sudden misanthropic mood
m'a lovit (nu c'ar fi o noutate) gandul ca nooj la suta din sistemele metafizice populare (printre care si toate alea religioase) spun ca daca faci chiar totul cum trebuie - si de cele mai multe ori ti se spune clar ca nu poti - vei fi fericit
si ala e scopu pentru care faci toate alea
brainwashing
pe cand we, the soul of the earth (cum zice cantecu' :P ) ne chinuim - sau ne vine natural - sa facem ce stim noi ca trebuie si sa ne tinem de valorile noastre fara sa asteptam vreun reward
dar cateodata e frustrant
si io's mahmur
si nu e bine
ca tre sa beau mult azi
da ma repar pana atunci
hopefully imi trece si mizantropia
mi se intampla rar, dar cateodata aproape invidiez oile
te'a dat afara de la munca, te'a parasit iubita si inundatiile ti'au luat casa, da' dumnezeu o sa te ajute
sau altefl, oricum erai prost platit, aia era o curva si casa era cam darapanata
for all our intellectual prowess, we don't have that luxury
si nic nu-l vrem in mod normal
da na
Showing posts with label Introspective. Show all posts
Showing posts with label Introspective. Show all posts
Friday, November 27, 2009
Monday, September 28, 2009
Copilul
Ploua, torential. Ud pana la piele, merg pe jos spre casa ascultand muzica, nu stiu ce, de fapt stiu, dar nu conteaza. Playerul poate sa moara in orice moment definitiv, e 3 sau 4 noaptea, sunt obosit, mi-e sete si guess what, sunt fascinat, cu ochii mari, de copil care vede lumea pentru prima oara. Uit ca lumea aia e doar a mea, tin sa mai spun cuiva, de parca am descoperit cine stie ce noutate... sau poate chiar am descoperit.
Ma trezesc pe plaja, ma doare spatele si jumatate din toti muschii, ma duc sa imi iau o bere sau poate intru in apa inainte, ca si'asa am dormit cu slipul pe mine. Apa e rece, ba nu, e ok, ba nu, e rece DAR e ok. Cer de Monet, dar in curand seamana cu cel al lui El Greco, de deasupra orasului Toledo, a inceput din nou sa ploua si nu exista nimic mai frumos - altfel da, dar mai frumos nu. Sunt din nou copilul care refuza cu incapatanare sa ierarhizeze un apus de soare, un zambet, o Judas bruna si cremoasa, un riff al lui Sanders si o pagina a lui Hesse. Si nimic din acestea nu e mai bun sau mai rau decat vreunul din acei demoni analitici care sustin printre altele ca trebuie sa existe o ierarhie in toate. Singura departajare trebuie sa fie temporala, si nu e relativa, ci absoluta, nu exista decat prezentul, visul pe care ti-l amintesti nu exista, ci doar amintirea lui.
Un slideshow. Vad un tablou de Zurbaran, o catedrala, un peisaj de munte. Vad oameni care se joaca, vad oameni care se joaca fara sa stie ca se joaca, ma vad pe mine. "Vad" mirosul de scortisoara din vinul fiert, arpegiile ultrarapide ale unei japoneze nebune, atingerea unei maini. Miles Davis, ninsoare, VW-ul Karmann Ghia care e tot timpul pe strada aia, o panta coborata cu 60 la orape bicicleta, Prostitute fvkken Disfigurement, Demian, ciuperci la gratar, o privire, din nou, un zambet, Coriolan, primul "miros de iarna" din noiembrie, o casa acoperita de iedera, Zarathustra, VAT 69... Dar nu pot atinge, gusta, musca, saruta, rupe, sfasia. Doar el poate, copilul - el creaza si distruge, el e Dumnezeu si diavol, el e supraomul, si Freddy intuia asta, dar poate nu simtea destul. Vine cand vrea, pleaca la fel, e violent si tandru, lumea e a lui dar refuza orice responsabilitate, e un stapan nebun, un creator atat de fascinat de propria creatie incat nu poate sa nu o distruga.
