nothing Else Matters au inceput sa faca parte din playlistul meu uzual, un best of (little did I know then ca voi uri cu toata determinarea acest tip de albume mai tarziu) al unui prieten a declansat un soi de transformare muzicala atat pentru mine, cat si pentru cercul de rockeri in devenire din care faceam parte. A urmat un cd cu mp3-uri (minune a tehnologiei moderne - eram pe vremea dial-up-ului) and I was hooked. Cu hotararea/graba/incapatanarea specifice varstei, am hotarat ca 'tallica iz da shit, intr-un asemenea hal incat nu imi puteam imagina ca, vreodata, imi va placea mai mult vreo alta trupa.
De acolo evolutia logica. Daca la un moment dat nu ma puteam hotari daca Load este mai bun sau nu decat Ride the Lightning, treptat situatia s-a schimbat. Primul pas a fost sa scot din calcul Load-ul amintit, precum si fratele sau Reload, pe motiv de simplitate compozitionala, lipsa de agresivitate si, in general, user-friendliness. A zburat dupa ele si mult laudatul (de nemetalisti - remarca ce nu se vrea superioara, ci doar o constatare) Black Album, cam pe aceleasi motive. Si (poate surprinzator) s-a dus si ...And Justice for All - supraprodus (desi n-are bass) si mult prea putin sincer fata de precedentele.

2003
Odata cu descoperirea unei trupe care va modela (in mare parte) preferintele mele in metal - ma refer la Slayer - Metallica scoate un album care, cu toate ca ma asteptam la asa ceva, ma dezamageste total. N-am reactionat ca altii, n-am dat foc la vechile albume doar pentru ca noul era infect, dar oricum, pe acea vreme, ascultam din ce in ce mai putin. Le stiam pe de rost, ma plictisisem pe de o parte, pe de alta incepusem sa descopar alte lucruri. Cam pe acea vreme s-a pus primul strat de praf, din multele ce se vor asterne pe acel cd cu mp3-uri.

2008
In timp ce scriu asta, am pe player trupe ca Jardin de la Croix, Deeds of Flesh, Arkhon Infaustus sau Neuraxis. Loc pentru 'talllica nu prea are cum sa fie, nu din snobism ci doar din cauza faptului ca vreau fie forta, fie rautate, fie complexitate (si lista ar putea continua) dincolo de posibilitatile trupei care mi-a marcat "tineretea metalica". Concertul vine prea tarziu, iar motivele pentru care sa merg sunt subtiri...
Dupa eveniment, analizand la rece, as fi avut, sa zicem, doua posibilitati. Prima, poate cea mai evidenta, ar fi fost sa ma imbat crunt, ceea ce mi-ar facilita mult o eventuala incercare de a trai concertul cum l-as fi trait in "tinerete". Poate o experienta interesanta, dar doar pe moment, fara sa raman cu ceva, si in plus nu sunt foarte de acord cu folosirea substantelor pentru a obtine o anume implicare afectiva (poate voi scrie despre asta cu alta ocazie). Apoi, as fi putut sa raman treaz, dar asta ar fi insemnat o detasare aproape totala. A nu se intelege gresit - inca gandesc despre majoritatea pieselor pre-1988 (hai si 1988) ca sunt creatii valoroase. Dar, in 2008, exista destule trupe care, chiar si fara a avea vreun merit, doar copiind de unde apuca, scot materiale peste cele ale metallicilor. E posibil sa arunce multi cu pietre, dar pentru mine valoarea "istorica" a muzicii conteaza putin, mult mai putin decat calitatea in sine. Revenind, stiind ce au cantat si auzind destule pareri cu privire la cum au cantat, ar fi fost probabil un concert ok, nici mai mult, nici mai putin - un concert care, desi absenta nu a fost complet fara regrete, nu si-ar fi meritat banii, efortul de a lua din timp bilete and so on.
In incheiere - da, realizez, daca eu as fi citit, la 16-17 ani, ceva de genul asta l-as fi injurat pe autor fara sa stau prea mult pe ganduri...

Thursday, July 10, 2008

Papini, teorii, modele si altele...

Este greu, cred, sa se gaseasca un alt om care de-a lungul vietii sale sa fi dat un faliment mai mare ca mine.
Giovanni Papini - Un om sfarsit

Ii povesteam cuiva ca daca as fi citit cartea asta cand am avut prima oara ocazia, as fi maturat pe jos cu scriitorul italian. Asta s-ar fi intamplat acum aproape 8 ani, cand am citit (printre foarte putinele mele lecturi pentru scoala) Romanul adolescentului miop al lui Eliade. Ma bucur ca am luat atunci decizia logica de a nu cauta romanul lui Papini - logica pentru ca nu mi-a placut deloc cartea care facea referiri chiar enervante la ea. Nu ca nu as fi avut dreptate sa tarasc Omul sfarsit prin mocirla, tinand cont de ce eram eu atunci - plin de "vitalitate metafizica", si cu mult prea putina toleranta pentru ce se indeparta de aceasta idee. Poate ca atunci nu as fi facut nici macar diferenta intre Eliade si Papini - acum o fac, romanul primului sta inca in acea mocirla si nu vad sa iasa de acolo prea curand. Ca o paranteza - Eliade fans, da stiu, "citeste aia, citeste ailalta!!" - maybe I will someday.

Desigur, motivele pentru a il calca pe Giovanni in picioare sunt inca acolo, apar insa si circumstante atenuante... de fapt, nu, apar motive pentru a-l admira. Bizar poate, multe dintre ele sunt legate de Gog, carte care pune in lumina doua calitati de netagaduit - un bisturiu cat se poate de fin si o nebunie ludica de care nu dai prea des. Calitati care pun in alta lumina ceea ce ar fi putut fi privit ca o lamentare penibila in Un om sfarsit, dar nu scuza (aproape) voluptatea cu care Papini imbratiseaza esecul.

