Wednesday, December 23, 2009

Fabrica de fericire

Indopat cu endorfine pentru a supravietui unor dureri la fel de artificiale ca placerile cumparate la reducere, $54.99 pachetul, isi incepe si azi, ca in fiecare zi, ritualul. Samponul cu menthol revitalizant, gelul de dus revigorant (cred ca tot cu menthol), cerealele pline de fibre si laptele degresat, CDul cu muzica relaxanta pentru masina - nimic nu poate lipsi. Cateodata apar si altele - azi e cersetorul de langa parcare, intotdeauna bucuros sa primeasca niste monede in schimbul bomboanelor cu bunatate, desi e mai bogat decat cel care le ofera. Un bonus: discurs motivational al sefului, cumparat proaspat de la fabrica de fericire, sub forma de spray. Ti-ai facut fapta buna, stii ca esti profesionist (sprayul de discurs motivational a avut efectul asta), esti multumit si asta aproape pe gratis. Ziua a inceput bine.

Seara - e luni sau marti sau miercuri sau joi, hai pana la supermarket. Rafturi intregi cu pastile colorate, mergi pana la cele cu gust de filme sau carti. Cele mai bune au arome identic naturale de inteligenta - nici nu-ti dai seama de diferenta si, in plus, sunt mult mai sanatoase decat originalul. Nu prea raman urme, nu prea te doare capul a doua zi, iti si vine greu sa-ti imaginezi cum traiesc acei betivi ai intelectului care folosesc substanta pura. Gata, ai gasit o pastila albastra pe care scrie film si eticheta anunta: film (160mg), aroma de inteligenta light, aroma de melancolie, excipienti. Poate iti iei si o carte (literatura 80mg, aroma identic naturala de imaginatie, excipienti - de data asta nu mai vrei cu inteligenta, bineinteles ca de la prea multa iti poate veni rau totusi... cum dracu' rezista drogatii aia?!).

Sau poate e vineri sau sambata. Bar, club sau carciuma - niciun local care se respecta nu te lasa fara lumanari cu miros de prietenie la mese (ori, daca nu, macar niste esenta de libertate in aparatele de aer conditionat). A doua zi dimineata, cand toate efectele benefice dispar, nu poti scapa de senzatia de emptyness - un vecin ti-a spus ca fabrica de fericire foloseste un ingredient special pentru a o induce, tocmai pentru a crea dependenta. Nu il crezi - trebuie ca are prea mult timp liber si inventeaza tot felul de teorii ale conspiratiei. Cert e ca nu te simti bine, si, tautologic as it is, nu e bine sa nu te simti bine. Fuga la farmacie, afis mare pe un perete: "Incercati noua gama de produse"... Seria se cheama Self-Improvement si a fost creata pe baza leacurilor traditionale, dar cu tehnologie moderna. Pentru ca numai Baba Floarea mai foloseste ceai de dumnezei si alifie de isusi si fecioare-marii.

Mare minune fabrica asta de fericire, in sfarsit stiinta si tehnologia servesc cu adevarat umanitatea.

Friday, November 27, 2009

random thoughts

sudden misanthropic mood
m'a lovit (nu c'ar fi o noutate) gandul ca nooj la suta din sistemele metafizice populare (printre care si toate alea religioase) spun ca daca faci chiar totul cum trebuie - si de cele mai multe ori ti se spune clar ca nu poti - vei fi fericit
si ala e scopu pentru care faci toate alea
brainwashing
pe cand we, the soul of the earth (cum zice cantecu' :P ) ne chinuim - sau ne vine natural - sa facem ce stim noi ca trebuie si sa ne tinem de valorile noastre fara sa asteptam vreun reward
dar cateodata e frustrant
si io's mahmur
si nu e bine
ca tre sa beau mult azi
da ma repar pana atunci
hopefully imi trece si mizantropia
mi se intampla rar, dar cateodata aproape invidiez oile
te'a dat afara de la munca, te'a parasit iubita si inundatiile ti'au luat casa, da' dumnezeu o sa te ajute
sau altefl, oricum erai prost platit, aia era o curva si casa era cam darapanata
for all our intellectual prowess, we don't have that luxury
si nic nu-l vrem in mod normal
da na

Wednesday, November 25, 2009

Despre metal si al sau echilibru estetic

Ne apropiem de sfarsitul unui deceniu si iata ca lumea incepe sa faca bilanturi, topuri, clasamente si asa mai departe. Iata unul: The decade’s best metal. Foarte frumos, dar si mai frumos este raspunsul kvlt: Metal Orthodoxy. Dincolo de faptul ca lista initiala a celor din A.V. Club contine numai 40% metal si din ala numai vreo 2-3 albume chiar isi merita locul, discutia despre estetica si ortodoxism nu si-ar putea gasi un subiect mai bun decat lumea aproape inchisa a metalului.

