Whispering death, you will find us all
Immolation - Whispering Death
Cand mi-a venit ideea acestui blog (nu nu trag de timp, dar trebuie precizat) planul era sa ma ocup de lucruri, cum sa le spun eu, prin excelenta exterioare mie. De ce? pentru ca inca mai am blogul de pe y360, care, desi poate opac pentru cei ce nu ma cunosc indeajuns (ba chiar si pentru cei care ma cunosc... uneori nu e usor nici pentru mine sa-mi dau seama ce era in spatele unor posturi mai vechi), e mai personal chiar decat as vrea, uneori. Si nu vreau, decat in cazuri speciale, sa-l incarc cu prostii de genul "citeste aia, ca merita!" oricat de elaborate ar fi. Numa' ca, privind mai atent, nu vad rostul unei demarcatii clare. Si asta pentru ca literatura care imi place sau muzica pe care o ascult (la fel ca alte chestii despre care voi mai povesti p'aici) sunt intr-o asemenea masura parte din mine incat nu-mi da mana sa fiu sec si la obiect, chiar daca prin asta as evita diverse ambiguitati.
"Si ce legatura are asta cu titlul? Sau cu tema postului? De fapt, care e aceasta tema?" se intreaba probabil acum rabdatorul meu cititor. Simplu, si nu prea. Cuvantul cheie este exterior, pentru ca nu vad ce poate fi in aparenta mai exterior unei persoane ca mine decat moartea. Enfin, greu de explicat ce-i aia "persoana ca mine", sper ca vreo 2-3 paragrafe mai incolo lucrurile sa fie mai clare, macar in unele privinte.
Exterior deci - ceva ce nu putem controla, ceva ce nu putem schimba, ba chiar, ca sa fac legatura cu ce spuneam ceva mai devreme, nici macar efectul asupra noastra nu depinde de noi in nicio masura. Si de-aici ar trebui sa fie clar ca nu cred in munti de orez sau norisori pe care se plimba vacute roz, nu cred in cazane cu gulas incins sau bolovani pe care trebui sa-i urci la nesfarsit pe un deal. Acestea, atentie, oricat de metaforic alege sa le priveasca cineva.
Si daca nu-s munti de orez, ce e? Nimic - dar de data asta nu un nimic pur exterior, ci unul total, unul pe care nu il voi intelege niciodata, unul de care, sincer, imi e teama. Si poate tocmai aceasta teama este si cauza fascinatiei pe care o am pentru moarte, atat ca eveniment discret cat si ca stare continua, opusa vietii. Acum, probabil ca multi dintre voi se vor gandi la acea imagine naivo-poetico-romantica a mortii in arta... nu, n-am treaba cu asa ceva. Oricat de ciudat ar parea, e pur si simplu o atractie (pentru ca nu e doar simpla curiozitate) pentru poate singurul lucru care intelectual, afectiv, spiritual si cum mai vreti sa o luati va ramane departe de mine.
Am spus de teama - da, nu ma feresc sa recunosc, pe langa frica instinctiva pe care o are orice animal, in cazul meu e vorba si de o teama "intelectuala", constienta, impusa de convingerile pe care tocmai le-am expus. Si nu pot sa nu ma intreb daca nu cumva e mai bine asa, fata de cei ce cred in viata de dupa moarte (oricum ar arata ea). Pentru ca, in cazul meu, ce urmeaza, infricosator as it may be, nu are de-a face in niciun fel cu lucrurile pe care le facem in timpul vietii. Si asta, in my book, ofera atat multa libertate (comparativ cu cei care stiu ca orice gand, vorba sau fapta se noteaza undeva), cat si o pofta de viata nediscriminatorie. Citind acum ce-am scris, ma gandesc ca ar putea sa para o decizie calculata de-a mea sa cred in acel nimic - nu e vorba de asa ceva, dar ma bucur, intr-un fel, ca am ajuns aici...