Ma plimb printr-un cimitir si vreau sa fiu singur cu cei de sub lespezi. Ei nu au alta menire decat de a ii face pe plac copilului, in admiratie muta pentru viata. Ceilalti, cei vii dar morti, il dezgusta. Au aceeasi carne, aceleasi oase, aceeasi nevoie de hrana de toate felurile ca si mine si il fac sa se intrebe daca mai are vreun rost. Daca merita traita o zi pentru o clipa, oricat de Kronos, zeu al timpului, ai fi. Incerc sa il conving ca da, ii arat ca sunt singur si suveran, sau ii arat ca nici pe altii, cativa, nu i-au parasit inca zeii. Ii arat ca nu cred in zei, incerc il conving ca el insusi nu exista, adica nu exista fara mine. Nu reusesc intotdeauna...
Scriu, nu stiu de ce, el nu citeste pentru ca oricum stie deja. Poate ca incerc sa ma conving ca il pot totusi pastra, chiar asa, capricios si incapatanat, langa mine. Poate chiar vreau sa cred ca il pot schimba, sa il fac sa invete si el ceva, for a change, pentru ca eu am invatat destule de la el. Destule? Tot. Incoerent, ciudat, aproape schizo, evident ca nu am succes, dar lui oricum nu ii plac tintele, scopurile, telurile. Nici mie, macar atat avem in comun.
L.E. no, i haven't lost it, bear with me on this :D
Ma trezesc pe plaja, ma doare spatele si jumatate din toti muschii, ma duc sa imi iau o bere sau poate intru in apa inainte, ca si'asa am dormit cu slipul pe mine. Apa e rece, ba nu, e ok, ba nu, e rece DAR e ok. Cer de Monet, dar in curand seamana cu cel al lui El Greco, de deasupra orasului Toledo, a inceput din nou sa ploua si nu exista nimic mai frumos - altfel da, dar mai frumos nu. Sunt din nou copilul care refuza cu incapatanare sa ierarhizeze un apus de soare, un zambet, o Judas bruna si cremoasa, un riff al lui Sanders si o pagina a lui Hesse. Si nimic din acestea nu e mai bun sau mai rau decat vreunul din acei demoni analitici care sustin printre altele ca trebuie sa existe o ierarhie in toate. Singura departajare trebuie sa fie temporala, si nu e relativa, ci absoluta, nu exista decat prezentul, visul pe care ti-l amintesti nu exista, ci doar amintirea lui.
Un slideshow. Vad un tablou de Zurbaran, o catedrala, un peisaj de munte. Vad oameni care se joaca, vad oameni care se joaca fara sa stie ca se joaca, ma vad pe mine. "Vad" mirosul de scortisoara din vinul fiert, arpegiile ultrarapide ale unei japoneze nebune, atingerea unei maini. Miles Davis, ninsoare, VW-ul Karmann Ghia care e tot timpul pe strada aia, o panta coborata cu 60 la orape bicicleta, Prostitute fvkken Disfigurement, Demian, ciuperci la gratar, o privire, din nou, un zambet, Coriolan, primul "miros de iarna" din noiembrie, o casa acoperita de iedera, Zarathustra, VAT 69... Dar nu pot atinge, gusta, musca, saruta, rupe, sfasia. Doar el poate, copilul - el creaza si distruge, el e Dumnezeu si diavol, el e supraomul, si Freddy intuia asta, dar poate nu simtea destul. Vine cand vrea, pleaca la fel, e violent si tandru, lumea e a lui dar refuza orice responsabilitate, e un stapan nebun, un creator atat de fascinat de propria creatie incat nu poate sa nu o distruga.