Ciudat poate, ceea ce m-a pus cel mai mult pe ganduri din acest roman e prima parte, si in special obiceiul personajului-narator de a schimba teoriile, modelul, filosofia cu o frecventa ametitoare. Am mai spus-o si repet, nu agreez modul de viata al persoanelor pentru care un sistem de valori e doar un bun subiect de conversatie la o bere. Ceea ce stim, credem ca stim, ceea ce doar banuim despre lume alcatuiesc impreuna un simplu model, model care determina alegerea unor valori, valori care ar trebui sa ne ghideze in tot ce facem. Armonia totala in acest sens e desigur dincolo de posibilitatile noastre, dar cred ca trebuie cel putin sa ne indreptam spre acest ideal, pentru ca altfel toate aceste "jocuri" ale ratiunii n-ar avea sens. In aceste conditii, e de la sine inteles ca prezinta destul interes cauzele si modul in care cineva isi poate schimba modelul si valorile. Papini (in carte) o face aproape din plictiseala cateodata, din dezamagire alteori - dezamagire cauzata de nepotrivirea cu viata "reala". Dar nu o face prea usor... si prea des?

Presupunand ca o persoana nu face parte din randul celor pentru care toate asta sunt doar "vorbe", in mod sigur a avut momente in care propriile valori s-au dovedit cel putin incomode, si nu ma refer aici doar la principiile rigide cu care nu am fost niciodata de acord. In astfel de situatii, intrebarea logica pe care totusi multi nu si-o pun (si Papini pare ca si-o pune prea rar) este daca nu cumva sistemul de valori e ok si trebuie sa tinem cu dintii de el. Italianul alege varianta, poate mai simpla, care presupune pur si simplu schimbarea modelului de fiecare data cand apare o problema. Departe de mine gandul ca nu trebuie facut asa ceva niciodata, dar cred ca sunt momente in care modelul trebuie sa ramana fix si eventualele neregularitati integrate in acesta. In fond, a fi ateu si a incepe sa crezi (sau sa crezi ca crezi - ceea ce nu se intampla tocmai rar) in momente dificile e cam acelasi lucru cu ce tot face Papini, la un nivel elementar.

In mod ideal, conceptiile ar trebui sa fie suficient de ferme incat sa aiba substanta indiferent de circumstante, dar suficient de largi si/sau flexibile pentru a permite ajustari. Acest echilibru fin e desigur greu de gasit si greseli se pot face la tot pasul. Papini insa da adeseori senzatia ca nici nu incearca...

Wednesday, July 2, 2008

"...written to address the lack of babies as subjects in lierature..."

Nu-s un fan al colectiei Literatura de la Cotidianul, dar trebuie sa fii prost ca sa nu recunosti ca unele din cartile aparute sunt valoroase (nu multe,totusi), sau al naibii de snob ca acea valoare sa paleasca pentru ca e vorba de un proiect adresat cititorilor de ziar. That out of the way, pot spune ca am dat de cuvintele din titlul postului cautand informatii despre un roman ce urma sa apara in cadrul colectiei respective. Nu mai stiu cum o chema pe scriitoare, stiu insa ca romanul purta numele "Bebelusul" si pe Wikipedia (nu tocmai cea mai de incredere sursa de informare, dar in cele mai multe cazuri cea mai rapida) scria ca a fost conceput (macar in parte) pentru a compensa lipsa personajelor-bebelusi.

Primul lucru care mi-a venit in minte a fost o intrebare - de ce ai vrea personaje-bebelusi in literatura? Trecand peste posibilitatea, in diverse curente, ca prin alegorii si simbolistica (sau doar dintr-o joaca) sa ai personaj principal chiar si un bolovan, prezenta copiilor sub 3-4 ani aproape exclusiv ca "obiecte de decor", menite doar sa coloreze intr-un anumit fel ce e important, mi se pare cat se poate de normala. Nu vad ce ar putea fi interesant pentru un scriitor la o fiinta a carei activitate emotionala e intensa, dar lipsita de complexitate - asta ca sa nu mai vorbesc de ce se intampla cu un bebelus, din exterior privind: nimic, sau nu mare lucru. Si, de parca nu era sufient, posibilitatile de comunicare ale "subiectului" stim cu totii cat de limitate sunt. Repet, argumentele de fata se refera la cazul in care incercam sa pastram macar o bruma de realism (lucru pe care nu il consider neaparat necesar literaturii de calitate), altfel putem la fel de bine sa ne plangem ca nu am gasit niciun roman in care personajul principal era o mapa de plastic.

Dincolo de asta, apare inca o intrebare. Si anume, este oare de datoria unui creator sa incerce sa umple eventualele gauri din arta pe care o practica? "Sa incerce" nu e bold degeaba, aproape intotdeauna cei cu adevarat speciali au ajuns sa ocupe o nisa ce nu fusese (suficient) explorata inainte, dar daca am interpretat corect toate semnalele, asta nu s-a intamplat pentru ca ei s-ar fi chinuit sa rezolve o problema a distributiei subiectelor la momentul respectiv. Nu cred ca sunt departe de adevar cand spun ca, daca o tema nu e reprezentata in literatura/pictura/muzica/ etc., foarte probabil cauza e ca nu are cine sa scrie/picteze/compuna asa ceva. Iar daca tu te ocupi de "carenta" respectiva dintr-un fel de simt al datoriei, probabilitatea, si asa infima, sa fii persoana potrivita devine nula.

Da, eu cred in imaginea idealizata a artistului care comunica, prin creatie, exclusiv ce simte ca trebuie sa comunice. Si, desi stiu ca suntem de multe ori pacaliti de cei care fac comert cu idei, ganduri si sentimente, nu cred ca voi renunta prea curand la aceasta imagine.

Wednesday, May 28, 2008

Waiter, There's Too Much Art in My Literature!

Is your mastery of form different than your mastery of nature?
Renaissance - The Death of Art

Ar trebui, probabil, sa spun de pe acum ca titlul contine o exagerare. Desi vad literatura separata destul de clar de celelalte arte, nu am cum sa o scot in intregime de sub umbrela. Umbrela cu o forma ciudata, totusi, pentru ca (si aici vorbesc strict personal) trebuie sa acopere doi uriasi (pe langa cel despre care este vorba acum, mai e si muzica), precum si niste pitici care fie se invart pe langa picioarele celor mari, fie stau de vorba separat intr-un colt.