Immolation - Whispering Death
Cand mi-a venit ideea acestui blog (nu nu trag de timp, dar trebuie precizat) planul era sa ma ocup de lucruri, cum sa le spun eu, prin excelenta exterioare mie. De ce? pentru ca inca mai am blogul de pe y360, care, desi poate opac pentru cei ce nu ma cunosc indeajuns (ba chiar si pentru cei care ma cunosc... uneori nu e usor nici pentru mine sa-mi dau seama ce era in spatele unor posturi mai vechi), e mai personal chiar decat as vrea, uneori. Si nu vreau, decat in cazuri speciale, sa-l incarc cu prostii de genul "citeste aia, ca merita!" oricat de elaborate ar fi. Numa' ca, privind mai atent, nu vad rostul unei demarcatii clare. Si asta pentru ca literatura care imi place sau muzica pe care o ascult (la fel ca alte chestii despre care voi mai povesti p'aici) sunt intr-o asemenea masura parte din mine incat nu-mi da mana sa fiu sec si la obiect, chiar daca prin asta as evita diverse ambiguitati.
"Si ce legatura are asta cu titlul? Sau cu tema postului? De fapt, care e aceasta tema?" se intreaba probabil acum rabdatorul meu cititor. Simplu, si nu prea. Cuvantul cheie este exterior, pentru ca nu vad ce poate fi in aparenta mai exterior unei persoane ca mine decat moartea. Enfin, greu de explicat ce-i aia "persoana ca mine", sper ca vreo 2-3 paragrafe mai incolo lucrurile sa fie mai clare, macar in unele privinte.
Exterior deci - ceva ce nu putem controla, ceva ce nu putem schimba, ba chiar, ca sa fac legatura cu ce spuneam ceva mai devreme, nici macar efectul asupra noastra nu depinde de noi in nicio masura. Si de-aici ar trebui sa fie clar ca nu cred in munti de orez sau norisori pe care se plimba vacute roz, nu cred in cazane cu gulas incins sau bolovani pe care trebui sa-i urci la nesfarsit pe un deal. Acestea, atentie, oricat de metaforic alege sa le priveasca cineva.
Si daca nu-s munti de orez, ce e? Nimic - dar de data asta nu un nimic pur exterior, ci unul total, unul pe care nu il voi intelege niciodata, unul de care, sincer, imi e teama. Si poate tocmai aceasta teama este si cauza fascinatiei pe care o am pentru moarte, atat ca eveniment discret cat si ca stare continua, opusa vietii. Acum, probabil ca multi dintre voi se vor gandi la acea imagine naivo-poetico-romantica a mortii in arta... nu, n-am treaba cu asa ceva. Oricat de ciudat ar parea, e pur si simplu o atractie (pentru ca nu e doar simpla curiozitate) pentru poate singurul lucru care intelectual, afectiv, spiritual si cum mai vreti sa o luati va ramane departe de mine.
Am spus de teama - da, nu ma feresc sa recunosc, pe langa frica instinctiva pe care o are orice animal, in cazul meu e vorba si de o teama "intelectuala", constienta, impusa de convingerile pe care tocmai le-am expus. Si nu pot sa nu ma intreb daca nu cumva e mai bine asa, fata de cei ce cred in viata de dupa moarte (oricum ar arata ea). Pentru ca, in cazul meu, ce urmeaza, infricosator as it may be, nu are de-a face in niciun fel cu lucrurile pe care le facem in timpul vietii. Si asta, in my book, ofera atat multa libertate (comparativ cu cei care stiu ca orice gand, vorba sau fapta se noteaza undeva), cat si o pofta de viata nediscriminatorie. Citind acum ce-am scris, ma gandesc ca ar putea sa para o decizie calculata de-a mea sa cred in acel nimic - nu e vorba de asa ceva, dar ma bucur, intr-un fel, ca am ajuns aici...
No comments:
Post a Comment