Ma plimb printr-un cimitir si vreau sa fiu singur cu cei de sub lespezi. Ei nu au alta menire decat de a ii face pe plac copilului, in admiratie muta pentru viata. Ceilalti, cei vii dar morti, il dezgusta. Au aceeasi carne, aceleasi oase, aceeasi nevoie de hrana de toate felurile ca si mine si il fac sa se intrebe daca mai are vreun rost. Daca merita traita o zi pentru o clipa, oricat de Kronos, zeu al timpului, ai fi. Incerc sa il conving ca da, ii arat ca sunt singur si suveran, sau ii arat ca nici pe altii, cativa, nu i-au parasit inca zeii. Ii arat ca nu cred in zei, incerc il conving ca el insusi nu exista, adica nu exista fara mine. Nu reusesc intotdeauna...
Scriu, nu stiu de ce, el nu citeste pentru ca oricum stie deja. Poate ca incerc sa ma conving ca il pot totusi pastra, chiar asa, capricios si incapatanat, langa mine. Poate chiar vreau sa cred ca il pot schimba, sa il fac sa invete si el ceva, for a change, pentru ca eu am invatat destule de la el. Destule? Tot. Incoerent, ciudat, aproape schizo, evident ca nu am succes, dar lui oricum nu ii plac tintele, scopurile, telurile. Nici mie, macar atat avem in comun.
L.E. no, i haven't lost it, bear with me on this :D
Tuesday, August 19, 2008
Copilarie
Nu e greu sa gasesc in copilarie radacinile a multe din trasaturile mele actuale, fie ele profunde sau de suprafata. Si asta in ciuda faptului ca memoria mea functioneaza total haotic, stiu tot felul de prostii random, dar nu am foarte multe date despre unele momente care au fost evident importante.
Fara indoiala, personajul central al acelor vremuri a fost bunicul meu. Numai daca spun ca el m-a invatat sa citesc (ajutat si de altii, ce-i drept) e destul pentru a-i explica importanta, dar a fost totusi mult mai mult de atat. Cu atlasul in fata, calatoream prin lume... "luam trenul pana la Moscova, de acolo avionul pana la...". Cu toate cunostintele lui de geografie (mult peste medie) nu m-am lasat pana nu stiam mai multe. Si cu istoria la fel, pentru ca noi calatoream si in timp. Apoi, faceam "misiuni" - povesti inventate ad-hoc de amandoi, impletind realul cu fantasticul, in care eu eram deja interesat in special de partea militara, dar pe langa asta mi-a fost deschis apetitul pentru multe alte zone ale cunoasterii. Poate de atunci sunt inclinat (definitiv, se pare) catre universalitate, catre cultura enciclopedica, in dauna specializarii. Nu tocmai ok in 2008, but hey, niciodata nu am pus prea mult pret pe ce vrea societatea de la mine.
A propos de societate, nu prea aveam eu tangente, in perioada prescolara, cu copiii de varsta mea. Nu prea ieseam in fata blocului sa ma joc, iar din relativ putinul timp pe care l-am petrecut in gradinita nu am ramas cu vreo prietenie... si nici macar cu foarte multe amintiri, for that matter. N-as putea sa spun exact de unde starea asta de fapt, probabil o combinatie de factori intre care dorinta parintilor, bunicilor, matusilor de a ma proteja a jucat un rol central. De aici, o timiditate si o greutate in a ma integra, pe care am reusit tarziu sa le inving (de fapt, nu sa le inving, doar sa gasesc workaround-uri, if you catch my drift). Tot mai tarziu a venit dispretul meu pentru tot ce insemna turma... de la small talk la preferinte stabilite de grup and so on - in copilarie eram doar frustrat ca nu reuseam sa ma fac foarte agreat de ceilalti. Chiar la scoala fiind, eram mult mai apreciat de invatatoare, apoi profesori (pentru rezultatele mele - desi nu ma chinuiam deloc) decat de colegi, treaba care m-a deranjat destul de mult la vremea respectiva. De-abia pe la sfarsitul scolii generale mi-am dat seama ca de fapt nici nu vreau sa fiu placut decat de cei pe care ii plac eu.