Nu stiu daca e normal ca dintre acei uriasi si pitici, primul cu care am facut cunostinta cu adevarat e literatura. La inceput, normal, imi spunea povesti si eu eram cat se poate de multumit, pana cand am inceput sa ma plictisesc. I-am cerut sa-mi povesteasca si altceva. Pentru un timp, m-a linistit schimband personaje, locuri, vremuri... dar nu mi-a luat mult sa ma prind ca era, in fond, acelasi lucru. Am vrut mai mult si mi-a oferit mai mult. Si, evident, atunci nu intelegeam chiar tot ce vrea sa-mi spuna, iar in momentul in care auzeam "iti vei da seama cand vei mai creste" reactionam nervos, dar uriasul nu prea ma baga in seama. In prima faza a trebuit sa invat sa pun intrebari, pentru ca pe cele mai stupide le ignora si rareori raspunsul era de natura sa ma lamureasca. Am avut si perioade de frustrare, in care il evitam intentionat pentru ca ma gandeam ca nu pot scoate nimic bun de la el. Dar, cu timpul, am inceput sa ma pricep la a pune intrebari. Uriasul a trecut de la raspunsuri rare si eliptice la unele cat se poate de concise si eficiente. Dar nici asta nu mi-a ajuns. Problemele pe care le ridicam au devenit si mai ...grele, iar prietenul meu (ca deja il puteam numi asa) era in evidenta dificultate. Asta pana cand, la un moment dat, he cracked. M-a rugat sa il las in pace, mi-a spus clar ca el nu se pricepe la raspunsuri, cel putin nu la nivelul la care ajunsesem eu sa il testez. "Dar la ce te pricepi?" am izbucnit eu. "La intrebari" a venit prompt replica. "Ok then, hit me with all you've got" - indemn pe care aproape l-am regretat pe moment, dar am ajuns sa il consider unul din cele mai intelepte ever. He was good, uriasul... poate la fel de bun ca mine, atunci, desi eu ma antrenasem destul. Dar nu asta era problema cea mai mare, ci faptul ca, in urma acestei schimbari in desfasurarea de forte, nu numai ca trebuia sa fac fata asalturilor lui, dar nu imi pierdusem greu capatatul obicei ca, in momentul in care se ivea ocazia, sa lansez si eu o intrebare bine plasata. Uriasul refuza cu incapatanare sa ma ajute la pararea loviturilor, eram singur on the receiving side, it wasn't pretty dar am rezistat. And here I am...

Concluzionand aceasta mica alegorie, a trecut ceva vreme de cand a ridica probleme este principalul rol al cartilor, pentru mine. Nu spun ca nu se intampla sa ma incante o penita jucausa a unui autor, ca nu ma las din principiu influentat de imagini frumos conturate sau ca stilul ma lasa rece. Dar nu mi se par de ajuns. Spuneam mai demult ca daca dupa terminarea unei carti nu te doare capul, cartea nu a fost buna - singurul motiv pentru care nu as mai sustine asta sus si tare e ca nu mai asociez gandirea (de fapt, in general, o experienta intelectuala) cu dureri de cap. Varianta "noua" ar fi: daca o carte nu te face sa vrei sa descoperi mai multe (despre tine in primul rand, apoi despre lume in general) nu e buna. Desigur, asta inseamna ca literatura devine o experienta profund individuala si ca rolul cititorului rivalizeaza cu cel al scriitorului (ma jucam cu astea si in precedentul post). Si mai inseamna ca, daca in alte cazuri aproape ca sunt de acord cu l'art pour l'art, aici nu poate fi vorba de asa ceva.

Unii se vor intreba atunci cum ramane cu maiestria scriitorului, ce importanta are abilitatea cu care isi manuieste penita/creionul/ pixul/tastele. E destul de simplu, pana la urma - prefer sa discut cu o persoana care vorbeste normal decat cu una cu voce foarte stridenta sau cu un balbait, iar in lumea scriitorilor cei din ultimele categorii sunt substantial mai multi decat in rest. Nu, n-am nimic cu scrierile frumoase si atat (atat timp cat nu-mi sunt bagate pe gat ca fiind capodopere), se intampla sa-mi mai placa, chiar destul de mult cateodata, dar nu le vad ca eventuale varfuri a ceea ce inseamna literatura pentru mine. Ok, un alt fel de tablouri da... poate, in cel mai bun caz, ceva asemanator vag cu muzica... dar cam atat.

Sunday, May 11, 2008

Toleranta la ambiguitate (?)

M-a amuzat expresia cand am dat prima oara de ea (sau cand mi s-a intamplat prima oara sa fiu atent), la un curs de psihoinventica (i.e. materia inutila din semestrul respectiv) acum vreo 2 ani. N-aveam cum sa o privesc altfel decat cu o spranceana ridicata, asa cum am privit tot ce ne indruga profesoara (evident frustrata profesional, dar asta e alta discutie). Ideea de atunci era ca o toleranta ridicata la ambiguitate in formularea problemelor este unul din ingredientele creativitatii, iar a insista prea mult pe claritate cica omoara inventivitatea. Enfin, nu e neaparat asa, adica trebuie gasit un punct de echilibru undeva.

Parasind domeniul, problema (in)dezirabilitatii ambiguitatii e intr-adevar interesanta. Take art, for instance. Unghiurile drepte si suprafetele colorate clar fac din scriitor un profesor de matematica, din muzician un metronom, din actor un robot. Asta nu inseamna ca sustin in mod necesar opusul, extrema cealalta in care scriitorul devine un betivan neinteligibil, pictorul arunca galeti de vopsea pe un perete and so on. Nu-s o persoana care cauta intotdeauna echilibrul, dar in arta trebuie puse cu multa atentie in balanta rolurile cititorului/spectatorului/etc si al creatorului - daca primul este neglijat experienta e evident impersonala, daca al doilea e deficitar creatia a fost, inseamna, un simplu element declansator. Si aici apare rolul echivocului - intentionat sau nu, intr-o proportie rezonabila aduce arta la nivelul in care poate spune ceva personal, ceva ce doi oameni diferiti nu pot intelege la fel decat intamplator. Bine, se poate discuta mult despre diferentele, vizand acest aspect, care apar intre arte - o voi face, dar nu acum.