Inainte de toate, daca ne referim la aprecieri strict muzicale, Leonard Pierce (cel cu topul) vorbeste prostii in proportie covarsitoare, iar dark legions (celalalt) are dreptate cam in acelasi procent. That out of the way, este evidenta opozitia a doua sisteme de valori in ceea ce priveste estetica - avem pe de o parte ortodoxismul, trv-ismul, estetica inchistata complet in gen, si pe de alta parte estetica deschisa, eclecticismul, open-mindedness. Sigur, Pierce poate fi criticat pana la Dumnezeu (sau Satana sau ce-o fi) pentru intocmirea acelei liste, sigur ca Boris nu are ce cauta si sigur ca Goatwhore si al lor flaut nu ar impresiona decat eventual un neinitiat. Dar principiile raman in picioare, indiferent de argumentele si exemplele stupid alese.

Intr-o lume in care regulile au fost deja stabilite si linile trase, o lume aproape saturata in care orice eventual curent nou nu e decat o combinatie a ceea ce exista deja, e foarte usor sa aderi cu totul la una din cele doua parti. Metalheadul die-hard poate sa spuna ca orice insertie din afara genului nu poate face decat rau. Poate sa sustina ca a nu juca dupa reguli este mai grav decat a juca prost, dar "corect". Poate sa clasifice ca gimmick orice element de noutate. Mai important dintr-un anume punct de vedere, poate sa priveasca cu agresivitate "migratia" publicului de la un gen la altul sau deschiderea lui catre o gama larga, dar lipsita de profunzime. Si in mare masura are dreptate. In 2009 trebuie sa sapi mult in underground pentru a gasi un album de black metal adevarat, ca sa dau doar un exemplu. De la peltele simfonice la crust dat cu eyeliner la prostii ambientale care au vazut blastbeat doar pe youtube, gasesti tot ce vrei, numai ce trebuie nu. Duzini si duzini de trupe "nehotarate", cautand combinatii de stiluri pe care oricum nu le stapanesc, cateva mai norocoase care au gasit nisa - metalul e inca rau, periculos si fascinant pentru cei cu radacini in mainstream - un soft rock imbracat in haine metalice de exemplu nimereste doi iepuri: e usor de ascultat, dar e si *gasp* evil. Si cum bine spunea dark legions, daca nu ai idei inovative pe plan structural, nu conteaza, bagi un fluier o bucata de flamenco ceva si metalistul (???) intelectual (???) crede ca s-a lovit de geniu. Si atunci unde e salvarea? In underground. Cerc inchis, atat in ceea ce priveste trupele cat si in cazul ascultatorilor. Macar stii ce primesti, stii ca nimeni nu incearca sa te pacaleasca, stii ca relatia dintre artist si consumator e sincera. In mare parte, macar.

Dar nu are dreptate si cel care sustine ca nu asculta metal sau rock sau jazz sau mai stiu eu ce, ci doar muzica? Spune ca limitarile stilistice fix asta sunt, limitari. Spune ca ultimul lucru care are vreo importanta e succesul comercial, in orice sens ai lua-o. Si ca e mai importanta individualitatea trupei decat apartenenta la o (sub)cultura. Si nu-i asa? Genurile nu existau a priori, ci au aparut sub forma de conventii, pentru a semnala apropierea stilistica dintre trupele aflate in ciorba primordiala a genului-parinte (sau a muzicii in general). Si atunci de ce sa tinem cu dintii de ele? De ce sa ne impunem negarea mainstreamului doar pentru ca e mainstream? In plus, exista multe formatii care suna ca x sau y, individualitatea insa e mai greu de gasit si de aceea ar trebui sa o pretuim. Metalul este, pana la urma, arta, si ca de obicei nu exista manuale - daca urmezi doar ce scrie la carte, poti fi un zugrav bun, dar niciodata pictor. And so on...

Dar adevarul unde e de fapt? Daca stau sa ma gandesc (si va invit la acest exercitiu) toate marile creatii din lumea asta a metalului au iesit din ciocnirea, mai mult sau mai putin violenta, a celor doua forte creatoare: trvnessul si pushing-the-boundaries. Toate. De la Altars of Madness la De Mysteriis Dom Sathanas, de la Reign in Blood la Human. Si multe, majoritatea din cele mai mici, dar stralucitoare, se afla undeva aproape de zona de impact. Sa fii open minded e bine si frumos, unii uita insa ca in deschiderea lor sa aprecieze si estetica proprie unui gen, valorile inradacinate de pionieri. La fel, daca esti fidel unui fenomen, ar fi bine sa observi expresia lui peste tot, chiar si in zone de granita. Si asta nu e valabil doar pentru metal sau doar pentru muzica - nu e greu de observat ca majoritatea bijuteriilor se afla acolo unde dragostea pentru formele existente se intalneste cu dorinta de a crea ceva nou si unic... si daca nu suntem atenti si ne ia unul din cele doua valuri, putem pierde multe.

Tuesday, November 17, 2009

Journey to nowhere: de la utopie la distopie si inapoi

Deocamdata imi lipseste una din piesele cele mai importante - cea care da si numele puzzle-ului, opera lui Thomas More. Imi lipseste si elementul declansator, Republica lui Platon. Dar asta nu ma opreste sa potrivesc bucatica cu bucatica, sa leg capetele de fire intre ele, pentru o imagine cat mai completa a unui gen (sau a unei teme mai degraba?) literar (literare?) care mi se pare ca se apropie cel mai mult de a alcatui o adevarata istorie alternativa.