Fara indoiala, personajul central al acelor vremuri a fost bunicul meu. Numai daca spun ca el m-a invatat sa citesc (ajutat si de altii, ce-i drept) e destul pentru a-i explica importanta, dar a fost totusi mult mai mult de atat. Cu atlasul in fata, calatoream prin lume... "luam trenul pana la Moscova, de acolo avionul pana la...". Cu toate cunostintele lui de geografie (mult peste medie) nu m-am lasat pana nu stiam mai multe. Si cu istoria la fel, pentru ca noi calatoream si in timp. Apoi, faceam "misiuni" - povesti inventate ad-hoc de amandoi, impletind realul cu fantasticul, in care eu eram deja interesat in special de partea militara, dar pe langa asta mi-a fost deschis apetitul pentru multe alte zone ale cunoasterii. Poate de atunci sunt inclinat (definitiv, se pare) catre universalitate, catre cultura enciclopedica, in dauna specializarii. Nu tocmai ok in 2008, but hey, niciodata nu am pus prea mult pret pe ce vrea societatea de la mine.
A propos de societate, nu prea aveam eu tangente, in perioada prescolara, cu copiii de varsta mea. Nu prea ieseam in fata blocului sa ma joc, iar din relativ putinul timp pe care l-am petrecut in gradinita nu am ramas cu vreo prietenie... si nici macar cu foarte multe amintiri, for that matter. N-as putea sa spun exact de unde starea asta de fapt, probabil o combinatie de factori intre care dorinta parintilor, bunicilor, matusilor de a ma proteja a jucat un rol central. De aici, o timiditate si o greutate in a ma integra, pe care am reusit tarziu sa le inving (de fapt, nu sa le inving, doar sa gasesc workaround-uri, if you catch my drift). Tot mai tarziu a venit dispretul meu pentru tot ce insemna turma... de la small talk la preferinte stabilite de grup and so on - in copilarie eram doar frustrat ca nu reuseam sa ma fac foarte agreat de ceilalti. Chiar la scoala fiind, eram mult mai apreciat de invatatoare, apoi profesori (pentru rezultatele mele - desi nu ma chinuiam deloc) decat de colegi, treaba care m-a deranjat destul de mult la vremea respectiva. De-abia pe la sfarsitul scolii generale mi-am dat seama ca de fapt nici nu vreau sa fiu placut decat de cei pe care ii plac eu.
Revenind la copilarie insa, golul creat de lipsa interactiunilor cu copiii a fost umplut, pe langa familie, de tot felul de lucruri, de la natura (desi nascut-crescut in miez de cartier de blocuri, in Bucuresti, cred ca am avut o relatie speciala cu natura, relatie care inca ma impiedica, la 22 de ani, sa imi fie rusine sa ma urc intr-un cires, spre sfarsitul lui mai) la inevitabilele desene animate. Si pe langa asta, citeam... mult pentru un copil de varsta mea. Pentru scoala, cum am spus, nu dedicam mai mult timp decat strictul necesar, chestie care a mers 8 ani, apoi nu prea - dar asta deja nu mai intra in subiectul postului.
Ceea ce cu siguranta intra, pe de alta parte, e o rautate de care, in mare, am reusit sa scap intre timp. Da, aveam destule momente in care eram rau, razbunator, intolerant, fara scrupule, ingrat si asa mai departe. Se intampla sa nu vad in fata decat un singur lucru, si anume de a fi eu cel care iese invingator din lupte care, evident, nici nu erau lupte de fapt. A nu se confunda asta cu insistenta in argumentare de acum.
Ar mai fi cate ceva de spus, dar cred ca am atins punctele esentiale. Si, cine ar fi crezut, n-as putea spune ca n-am avut un oarecare warm fuzzy feeling inside, aducandu-mi aminte de toate astea...