Trecand mai departe, spre filosofie (de la literatura pasul e mic), ideea, poate surprinzator, ramane in mare aceeasi. De fapt, nu neaparat - depinde de ceea ce intelegi prin filosofie, daca e vorba doar de o abilitate aristotelica de a folosi cutii si cutiute, probabil ca postul asta nu are niciun sens. Cum eu insa aleg sa o consider un animal foarte viu (daca-mi este permisa exprimarea), un animal care nu se da inapoi de la a devora absolut orice, posibilitatea de a interpreta, de a adapta, de a personaliza e esentiala. Si poate chiar e nevoie si de fire care nu duc (inca) nicaieri.

De la filosofie ajungem fara vreun efort la viata "reala"- sau cel putin asa ar trebui, din pacate sunt multi cei pentru care metafizica e doar un eventual hobby, iar "teoriile" au ca unic scop omorarea catorva ore. Anywayz, treaba lor, revenind la asa-numita ambiguitate, nu pot spune decat ca ne lovim de ea la toate nivelurile care conteaza. Poate ca pare ciudat din partea unei persoane atat de analitice, dar n-am cum sa ma gandesc ca o viata in care totul este clar, conform cu niste relatii si formule dinainte cunoscute - sau scris intr-o limba care nu mai are niciun fel de secrete - mai are vreun fel de valoare diferita de cea statistica. However, asta nu trebuie sa ne opreasca din a cauta sensuri...

Monday, March 31, 2008

Spiritul vremii

We deny normality, trample morality
Behemoth - Decade ov Therion

Cristi (3/20/2008 11:05:41 AM): am vazut aseara zeitgeist
Liviu Gligor (3/20/2008 11:05:45 AM): aha
Cristi (3/20/2008 11:05:51 AM): l-ai vazut?
Liviu Gligor (3/20/2008 11:06:18 AM): nope

Si nici intre timp nu l-am vazut, dar nu asta conteaza, pentru ca discutia a ajuns la :

Cristi (3/20/2008 11:11:51 AM): in schimb chestia asta mi se pare interesanta: http://en.wikipedia.org/wiki/Moral_Zeitgeist
[...]
Cristi (3/20/2008 11:28:57 AM): de Moral_Zeitgeist ce zici?
Liviu Gligor (3/20/2008 11:29:02 AM): ce sa zic?
Liviu Gligor (3/20/2008 11:29:08 AM): nu spune mai nimic acolo
Cristi (3/20/2008 11:29:14 AM): ai citit?
Cristi (3/20/2008 11:29:17 AM): da spune putin
Cristi (3/20/2008 11:29:49 AM): ma rog ideea e ca evolueaza chestia
Liviu Gligor (3/20/2008 11:29:56 AM): evident
Cristi (3/20/2008 11:29:57 AM): desigur e logic
Cristi (3/20/2008 11:30:27 AM): intrebarea e acolo la sfarsit, cu moral absolutism
Cristi (3/20/2008 11:30:32 AM): Moral absolutism, which suggests that actions are either morally right, acceptable, or wrong, regardless of the context, may be incompatible with the moral Zeitgeist depending on whether it is taken to say that actions are morally right, acceptable, or wrong based on the opinions of the masses, which implies incompatibility, or that shifts in the Zeitgeist are shifts in the knowledge of morality, which does not. This latter version of the Zeitgeist model actually implies absolutism, though the only known source of moral knowledge is biological instinct.
[...]
Cristi (3/20/2008 11:33:12 AM): unde ne situam noi acum?
Cristi (3/20/2008 11:34:07 AM): adica e improbabil sa fim sus de tot, deci probabil suntem pe undeva la mijloc, si atunci te intrebi: ce actiuni care acum par normale ar parea imorale in viitor?
Cristi (3/20/2008 11:34:50 AM): si a doua, daca e intradevar progres
Liviu Gligor (3/20/2008 11:35:49 AM): progres spre ce?
Cristi (3/20/2008 11:36:17 AM): nu conteaza spre ce, daca morala care e mai noo e mai buna decat aia mai veche
Cristi (3/20/2008 11:36:30 AM): io nu-s sigur
Liviu Gligor (3/20/2008 11:36:42 AM): n-are cum sa fie mai buna sau mai rea
Liviu Gligor (3/20/2008 11:36:53 AM): pentru ca binele e definit de morala
Cristi (3/20/2008 11:37:03 AM): da, bine
Cristi (3/20/2008 11:37:24 AM): ideea e ca daca e mai buna pentru oameni, cum s-ar spune pentru societate...
Liviu Gligor (3/20/2008 11:37:36 AM): mai buna in ce sens?

Bun, deci eterna intrebare "ce e binele?", de care nu as vrea sa ma ocup acum, dar e imposibil sa o eviti cu totul. Evident, etichetele de bine si rau le poti pune unde vrei. Bine, e un fel de a spune "poti", pentru ca multi oameni d'abia reusesc sa le mute cativa milimetri pe cele oferite generos de societate. Dar probabil nici nu incearca...