Daca ne imaginam umanitatea ca un copil care tot alearga pe o campie ale carei margini nu se vad, creatiile de acest gen alcatuiesc impreuna unul din zmeiele inaltate de acesta. Desi micut si de obicei sub umbra celor mai mari (undeva, deasupra - de abia i se zareste forma dar acopera mare parte din cer - e religia: mare, gri, adeseori nu se stie daca stapanul trage zmeul sau invers) e colorat si jucaus... si cateodata, rar, dar se intampla, reuseste sa il traga macar un milimetru pe copil intr-o parte sau cealalta. Fiind usor, e lesne luat de vant sau tras de celelalte zmeie, dar sfoara cu care copilul il tine nu s-a rupt si nu se va rupe niciodata. Si daca pustiul nu tine minte chiar exact drumul sau, culorile vii ale zmeului i-au ramas intiparite in minte.

Initial nu exista - pana in momentul in care copilul s-a hotarat sa taie o bucata din zmeul cel mare si gri, sa o vopseasca in toate culorile si sa o tina mai aproape de el. De ce n-ar fi fost raiul de ajuns? Sau Gradina Eden, sau, abstractizand, Nirvana, Moksha & the like? Pentru ca e prea simplu sa fii bun sub ochii blanzi ai batranului barbos, care o fi ala. Pentru ca vrem sa visam ca ne construim singuri utopia, acest non-loc (sau loc bun - ou-topia sau eu-topia? probabil ambele). Chiar daca folosim eventual credinta ca principala unealta, e esential ca zidurile sa fie asezate piatra cu piatra de noi, macar in imaginatie - si de asta si-a dat seama pana si calugarul dominican Campanella: Cetatea soarelui nu fusese ridicata de ingeri. Deja, pe acea vreme, barbosul nu mai oferea nimic pe tava, nici pedepsele nu mai veneau imediat si direct. Un pas inainte sau crowd control? nu stiu, si asta e alta discutie, dar firul de care am uitat sa spun si care lega zmeul mic si colorat de cel mare si gri incepuse sa se subtieze.

Sute de ani mai tarziu, micul zmeu zburatacea haotic, aratandu-si atat culorile vii cat si umbrele. Asta va descoperi Higgs, calatorul care ne dezvaluie ciudata si fascinanta lume care se cheama Erewhon (aproape nowhere invers, deci ou-topia, desi se va dezvalui ca nu e chiar asa). Initial fermecat de erewhonieni, aproape intotdeauna frumosi, sanatosi, senini si amabili, britanicul descopera pe rand marile si micile ipocrizii ale societatii, intr-o paralela evidenta cu cea din care facea el parte, cea Victoriana. Da, este vorba de o satira in primul rand, dublata pe undeva de un "si daca...?" oarecum understated. Samuel Butler face eforturi evidente pentru a ne convinge ca in Erewhon totul este ca la noi - adica la ei, Anglia, 1870 - doar ca unele valori sunt alterate, altele pur si simplu interschimbate. Un loc in care bolnavii sunt bagati la inchisoare, iar cei pe care i-am considera noi criminali sunt tratati de doctori trebuie sa fie foarte diferit, si totusi autorul se chinuie sa ne faca sa credem ca nu e chiar asa. Apoi insa, ceea ce ar fi trebuit sa foloseasca ca metoda evidenta in acest sens, si anume o analiza a religiei, obtine un efect contrar. Pentru ca, oricum am vedea problema, ipocrizia nevinovata a tuturor erewhonienilor este (prezentata ca fiind) mult superioara credintei vinovate a occidentalilor. Revenind insa la intentia initiala, Butler ajunge sa scuture putin sfoara zmeului, lasand sa se vada episodul minunat al celor doi reformatori, profetul si profesorul, care si-ar avea locul in orice istorie "reala".

Daca pe vremea Erewhonului, zmeul isi mai permitea sa zboare in voie, nu a trecut mult pana ce copilul s-a vazut nevoit sa scurteze sfoara, sa il tina aproape, sa nu-i vada decat latura neagra. El insusi alergand acum printr-un tinut arid si accidentat, nici nu se mai prea uita in sus, cu exceptii notabile care aveau sa se cheme 1984 sau Brave New World. Sau Noi (Zamiatin), care se pare ca le-a influentat pe celelalte doua. Utopia e acum distopie, si-a pierdut ambele atribute, nu mai e buna, ci o exagerare a perversiunii unor modele, nu mai e un non-loc, ci o posibilitate distincta. Nu mai e ceva la care putem spera, a devenit ceva de care trebuie sa ne temem. Este distopia pur si simplu utopia realizata - singura posibilitate a sa de devenire? Nu stiu daca Huxley sau Orwell credeau asta, cert este ca ea nu poate fi atacata decat prin revolta individului, fie ca reuseste, fie ca nu. Poate ca aici este cheia, poate ca nu exista perfectiune fara depersonalizare. Asta vrea sa ii spuna zmeul copilului - "daca ma tragi jos, langa tine, daca nu imi lasi sfoara suficient de lunga, daca incerci chiar sa ma apuci, nu iti pot arata decat fata vopsita in gri si negru, cealalta, cea colorata nu se poate vedea decat daca imi dai drumul".