Monday, March 17, 2008
On Death and Dying
Whispering death, you will find us all
Immolation - Whispering Death
Cand mi-a venit ideea acestui blog (nu nu trag de timp, dar trebuie precizat) planul era sa ma ocup de lucruri, cum sa le spun eu, prin excelenta exterioare mie. De ce? pentru ca inca mai am blogul de pe y360, care, desi poate opac pentru cei ce nu ma cunosc indeajuns (ba chiar si pentru cei care ma cunosc... uneori nu e usor nici pentru mine sa-mi dau seama ce era in spatele unor posturi mai vechi), e mai personal chiar decat as vrea, uneori. Si nu vreau, decat in cazuri speciale, sa-l incarc cu prostii de genul "citeste aia, ca merita!" oricat de elaborate ar fi. Numa' ca, privind mai atent, nu vad rostul unei demarcatii clare. Si asta pentru ca literatura care imi place sau muzica pe care o ascult (la fel ca alte chestii despre care voi mai povesti p'aici) sunt intr-o asemenea masura parte din mine incat nu-mi da mana sa fiu sec si la obiect, chiar daca prin asta as evita diverse ambiguitati.
"Si ce legatura are asta cu titlul? Sau cu tema postului? De fapt, care e aceasta tema?" se intreaba probabil acum rabdatorul meu cititor. Simplu, si nu prea. Cuvantul cheie este exterior, pentru ca nu vad ce poate fi in aparenta mai exterior unei persoane ca mine decat moartea. Enfin, greu de explicat ce-i aia "persoana ca mine", sper ca vreo 2-3 paragrafe mai incolo lucrurile sa fie mai clare, macar in unele privinte.
Exterior deci - ceva ce nu putem controla, ceva ce nu putem schimba, ba chiar, ca sa fac legatura cu ce spuneam ceva mai devreme, nici macar efectul asupra noastra nu depinde de noi in nicio masura. Si de-aici ar trebui sa fie clar ca nu cred in munti de orez sau norisori pe care se plimba vacute roz, nu cred in cazane cu gulas incins sau bolovani pe care trebui sa-i urci la nesfarsit pe un deal. Acestea, atentie, oricat de metaforic alege sa le priveasca cineva.
Si daca nu-s munti de orez, ce e? Nimic - dar de data asta nu un nimic pur exterior, ci unul total, unul pe care nu il voi intelege niciodata, unul de care, sincer, imi e teama. Si poate tocmai aceasta teama este si cauza fascinatiei pe care o am pentru moarte, atat ca eveniment discret cat si ca stare continua, opusa vietii. Acum, probabil ca multi dintre voi se vor gandi la acea imagine naivo-poetico-romantica a mortii in arta... nu, n-am treaba cu asa ceva. Oricat de ciudat ar parea, e pur si simplu o atractie (pentru ca nu e doar simpla curiozitate) pentru poate singurul lucru care intelectual, afectiv, spiritual si cum mai vreti sa o luati va ramane departe de mine.
Am spus de teama - da, nu ma feresc sa recunosc, pe langa frica instinctiva pe care o are orice animal, in cazul meu e vorba si de o teama "intelectuala", constienta, impusa de convingerile pe care tocmai le-am expus. Si nu pot sa nu ma intreb daca nu cumva e mai bine asa, fata de cei ce cred in viata de dupa moarte (oricum ar arata ea). Pentru ca, in cazul meu, ce urmeaza, infricosator as it may be, nu are de-a face in niciun fel cu lucrurile pe care le facem in timpul vietii. Si asta, in my book, ofera atat multa libertate (comparativ cu cei care stiu ca orice gand, vorba sau fapta se noteaza undeva), cat si o pofta de viata nediscriminatorie. Citind acum ce-am scris, ma gandesc ca ar putea sa para o decizie calculata de-a mea sa cred in acel nimic - nu e vorba de asa ceva, dar ma bucur, intr-un fel, ca am ajuns aici...