Cristi (3/20/2008 11:37:37 AM): ceea ce probabil asa e, ca se transforma societatea
Cristi (3/20/2008 11:37:44 AM): si in functie de ea si morala
Liviu Gligor (3/20/2008 11:37:54 AM): asta da
Cristi (3/20/2008 11:38:51 AM): mai buna in sensul in care oamenii sunt mai fericiti cu ea decat cu alta
Liviu Gligor (3/20/2008 11:39:35 AM): pai si fericirea asta e legata de morala
Cristi (3/20/2008 11:40:04 AM): nu vorbesc de feedback aici
Liviu Gligor (3/20/2008 11:40:06 AM): adica morala iti spune in mare ce tre sa se intample ca sa fii fericit
Cristi (3/20/2008 11:40:22 AM): asta e feedback
Liviu Gligor (3/20/2008 11:40:26 AM): bine, asta in conditiile in care vorbim de morala ta
Liviu Gligor (3/20/2008 11:40:29 AM): nu

Feedback e doar in cazul in care vorbim de o morala neindividuala sau daca morala e ceva exclusiv rational, fara suport in realitatea interioara. Bine, aici era vorba mai ales de primul caz, acel Zeitgeist referindu-se in primul rand la societate. Dar chiar si in cazul asta, cum spuneam mai devreme, pentru multa lume, poate chiar majoritatea, morala este cea luata de-a gata, ajungand des pana la situatii aberante in care se construiesc structuri interioare pentru a sustine aceasta morala. Lesne de inteles, idealul (asa cum il vad eu) este tocmai invers - morala trebuie sa se bazeze pe ce suntem noi.

Cristi (3/20/2008 11:40:31 AM): de fapt morala e construita astfel incat tu sa fii fericit
Liviu Gligor (3/20/2008 11:40:36 AM): nu
Cristi (3/20/2008 11:40:43 AM): ca de-aia se transforma
Liviu Gligor (3/20/2008 11:41:06 AM): se transforma ca sa functioneze cu transformarile societatii
Cristi (3/20/2008 11:41:06 AM): tu sa fii fericit intr-o anumita societate
Liviu Gligor (3/20/2008 11:41:14 AM): n-are treaba cu fericirea individuala

Din nou, individ versus societate, morala impusa versus morala interioara. Daca ceva imoral te face fericit, inseamna (presupunand ca nu doar ti se pare ca te face fericit) probabil ca morala e defecta, dar aici incepe o alata discutie - despre ce inseamna fericirea de fapt. Ma voi rezuma la a spune ca ar trebui sa fie macar o armonie aproximativa intre morala, bine, fericire and so on, macar la nivel individual.

Cristi (3/20/2008 11:41:15 AM): da
Cristi (3/20/2008 11:42:07 AM): morala e construita astfel incat societatea sa fie stabila, iar daca oamenii e fericiti societatea e mai stabila
Liviu Gligor (3/20/2008 11:42:33 AM): "oamenii e fericiti "
Liviu Gligor (3/20/2008 11:42:39 AM): vrei sa zici cel mult senini
Cristi (3/20/2008 11:42:42 AM): pai da
Cristi (3/20/2008 11:42:43 AM): nu e?
Liviu Gligor (3/20/2008 11:42:46 AM): "multumiti"
Cristi (3/20/2008 11:42:51 AM): ma rog
Cristi (3/20/2008 11:43:08 AM): io nu vorbesc aici de faptul ca unu sufera din dragoste
Liviu Gligor (3/20/2008 11:43:13 AM): plm
Liviu Gligor (3/20/2008 11:43:14 AM): nu
Cristi (3/20/2008 11:43:37 AM): ci ca pot sa-si manifeste, pot sa ajunga acolo fara sa dea de alte oprelisti artificiale ale societatii
Liviu Gligor (3/20/2008 11:43:59 AM): ce sa-si manifeste?
Cristi (3/20/2008 11:44:13 AM): fericirea
Liviu Gligor (3/20/2008 11:44:18 AM): lol
Cristi (3/20/2008 11:44:23 AM): adica ca au aceasta posibilitate, nu ca o fac
Liviu Gligor (3/20/2008 11:44:33 AM): nu amesteca fericirea individuala cu societatea, for fvkk's sake
Liviu Gligor (3/20/2008 11:45:20 AM): eniuei, in orice societate morala tre' sa fie ceva mai rigida decat ar fi posibil

As vrea sa ma opresc putin la ultima afirmatie. In primul rand pentru ca este eliptica, ba chiar prost formulata - ce am vrut sa spun acolo este ca trebuie sa fie mai putin flexibila decat ar putea sa fie. In cazul unei morale personale, relevanta unor concepte ca rigiditate, deschidere etc. este minora, in cazul variantei colective insa lucrurile se schimba radical. Iar o morala care nu ii face pe oameni (in majoritate) sa se simta cat de putin constransi este buna doar pentru cei care stiu ce sa faca cu libertatea lor, iar aceia sunt oricum cei care nu prea dau doi bani pe ce le spune societatea anyways. Problema apare pentru ca oamenii "liberi" apar, mai devreme sau mai tarziu in viata lor, tot din randurile turmei, iar o morala permisiva face mai putin dezirabila dezertarea din aceasta turma. It's not pretty, dar asa e - foarte putini dintre noi au puterea si dorinta de a fi indivizi fara sa fie impinsi de la spate de pasiunea pentru ceva interzis de societate.

Cristi (3/20/2008 11:45:29 AM): trebue sa faci o legatura intre ele
Liviu Gligor (3/20/2008 11:45:39 AM): nu tre
Cristi (3/20/2008 11:46:52 AM): pai da omu traieste in societate, si daca din cauza ei el nu are ce manca, probabil ca nu are cum sa ajunga sa fie la un moment dat fericit
Liviu Gligor (3/20/2008 11:47:07 AM): nu vorbim de cazuri extreme aici
Liviu Gligor (3/20/2008 11:47:32 AM): crezi ca io nu pot sa fiu fericit intr-o societate de kkt?
Cristi (3/20/2008 11:47:34 AM): da mah, dar chestia se aplica in mai mica masura si in cazuri normale
Liviu Gligor (3/20/2008 11:47:54 AM): uite exemplul concret de acum
Cristi (3/20/2008 11:48:04 AM): dar e mai greu sa fii fericit intr-o societate de kkt decat in una mai buna
Liviu Gligor (3/20/2008 11:48:11 AM): nu neaparat
Liviu Gligor (3/20/2008 11:48:17 AM): si revolta e o chestie misto
Cristi (3/20/2008 11:48:46 AM): pai aia e direct legata de optimismul aparitiei a ceva bun in locu a ceva naspa
Liviu Gligor (3/20/2008 11:48:53 AM): nu neaparat
Cristi (3/20/2008 11:49:14 AM): poate pur si simplu esti gica contra
Cristi (3/20/2008 11:49:16 AM): sau ce?
Liviu Gligor (3/20/2008 11:49:25 AM): nu mah
Cristi (3/20/2008 11:49:28 AM): da, exista si un astfel de instinct
Liviu Gligor (3/20/2008 11:49:35 AM): nu e vba de instinct
Liviu Gligor (3/20/2008 11:49:48 AM): de a fi rebel fara cauza
Cristi (3/20/2008 11:50:13 AM): tu vrei sa zici ca poate o anumita situatie rea te face pe tine mai bun
Liviu Gligor (3/20/2008 11:50:44 AM): nu neaparat.. vreau sa zic ca tu poti fi bun chiar si daca situatia e rea
Liviu Gligor (3/20/2008 11:51:24 AM): adica..e bine si accepti, e rau si te opui.. tot aia e din punctul de vedere al personalitatii tale
Liviu Gligor (3/20/2008 11:52:16 AM): bine, cu un oarecare plus pt revolta, ca implica ceva curaj