Si copilul i-a dat drumul. L-a lasat pe Calvino sa isi scrie delicioasele sale mini-utopii (Orasele invizibile) dar i-a lasat pe multi altii sa invarta zmeul pe toate partile, majoritatea neoriginal. Odata cu dezvoltarea literaturii de anticipatie, zmeul nostru s'a ales cu tot felul de zorzoane, cu sfasieturi, cu fundite si pete de smoala. Si de-abia mai zboara. Sigur, copilul are multe zmeie cu care se poate distra, iar cel mare si gri parca nu mai e atat de mare (sau gri)...

Tuesday, October 13, 2009

Niste carti...

Nu stiu daca e o calitate sau un defect, dar nu sunt omul care sa fie impresionat foarte mult de romane ca Parfumul, Ierusalim sau Amurgul zeilor stepei. Nu ca ar fi vreo legatura pe care sa o pot semnaliza intre aceste ultime lecturi, in afara de faptul ca toate mi-au placut, in limite "rezonabile" insa.

Dar sa le luam la rand. Ismail Kadare, in Amurgul zeilor stepei, incearca ceea ce multi si-au propus, si anume sa descrie sufletul unei anume epoci intr-o anume zona, sa il infatiseze aproape organic, tangibil. Reuseste? In mare da, scapa chiar in general de tenta artificiala intrinseca unei initiative de acest gen. Expatul (da, n'avem cuvantul asta, sa nu v-aud) albanez isi gaseste - sau nu, mai degraba - locul intr-o societate a carei atmosfera e prezentata ca opresiva, sufocanta (URSS, anii '50). Lupta pentru pastrarea identitatii, daca nu individuala, nationala (sau chiar balcanica, in cazul protagonistului) e pierduta din start, toti sunt fie sortiti asimilarii, fie isi vad destinele alterate de vartejul sistemului. Incidentul Pasternak e elementul declasantor al furtunii, furtuna care face ca miscarea deja haotica a personajelor sa duca la ciocniri violente. Iar legenda lui Kostantin si a Doruntinei, laitmotiv al laturii "albaneze" a povestii e din ce in ce mai contrastanta cu evenimentele, semn ca nu se poate intampla in lumea zeilor pitici ai stepei.

Daca romanul lui Kadare este un sirop dulce(totusi)-amar(mai ales), Ierusalim de Goncalo M. Tavares e un amestec inecacios dar care te face cumva sa il bei pana la capat. Scris poate pentru a ne face sa fim mai putini siguri pe concepte ca normalitate sau sanity, pentru mine n-a avut chiar efectul asta (ar fi fost cumva redundant). Rezultatul a fost o canalizare a atentiei mai degraba pe planul estetic decat pe cel ideatic. Si rezultatul acesteia, la randul ei, nu a fost neaparat rau. Romanul abunda de evenimente si imagini care ar putea fi socante, dar apar ciudat de natural in context, oferind o experienta sa-i spunem atipica. Insa, spre lauda lui Tavares, aceasta deviere de la normal nu e un selling point - nu e o carte pe care trebuie sa o citesti pentru ca e putin ciudata. Foarte interesant si modul de prezentare a personajelor, neuniform, subliniind parca faptul ca nu putem folosi aceleasi metode, aceleasi instrumente, aceleasi unitati de masura, desi suntem tentati. La fel, suntem tentati sa cautam afirmatii generale, daca nu chiar solutii, iar portughezul nu ne ofera nici una nici alta, ci o lume in care regulile si concluziile bazate (oare?) pe statistica au poate mai putina importanta decat gandurile unui om catalogat ca nebun. All in all, Ierusalimul lui Tavares este o imagine a realitatii care ne arata, printre altele, ca nu poate exista o imagine perfecta a realitatii.

Apropos de imagine a realitatii, de orice poate fi acuzat Jean-Baptiste Grenouille, personajul principal din Parfumul lui Suskind, doar ca nu are una absolut originala nu. Tema centrala, profund simbolica, il plaseaza pe Grenouille pe o traiectorie departe de orice destin accesibil unui om. Legenda (am voie sa-i zic asa, nu?) crestina sta la baza acestui modern Antihrist, paralelele sunt evidente si daca a ramas cineva doar cu povestea unui ucigas (cum aud ca se cheama filmul, nu l-am vazut) ar trebui sa mai incerce sau sa se lase definitiv de sportul asta - cum care, ganditul :D. Nu as vrea sa intru in poveste, e foarte usor sa dezvalui ceva ce ar trebui descoperit citind, voi spune totusi ca Suskind are in primul rand talentul unui povestitor, stie sa creeze si imagini sugestive, stie sa atraga. Si voi mai spune ca, asa cum mentionam la inceput, nu m-a dat pe spate, poate pentru ca e prea frumoasa (cateodata chiar in grotescul ei). Dar o recomand oricui.

P.S. L-am mentionat pe Pasternak, iata aici un articol interesant. Nu stiu daca este adevarat ce se sustine acolo, dar e perfect plauzibil - asta ca sa nu uitam ca masina propagandei functiona de ambele parti ale zidului.

Sunday, October 11, 2009

A tiny fuckup (leapsa)

Mda, mi'am uitat pe alt computer ce urma sa postez (despre carti, in fine, pun maine sau ceva) - asta ar fi fuckupu' - si cum Arana e (aproape) singura pe care o citesc si (aproape) singura care ma citeste, nu pot sa refuz aceasta leapsa.