Immolation - Whispering Death
Cand mi-a venit ideea acestui blog (nu nu trag de timp, dar trebuie precizat) planul era sa ma ocup de lucruri, cum sa le spun eu, prin excelenta exterioare mie. De ce? pentru ca inca mai am blogul de pe y360, care, desi poate opac pentru cei ce nu ma cunosc indeajuns (ba chiar si pentru cei care ma cunosc... uneori nu e usor nici pentru mine sa-mi dau seama ce era in spatele unor posturi mai vechi), e mai personal chiar decat as vrea, uneori. Si nu vreau, decat in cazuri speciale, sa-l incarc cu prostii de genul "citeste aia, ca merita!" oricat de elaborate ar fi. Numa' ca, privind mai atent, nu vad rostul unei demarcatii clare. Si asta pentru ca literatura care imi place sau muzica pe care o ascult (la fel ca alte chestii despre care voi mai povesti p'aici) sunt intr-o asemenea masura parte din mine incat nu-mi da mana sa fiu sec si la obiect, chiar daca prin asta as evita diverse ambiguitati.
"Si ce legatura are asta cu titlul? Sau cu tema postului? De fapt, care e aceasta tema?" se intreaba probabil acum rabdatorul meu cititor. Simplu, si nu prea. Cuvantul cheie este exterior, pentru ca nu vad ce poate fi in aparenta mai exterior unei persoane ca mine decat moartea. Enfin, greu de explicat ce-i aia "persoana ca mine", sper ca vreo 2-3 paragrafe mai incolo lucrurile sa fie mai clare, macar in unele privinte.
Exterior deci - ceva ce nu putem controla, ceva ce nu putem schimba, ba chiar, ca sa fac legatura cu ce spuneam ceva mai devreme, nici macar efectul asupra noastra nu depinde de noi in nicio masura. Si de-aici ar trebui sa fie clar ca nu cred in munti de orez sau norisori pe care se plimba vacute roz, nu cred in cazane cu gulas incins sau bolovani pe care trebui sa-i urci la nesfarsit pe un deal. Acestea, atentie, oricat de metaforic alege sa le priveasca cineva.
Si daca nu-s munti de orez, ce e? Nimic - dar de data asta nu un nimic pur exterior, ci unul total, unul pe care nu il voi intelege niciodata, unul de care, sincer, imi e teama. Si poate tocmai aceasta teama este si cauza fascinatiei pe care o am pentru moarte, atat ca eveniment discret cat si ca stare continua, opusa vietii. Acum, probabil ca multi dintre voi se vor gandi la acea imagine naivo-poetico-romantica a mortii in arta... nu, n-am treaba cu asa ceva. Oricat de ciudat ar parea, e pur si simplu o atractie (pentru ca nu e doar simpla curiozitate) pentru poate singurul lucru care intelectual, afectiv, spiritual si cum mai vreti sa o luati va ramane departe de mine.
Am spus de teama - da, nu ma feresc sa recunosc, pe langa frica instinctiva pe care o are orice animal, in cazul meu e vorba si de o teama "intelectuala", constienta, impusa de convingerile pe care tocmai le-am expus. Si nu pot sa nu ma intreb daca nu cumva e mai bine asa, fata de cei ce cred in viata de dupa moarte (oricum ar arata ea). Pentru ca, in cazul meu, ce urmeaza, infricosator as it may be, nu are de-a face in niciun fel cu lucrurile pe care le facem in timpul vietii. Si asta, in my book, ofera atat multa libertate (comparativ cu cei care stiu ca orice gand, vorba sau fapta se noteaza undeva), cat si o pofta de viata nediscriminatorie. Citind acum ce-am scris, ma gandesc ca ar putea sa para o decizie calculata de-a mea sa cred in acel nimic - nu e vorba de asa ceva, dar ma bucur, intr-un fel, ca am ajuns aici...
Subscribe to:
Posts (Atom)