Refuzul e un pas crucial in formarea noastra ca indivizi si imi vine foarte greu sa cred ca exista situatii in care sa ajungi la ceea ce esti cu adevarat (si nu just a faceless android) fara sa fi trecut cel putin o data prin asa ceva. Chiar ignorand faptul ca ce e bun pentru mase e imposibil sa fie bun pentru om, chiar gandind utopic mi se pare ca lipsa unor dragoni cu care sa te lupti nu poate fi un lucru bun. Desigur, nu e bine nici ca dragonii sa fie prea mari si prea multi, iar tu sa nu ai nicio sansa.

Cristi (3/20/2008 12:01:47 PM): era un nene in africa care alerga pana la scoala cu cartile in mana, ca scoala era departe, si a ajuns mare campion mondial la atletism, si inca mai tine mana cum ar fi tinut-o daca avea carti in mana
Cristi (3/20/2008 12:02:08 PM): daca avea scoala aproape era mai nasol
Cristi (3/20/2008 12:02:26 PM): bine, faptul ca a ajuns campion mondial nu stiu daca e un lucru "bun"
Cristi (3/20/2008 12:03:03 PM): dar poate se aplica si la intelect, ca daca esti pus in situatii mai delicate il dezvolti mai mult, daca stai si vegetezi ajungi american
Liviu Gligor (3/20/2008 12:03:11 PM): exact
Cristi (3/20/2008 12:03:22 PM): dar deh, poate nici inteligenta nu e un lucru "bun"

N-am de unde sa stiu ce e binele absolut, dar inteligenta e o unealta si in orice (da, orice) situatie e "bine" sa ai o unealta cat mai buna. Un scop in sine, insa, nu cred ca e...

Friday, March 21, 2008

Bikin' Bucharest

9 si ceva dimineata, cobor cu un hanorac pe mine (nu-s mai mult de 10 grade). Incalec, iar sunt pe foaia mare, pinionul 5, iar am uitat sa schimb cand m-am oprit... nevermind. Infig castile in urechi, dau drumu' la... ce-avem azi? Hour of Penance - bun asa. Imping in pedala, ma ridic in sa, pornesc usor (noroc ca e un pic de panta) si dau sa intru pe Rahova. Numa' ca un cretin a si-a parcat duba fix pe colt si nu vad ce vine, ceea ce n-ar fi o problema daca alt cretin nu si-ar fi parcat Dacia simetric, pe celalalt colt, obligandu-ma sa ies destul de mult in strada. Imi bag picioarele, ii dau inainte, sa ma injure aia, doar n-o sa stau sa astept o luna. La prima intersectie incearca sa faca unu' dreapta peste mine, prin mine, nici eu nu stiu cum, nu il las, ma injura probabil dar nu il aud ca-mi urla brutalitatile in casti. O sina de tramvai, inca una, inca... - trec peste vreo 5-6 cu ceva viteza, nu-i bine pentru incheieturile mele, nici pentru animalu' de dedesubt dar rezistam amandoi. Ah, acum sunt langa denivelarile alea pe care am cazut in vara dar nu-i niciun pericol, pentru ca merg cu 8 km/h, cu un picior pe jos si cu o mana aproape frecandu-se de masinile din stanga. Ok, scap de asta, la stop imi scot hanoracul si il pun pe ghidon - e mult prea cald, chiar daca imi lacrimeaza ochii de la vant. Din cateva pedale ajung la Economat si la obisnuitul cretin care vrea sa faca stanga (de data asta) prin sau peste mine - de data asta il las, ca n-am de ales. Bag mare, urmeaza coborarea, schimb repede pe 3-6, apoi 3-7 pentru a schimba in doua secunde la loc, trebuie sa urc pe trotuar. Care trotuar e pavat, ceea ce nu ma incanta. Nu prea conteaza totusi, a sapat cineva si aici, trebuie sa cobor in strada, dar dupa ce trece asta... si asta, si inca vreo 15. La intersectie merg inainte si ii aud claxonul disperat al celui din stanga care intentiona sa faca dreapta, desi ala din urechi bate ca maniacu'. Bordura trotuar bordura jos bordura si tot asa pana la 11 iunie unde ma bag cam aiurea si trebuie sa astept in mijlocul intersectiei. Trec repede prin Piata Unirii, am noroc la semafoare, urc pe Coposu si apoi intru in jungla. Stradute inguste, cu gropi si tramvaie, piatra cubica si masini parcate aiurea. Brutal death is good, brutal death is God si cu ajutorul lui scap, bine ca nu mi s-a intamplat ca saptamana trecuta sa uit sa-mi incarc acumulatorul si sa raman fara muzica la 10 minute de casa. Barbu Vacarescu ceva mai ok... dar ma apropii de locul ala... acum am ajuns, ii vad, peste 10 caini, seamana cu totii, I think they're family. Ma pregatesc, accelerez, trec printre ei, se sperie, unul da sa sara dar se razgandeste, cativa fug dupa mine da' in cateva secunde sunt mult in urma. Pipera si trec de 10 km, fac stanga aiurea, trec printr-o balta care n-avea ce sa caute, evit niste caini,intru in curte, ma dau jos, o leg, scot ciclocomputeru', scutur hanoracul care se frecase putin de roata si urc.