1. Ce vârstă ţi-ai da dacă nu ai şti câţi ani ai?

Intrebat fiind la un interviu cum m-as descrie intr-un cuvant, am ales varianta unsafe sa raspund "tanar". Pentru mine, tineretea reperezinta in primul rand o agilitate a spiritului (stiu, suna fortat, dar there's no other way to say it) care poate foarte bine sa nu tina cont de varsta in sine. Deci, cati ani am? nu stiu, cateodata sunt in kid mode, dar in rest am cati e nevoie :P

2. Ce e mai rău: să eşuezi sau să nu încerci?

Sa nu incerci, clar in ceea ce ma priveste. Succesul e overrated, lumea pune prea mult pret pe rezultat si tinde sa ignore experienta in sine. In plus, orice esec poate fi depasit, dar incertitudinea care apare in cazul in care nu incerci nu are cum sa dispara.

3. Dacă viaţa e atât de scurtă, de ce facem multe lucruri care nu ne plac ?

Unele pentru ca suntem nevoiti de factori exteriori. Altele pentru ca nu ne dam seama. Altele devin lucruri care nu ne plac pe parcurs. Si tot asa...

4. Când ţi se pare că s-a vorbit şi s-a făcut totul, ţi se pare că ai vorbit mai mult decât ai făcut ?

Cateodata da, alteori nu. Dar aproape in toate cazurile mi se pare ca am gandit mai mult si decat am vorbit, si decat am facut. Si nu e neaparat bine.

5. Dacă moneda naţională ar fi fericirea, cât de bogat ai fi?

Trecand peste formularea stupida, nu pot sa nu ma intreb ce se intelege prin fericire in context. Pentru ca atatea definitii diferite nu cred ca are vreun alt cuvant. Nu stiu, sa zicem ca as avea destul cat sa supravietuiesc in mod normal... dar variatiile sunt mari. And I like to gamble too.

6. Care este lucrul pe care ai vrea să îl vezi cel mai mult schimbat la oameni?

La multi dintre ei pulsul. Din cat e in 0.

7. Faci ceea ce ai visat că faci, sau faci ceea ce faci pentru că împrejurările te-au adus aici?

O combinatie. Sunt unde ma asteptam sa fiu, mai mult sau mai putin. Visele sunt undeva mai sus, sau nu neaparat mai sus, dar in alta parte. Imprejurarile au contat, dar nu la fel de mult ca vointa mea. Deci sunt in zona de mijloc.

8. Dacă media de viaţă ar fi de doar 40 de ani, ţi-ai trăi viaţa diferit?

Adica speranta de viata. Nu. De ce ar fi diferente? Ar trebui sa ma insor mai devreme, sa fac un copil (ca sa fiu sigur ca apuc)? Ar trebui, extrapoland, sa ma grabesc in toate? Nu cred. Intotdeauna am facut ce am simtit, fara sa ma gandesc prea mult la viitor.

9. Eşti mai preocupat să faci lucrurile cum trebuie sau lucrurile care trebuie?

Cum sa disociez? In primul rand exista lucruri pe care le faci sau nu, nu poti sa le faci mai bine sau mai rau. Apoi, sigur, celelalte... dar sa aleg intre ele e imposibil. Nu imi place sa fac ceva doar ca sa fie facut, oricum ar iesi, dar cum spuneam mai devreme, mai bine ceva care iese prost decat deloc. Altceva nu am de spus aici.

10. Dacă ar fi să oferi un singur sfat unui copil despre viaţă, care ar fi acela?

Invata sa privesti, asculti, simti...

11. Ce ai prefera să fii: un geniu stresat sau un prost fericit?

Lol. Can I skip this? Nu vad fericirea ca scop in viata, nu vad nici macar inteligenta ca scop in viata. Oricum posibilitatea de a alege implica de la sine inteligenta aici, deci intrebarea nu are prea mult sens.

12. Ce-ai alege între amintirile pe care le ai până acum sau a fi incapabil să îţi mai ai amintiri de acum înainte?

Iarasi prost formulata. Presupun ca nu mi se cere sa aleg intre a imi pierde amintirile de acum si pe viitoarele pe de o parte, si a le avea pe ambele pe de alta parte :D Deh, negatiile astea... In fine, as putea trai fara amintirile de pana acum (desi tin la ele, si in plus as face o gramada de prostii daca le-as pierde). Cealalta situatie e greu de imaginat si probabil si mai greu de trait.

13. Îţi mai aduci aminte de momentul acela de acum 5 ani când erai extrem de nervos şi nefericit? Mai are vreo importanţă acum? mai ai amintiri de acum înainte?

Evident. Si da, are importanta. E parte din mine, ca toate celelalte.

14. Care este cea mai frumoasă amintire de-a ta din copilărie? Ce o face atât de specială?

Cea mai frumoasa? nu stiu. N-am una singura... poate amintirea momentelor in care inventam povesti cu bunica-miu sa imi aduca un zambet pe buze acum. De ce asta? pentru ca rar mai am ocazia sa visez.

15. Dacă ai câştiga un milion de dolari, ai renunţa la ceea ce faci acum?

Da.