Vreo 6 seara, cobor cu un hanorac pe mine (sub 10 grade), dezleg, pun computeru', incalec - foaia mare, pinionu' 5... ma-sa. Casti, muzica... ies in Floreasca, e liber, merg fara maini apoi le pun pe ghidon pentru ca urmeaza coborarea. 3-6, 3-7 whoooooooooo franaaaaaaaaaaaaaaaa groapa futu'i pastele ma-sii, sunt inca in sa dar zdruncinat, schimb aproape pe loc si merg mai departe. Din nou in jungla dar parca e ceva mai ok acum, better choice of route probabil ca altfel n-ar avea vreun sens, numa' ca mi-e cald si trebuie sa-mi dau jos hanoracul. Polona, spre Arthur Verona dar o iau pe o strada care nu stiu cum se cheama, doar ca trece pe langa ambasada SUA, drept pentru care e blocata, futu'i in cap de capitalisti imperialisti si ce mai spunea tata Stalin... in fine, Batistei, alta straduta, Rosetti bla bla. Imi bag calul cu ceva dificultate intr-o curte, il leg, scot ala. Bereeee.

23.49, ies cu hanoracul in mana, usor nesigur pe pasii mei, dezleg bestia, incerc de vreo 3 ori sa ma urc, reusesc pana la urma. Daca pasii imi erau nesiguri, rotile se duc exact pe unde le spun eu... numai ca nu intotdeauna le spun ce trebuie. Nu, de data asta nu trec milimetric pe langa vreun nebun (sau eu eram nebunul?), e cam pustiu pe strazi. Urc dealul repede, dar nu stiu cat de repede, nu focusez chiar bine pe computer, chiar si dupa ce am dat deoparte hanoracul. Home, sau aproape, trebuie sa intorc aici dar nu ma lasa asta... ba da ma lasa, n-are nicio treaba cu mine - ce naiba, doar nu-s beat. Jos, o apuc cu dreapta si cu stanga deschid usa, o urc cele 2 etaje si ma gandesc ce bine ar fi sa am lift. Intru, o bag in balcon, ignor dara de noroi (unde naiba l-am mai gasit?) pana ma pune mama sa sterg... si ma duc sa dorm.

Monday, March 17, 2008

On Death and Dying

Whispering death, you will find us all
Immolation - Whispering Death

Cand mi-a venit ideea acestui blog (nu nu trag de timp, dar trebuie precizat) planul era sa ma ocup de lucruri, cum sa le spun eu, prin excelenta exterioare mie. De ce? pentru ca inca mai am blogul de pe y360, care, desi poate opac pentru cei ce nu ma cunosc indeajuns (ba chiar si pentru cei care ma cunosc... uneori nu e usor nici pentru mine sa-mi dau seama ce era in spatele unor posturi mai vechi), e mai personal chiar decat as vrea, uneori. Si nu vreau, decat in cazuri speciale, sa-l incarc cu prostii de genul "citeste aia, ca merita!" oricat de elaborate ar fi. Numa' ca, privind mai atent, nu vad rostul unei demarcatii clare. Si asta pentru ca literatura care imi place sau muzica pe care o ascult (la fel ca alte chestii despre care voi mai povesti p'aici) sunt intr-o asemenea masura parte din mine incat nu-mi da mana sa fiu sec si la obiect, chiar daca prin asta as evita diverse ambiguitati.

"Si ce legatura are asta cu titlul? Sau cu tema postului? De fapt, care e aceasta tema?" se intreaba probabil acum rabdatorul meu cititor. Simplu, si nu prea. Cuvantul cheie este exterior, pentru ca nu vad ce poate fi in aparenta mai exterior unei persoane ca mine decat moartea. Enfin, greu de explicat ce-i aia "persoana ca mine", sper ca vreo 2-3 paragrafe mai incolo lucrurile sa fie mai clare, macar in unele privinte.

Exterior deci - ceva ce nu putem controla, ceva ce nu putem schimba, ba chiar, ca sa fac legatura cu ce spuneam ceva mai devreme, nici macar efectul asupra noastra nu depinde de noi in nicio masura. Si de-aici ar trebui sa fie clar ca nu cred in munti de orez sau norisori pe care se plimba vacute roz, nu cred in cazane cu gulas incins sau bolovani pe care trebui sa-i urci la nesfarsit pe un deal. Acestea, atentie, oricat de metaforic alege sa le priveasca cineva.

Si daca nu-s munti de orez, ce e? Nimic - dar de data asta nu un nimic pur exterior, ci unul total, unul pe care nu il voi intelege niciodata, unul de care, sincer, imi e teama. Si poate tocmai aceasta teama este si cauza fascinatiei pe care o am pentru moarte, atat ca eveniment discret cat si ca stare continua, opusa vietii. Acum, probabil ca multi dintre voi se vor gandi la acea imagine naivo-poetico-romantica a mortii in arta... nu, n-am treaba cu asa ceva. Oricat de ciudat ar parea, e pur si simplu o atractie (pentru ca nu e doar simpla curiozitate) pentru poate singurul lucru care intelectual, afectiv, spiritual si cum mai vreti sa o luati va ramane departe de mine.

Am spus de teama - da, nu ma feresc sa recunosc, pe langa frica instinctiva pe care o are orice animal, in cazul meu e vorba si de o teama "intelectuala", constienta, impusa de convingerile pe care tocmai le-am expus. Si nu pot sa nu ma intreb daca nu cumva e mai bine asa, fata de cei ce cred in viata de dupa moarte (oricum ar arata ea). Pentru ca, in cazul meu, ce urmeaza, infricosator as it may be, nu are de-a face in niciun fel cu lucrurile pe care le facem in timpul vietii. Si asta, in my book, ofera atat multa libertate (comparativ cu cei care stiu ca orice gand, vorba sau fapta se noteaza undeva), cat si o pofta de viata nediscriminatorie. Citind acum ce-am scris, ma gandesc ca ar putea sa para o decizie calculata de-a mea sa cred in acel nimic - nu e vorba de asa ceva, dar ma bucur, intr-un fel, ca am ajuns aici...