16. Când a fost ultima oară când te-ai aruncat cu capul înainte în ceva în care credeai din tot sufletul, deşi toţi te sfătuiau să nu încerci?

I can't pinpoint it, dar se intampla des. Oricum nu ii prea ascult pe ceilalti... mai intersant e cand faci ce te sfatuiesti chiar tu sa nu incerci. Sau cand nu faci ceea ce stii ca trebuie. Si mi se intampla si astea.

17. Când a fost ultima oară când ţi-ai auzit sunetul propriei respiraţii?

Acum. Sunt putin racit, nu e greu sa o aud :D

18. Care e lucrul pe care ţi l-ai dorit întotdeauna să îl faci şi încă nu l-ai făcut? Ce te opreşte?

Nu cred ca am asa ceva, partea cu "intotdeauna" nu se prea portiveste. dar au fost si sunt multe, de la chestii minore la lucruri extrem de importante. Si de obicei ma opreste ceva din exterior.

19. Care e lucrul pe care îl faci mai bine decât toţi ceilalţi pe care îi cunoşti?

Nu stiu. Sunt multe lucruri pe acre le fac si altii le fac mai rar, mai prost, mai putin sau deloc. Dar de cele mai multe ori ei nici nu isi propun. Cred totusi ca lucrez mai usor cu incertitudini decat majoritatea persoaneleor pe care le cunosc.

Monday, September 28, 2009

Copilul

Ploua, torential. Ud pana la piele, merg pe jos spre casa ascultand muzica, nu stiu ce, de fapt stiu, dar nu conteaza. Playerul poate sa moara in orice moment definitiv, e 3 sau 4 noaptea, sunt obosit, mi-e sete si guess what, sunt fascinat, cu ochii mari, de copil care vede lumea pentru prima oara. Uit ca lumea aia e doar a mea, tin sa mai spun cuiva, de parca am descoperit cine stie ce noutate... sau poate chiar am descoperit.

Ma trezesc pe plaja, ma doare spatele si jumatate din toti muschii, ma duc sa imi iau o bere sau poate intru in apa inainte, ca si'asa am dormit cu slipul pe mine. Apa e rece, ba nu, e ok, ba nu, e rece DAR e ok. Cer de Monet, dar in curand seamana cu cel al lui El Greco, de deasupra orasului Toledo, a inceput din nou sa ploua si nu exista nimic mai frumos - altfel da, dar mai frumos nu. Sunt din nou copilul care refuza cu incapatanare sa ierarhizeze un apus de soare, un zambet, o Judas bruna si cremoasa, un riff al lui Sanders si o pagina a lui Hesse. Si nimic din acestea nu e mai bun sau mai rau decat vreunul din acei demoni analitici care sustin printre altele ca trebuie sa existe o ierarhie in toate. Singura departajare trebuie sa fie temporala, si nu e relativa, ci absoluta, nu exista decat prezentul, visul pe care ti-l amintesti nu exista, ci doar amintirea lui.

Un slideshow. Vad un tablou de Zurbaran, o catedrala, un peisaj de munte. Vad oameni care se joaca, vad oameni care se joaca fara sa stie ca se joaca, ma vad pe mine. "Vad" mirosul de scortisoara din vinul fiert, arpegiile ultrarapide ale unei japoneze nebune, atingerea unei maini. Miles Davis, ninsoare, VW-ul Karmann Ghia care e tot timpul pe strada aia, o panta coborata cu 60 la orape bicicleta, Prostitute fvkken Disfigurement, Demian, ciuperci la gratar, o privire, din nou, un zambet, Coriolan, primul "miros de iarna" din noiembrie, o casa acoperita de iedera, Zarathustra, VAT 69... Dar nu pot atinge, gusta, musca, saruta, rupe, sfasia. Doar el poate, copilul - el creaza si distruge, el e Dumnezeu si diavol, el e supraomul, si Freddy intuia asta, dar poate nu simtea destul. Vine cand vrea, pleaca la fel, e violent si tandru, lumea e a lui dar refuza orice responsabilitate, e un stapan nebun, un creator atat de fascinat de propria creatie incat nu poate sa nu o distruga.

Ma plimb printr-un cimitir si vreau sa fiu singur cu cei de sub lespezi. Ei nu au alta menire decat de a ii face pe plac copilului, in admiratie muta pentru viata. Ceilalti, cei vii dar morti, il dezgusta. Au aceeasi carne, aceleasi oase, aceeasi nevoie de hrana de toate felurile ca si mine si il fac sa se intrebe daca mai are vreun rost. Daca merita traita o zi pentru o clipa, oricat de Kronos, zeu al timpului, ai fi. Incerc sa il conving ca da, ii arat ca sunt singur si suveran, sau ii arat ca nici pe altii, cativa, nu i-au parasit inca zeii. Ii arat ca nu cred in zei, incerc il conving ca el insusi nu exista, adica nu exista fara mine. Nu reusesc intotdeauna...

Scriu, nu stiu de ce, el nu citeste pentru ca oricum stie deja. Poate ca incerc sa ma conving ca il pot totusi pastra, chiar asa, capricios si incapatanat, langa mine. Poate chiar vreau sa cred ca il pot schimba, sa il fac sa invete si el ceva, for a change, pentru ca eu am invatat destule de la el. Destule? Tot. Incoerent, ciudat, aproape schizo, evident ca nu am succes, dar lui oricum nu ii plac tintele, scopurile, telurile. Nici mie, macar atat avem in comun.

L.E. no, i haven't lost it, bear with me on this :D

Tuesday, August 18, 2009

Recomandari

The easy way out, sau, mai degraba, back in. Via Arana.

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit din dragoste?

Nu-s adeptul lecturilor "situationale", ca sa nu spun utilitare, si asta pentru ca sunt object-oriented in general, dar cu un usor efort de imaginatie as sugera poate Memoriile postume ale lui Bras Cubas, de Machado de Assis. Pentru umor, pentru ironie, pentru caricaturizare. Asta ca safe bet, pentru ca in cazul unor anumite persoane as merge mai degraba pe un monstru intelectual german, un Munte Vrajit (Thomas Mann), daca nu chiar Zarathustra (ghici cine). De ce? Pentru ca imersiunea nu e doar temporara, nu dispare odata cu intoarcerea ultimei file. Si pentru ca descurajeaza folosirea leacurilor, peticelor, solutiilor provizorii.

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?

Steppenwolf, Hesse. Simplu, pentru ca eu sunt.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?

Iosif si fratii sai de Thomas Mann. Ca sa avem ce vorbi o luna (asta dupa luna de care ai nevoie pentru a o citi :P). Si pentru ca "placerea lecturii" - urasc expresia, din motive probabil evidente pentru cei ce au mai citit pe aici - e mai layered si mai completa decat in cazul (aproape) oricarei alte carti citite.

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?

Ah, sunt multe, dar eu imi aduc aminte cu mare placere de o colectie de poeme epice medievale transpuse in proza de cineva. Tristan si Isolda sau Legenda lui Roland nu ar trebui sa lipseasca din inima niciunui copil.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător?

Zen & the Art of Motorcycle Maintenance, Robert Pirsig. Ea insasi o calatorie, atat spatiala cat si introspectiva, ba chiar metafizica, se potriveste perfect, dar cu o conditie - sa calatoresti singur, sau poate in doi, dar atat.

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?

Nu am asa ceva, imi e greu sa imi imaginez situatia. Probabil ar fi bine sa citeasca Walden, de H.D. Thoreau, poate intelege niste lucruri...

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura?

Poate ca niciuna, pentru ca nu merita sau nu i se potriveste. Poate ceva usurel, dar nu total cretin, un Of Mice and Men (Steinbeck), ca sa ii trezesc interesu fara a il/o obliga sa depuna mari eforturi. Poate ceva ciudat, departe de traditii, norme si clisee, un Calvino sau un Boris Vian, ca sa ii demonstrez ca literatura nu este nici pe departe plictisitoare. Sau poate ceva daramator, un adevarat test pe care probabil il va pica, dar si daca il trece... Toamna patriarhului (Marquez), Jocul cu margele de sticla (Hesse), Orasul si cainii (Llosa) ar fi exemple foarte diferite, dar functionale. Ce cale as alege dintre acestea? depinde de persoana, probabil depinde mult si de moodul meu in momentul respectiv...

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus”?

Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar. Ca sa invete umilinta de la cel mai puternic om al vremii sale.

9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri?

Tot Arana, ceea ce imi face sarcina destul de usoara. Penru variatie, nu voi repeta ce am zis la unul din punctele anterioare, ci voi numi o carte pe care am amintit-o doar in treacat: Asa grait-a Zarathustra, Friedrich Wilhelm Nietzsche. Pentru ca devastatoarea forta a germanului e un val care te poate ineca, dar daca esti in stare sa il stapanesti, te poate duce oriunde.

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?

Gog, Papini. Merge chiar si daca acea persoana chiar le-a vazut pe toate (da, nu neg din start aceasta posibilitate).

Thursday, June 25, 2009

994 km (1/3)

9 si ceva seara, ies de la Ateneu cu a noua a lui Beethoven in minte (ca din Michiyoshi Inoue nu e chip sa ramai cu ceva), ma indrept pe jos spre gara, imi iau de mancat/baut pe tren si ma duc vesel la casa de bilete.

-Un bilet la Cluj, redus.
-Pai cu ce ajungeti la Cluj?

Da, trenul nu circula, nu fusesem atent, fast forward pana a doua zi dimineata, dupa 3 ore de somn chinuite plec in fine din Bucuresti, sa-mi iau bicicleta. In compartiment, o bunicuta de 65+, in blugi, cu casti in urechi, ma intreaba pe mine (PE MINE!!!) daca e ok sa deschida mai mult geamul, daca nu ma deranjeaza curentul. A welcome change fata de ce intalnesc in mod normal, chiar daca rezolva integrame si sudoku in loc sa citeasca, dar poate ca a citit deja mai mult decat voi citi eu toata viata, si oricum framantarile lui Victor din Maine in batalie sa te gandesti la mine (Javier Marias) nu ma fac sa ma simt superior din punct de vedere intelectual.