Wednesday, February 27, 2008

Ratacirile fetei nesabuite sau de ce i-as da o mama de bataie lui Llosa

If you are killed because you are a writer, that's the maximum expression of respect, you know.
Mario Vargas Llosa


Un lucru e sigur: pe Mario nu-l va ucide nimeni pentru aceasta carte. Ma rog, poate la varsta lui acea mama de bataie s-ar dovedi fatala, dar cum nu ma astept sa ma intalnesc cu el in curand, he's safe. Si asta e problema si cu romanul acesta - e safe.

Nu i-am citit intreaga opera, nici nu ma apropii, recunosc cu rusine, dar ce am incercat mi-a placut mult spre foarte. Si, desi in general tind sa imi cenzurez asteptarile, pentru ca imi pot strica o experienta, de data asta n-am reusit intru totul. Dar nu aici e buba. Mario a pictat, de data asta, un tablou corect, dar pe care nu l-as agata decat intr-un hol sau o sala de asteptare.

Pictat in culori calde, culori care odihnesc ochiul si mintea, tabloul infatiseaza o fata... o femeie, o batrana apoi, ai carei ochi, desi poate in realitate erau enigmatici, te lasa sa-i privesti pana in adancurile sufletului. Primul lucru de care-mi dau seama e ca o cunosc, m-am mai intalnit cu ea in diverse ocazii si sincer, m-am cam plictisit de ea. M-am obisnuit cu ambitia ei extrema, ii admir poate determinarea, dar stiu si ce o face sa actioneze asa. Si, daca scopul nu scuza mijloacele, nici o afirmatie aproximativ inversa nu e corecta. Fata nesabuita e capabila sa depaseasca niste limite care noua ni se par de netrecut, are un fel de curaj pe care nici macar nu stim daca sa ni-l dorim sau nu, dar ne fascineaza. Numai ca motivul pentru care trece de acele limite, scopul in care foloseste acel curaj nu justifica aceasta fascinatie. Interesanta ca evolutie, cu trasaturi uneori hipnotizante, dar cand ajungi sa o dezbraci mai mult decat de haine pe aceasta batrana slaba si zbarcita gasesti un sambure ...banal. Poate am eu pretentii exagerate, poate m-am obisnuit sa imi placa oamenii care devin din ce in ce mai complecsi pe masura ce ii cunosti mai bine, si nu invers - si de-asta intalnirile cu fata nesabuita nu imi trezesc cine stie ce interes.

Langa fata, cine altcineva decat baiatul bun? L-am mai intalnit si pe el, destul de des, atat alaturi de ea, cat si singur, in asteptare. Oscileaza intre disperare si seninatate, are si el determinarea lui, nu seamana cu a peruanei in rochie chic, dar e la fel de puternica, poate mai puternica, la o inspectie atenta. Am baut de cateva ori o bere sau un pahar de vin cu el, nu-i un personaj dezagreabil, cu atat mai putin neinteligent. Poti avea o conversatie foarte interesanta cu el, e cult si nu refuza (scurte) plimbari pe taramuri metafizice. Dar, cu cat privesti mai adanc in sufletul parizianului sud-american, cu atat iti dai seama ca toate astea, inclusiv ce inseamna a fi traducator pentru el (interesant, totusi...), nu conteaza cu adevarat. El traieste pentru fata pictata langa el - de fapt, nici macar - traieste pentru efectul pe care il are fata nesabuita aspura sa. Tot ceea ce se intampla in rest e o distragere, binevenita (caz in care i se poate dedica aparent total) sau nu. He might be a fun guy to hang out with, dar doar pana la un punct.

Tot privind panza, ma intreb ce simt de fapt pentru acesti doi... era sa zic prieteni... pentru aceste doua cunostinte. De iubire nu poate fi vorba, nu pot spune de ce cum n-as putea spune nici de ce ii iubesc, daca ar fi cazul. Admiratie? da, doar punctual, pasager. Respect? cam aceeasi situatie. Trecand in partea cealalta, nu-mi ramane decat mila - sora saraca a dispretului, sora care face exact ce face si fratele, numai ca pe ascuns, fara sa ne spuna. N-am fost niciodata in relatii apropiate cu mila, poate pentru ca imi place sa fiu mai direct, mai deschis, cel putin cu mine, poate pentru ca nu am nevoie sa-mi ascund superioritatea sub masti "crestine", poate pentru ca incerc sa ma raportez la altii cat mai putin. Si de-asta, in acest caz, as prefera sa privesc tabloul cu indiferenta.

Dar e prea frumos pictat, si aici abandonez analogia cu tabloul si explic care e adevaratul motiv pentru care l-as bate pe Mario (mda, nu-mi place sa folosesc nume de familie - lui Nietzsche ii zic Freddy :D). Cartea curge ca un rau cu meandre, iar cititorul e situat destul de sus incat sa vada urmatorul cot, sau poate chiar si pe al doilea. Chiar inainte de a te satura sa navighezi cu soarele in ochi, raul isi schimba cursul, iar in momentul in care incepi sa te relaxezi simtindu-i razele pe spate, vasul coteste din nou. Degeaba te gandesti la cascade, vartejuri sau furtuni, nu vei avea parte de asa ceva, fie ca vrei sau nu. Si-atunci, Mario, cum ai reusit sa ma faci sa ma imbarc in aceasta calatorie? Cum de nu am renuntat la un moment dat? Si de ce, odata terminata, nu am putut sa ma abtin si am gandit "Bai... mi-a placut"? Las' ca te prind eu la un moment dat, Mario, si vezi tu ce-ti fac...