Speaking my mind, single trail of thought

Alchemist, Chinese Whispers (asta aud eu, oare ce asculta bunicuta...) dar se potriveste oarecum si cu discursul lui Victor. Asta chiar reuseste Marias - o comunicare directa, sincera, deschisa si relativ profunda intre personajul narator si cititor. Fie ca il intelegei sau nu, fie ca il aprobi sau nu, Victor exista, in carne si oase si ganduri si simtiri, nu e doar o fatada, nu e o cutie neagra. Dar oare ajunge? Nu vreau sa ma intorc la ce caut eu intr-o carte, cert e ca asteptarile mele nu sunt aceleasi cand mai am in fata peste 15 ore de drum. Da, chiar, e o carte de tren, de metrou sau autobuz, desi pare mai "intelectuala", desi nu e ce ai numi in mod automat o lectura confortabila. Siret Marias, imi ia ochii cu imagistica, mai arunca si cate o pastila efervescenta care imi agita putin gandurile.

...don Juan sau Juan sau Juanito sau Tellez sau Excelenta Sa, niciodata aceleasi cuvinte sau vocative pentru aceeasi persoana, persoanele sunt atat de variabile ca si povestile, in functie de cine le numeste si le cheama.

Corect in esenta, dar banal, chiar daca poate suna frumos. Cu toate ca sustin ca importanta obiectului e adesea neglijata, n-as merge pana la a contrazice afirmatii ca cea de mai sus. Afirmatie care explica intr-o oarecare masura unul din principalele puncte de interes al autorului - perceptia. Se tot chinuie sa ne faca sa intelegem cat de putine stim despre o persoana, cat de des avem informatii gresite, cat de usor suntem inselati. Ne aduce aminte (de parca uitasem) ca folosim etichete si scurtaturi by default, ca impartim oamenii in categorii, ca rareori vrem sa stim mai mult decat ce e evident. And so on and so forth. Mai scot capul pe geam, mai fac o poza, ma mai uit pe spatele carti, unde scrie ca "Javier Marias atinge profunzimi abisale" si injur... Bine, poate ca exagerez putin, cartea nu e chiar groaznica, elementele de constructie sunt relativ interesante, mai ales un soi de repetitie augmentativa ce puncteaza actiunea si are ca instanta finala cateva fraze care aproape ca fac o impresie mai puternica decat tot restul.

Maine in batalie sa te gandesti la mine si cada spada ta fara tais: mori in deznadejde. Povara sa fiu eu maine pe sufletul tau, sa fiu eu plumb inlauntrul pieptului tau si sa sfarseasca zilele tale in sangeroasa batalie: cada lancea ta.

Putin scarbit de cat de previzibila e actiunea, putin consolat de faptul ca nu aflu, adica nu mi se spune (ca de intuit intuisem demult) chiar totul pana la final, putin plictisit de lovitura de teatru, varianta light, de la sfarsit, inchid cartea, in mod sigur forever, ma uit la ceas, ma uit pe geam, respir adanc si bag mana adanc in rucsac...

Monday, June 15, 2009

Alive: de la Svevo la Augury

Trebuie sa spun de la inceput ca urmeaza un post atipic pentru blogul asta, un post fara vreo tema precisa sau mai bine zis impartit intre mai multe, un post care incearca sa acopere, macar superficial, golul dintre ultimele mele cuvinte de aici si ce planuiesc sa abordez (si de data asta ma voi tine de cuvant).

Nu va voi plictisi cu facultatea (da, motivul pentru care n-am mai dat pe aici este ca am avut o facultate de terminat), desi am in minte niste observatii cu privire la modul de abordare al invatamantului superior. Voi trece direct la lucruri mai placute care s-au strecurat intre timp, primul dintre acestea find romanul Constiinta lui Zeno de Italo Svevo. Construita pe principiul anti-eroului, cartea nu prea ofera punti de empatizare - sau mie nu mi-a oferit, dar ma gandesc ca, daca altcineva a avut un alt fel de experienta, e grav. "Atipic" nici macar nu incepe sa descrie ce e Zeno - om fara trasaturi, ba nu, a carei unica si dominanta trasatura e incoerenta. Altfel, nu pot gasi macar vreun exemplu de calitate atribuibila, fara a putea gasi si dovada prezentei defectului asociat. Pe masura ce citeam, crestea in mine intrebarea "de ce?" - ce nevoie putem avea de Zeno, ce poate el sa ne spuna, trecand peste faptul ca nu e sincer nici cu sine, nici cu cititorul. Raspunsul e la fel de vag si ambiguu ca rolul psihanalistului in toata povestea (cititi si veti vedea) - e vorba de o perspectiva alternativa, care substituie vitalitii, adevarului si ordinii boala, minciuna si haosul. Ce e intrucatva descumpanitor este ca functioneaza - un fapt greu de acceptat si de asimilat, modelul lui Zeno nu e atat de departe ca functionalitate de modelul obisnuit in care vrem sa ne vedem cu totii. Daca am totusi ceva de reprosat lui Svevo, este ca daca s-ar fi jucat mai mult cu perceptia, ar fi obtinut un efect atat mai spectaculos cat si mai durabil... in plus, se cam intinde steril (vezi toata povestea cu amanta sau cu intreprinderea lui Guido).

Asta ar fi cea mai recenta lectura, de restul sunt destul de departe acum (ca timp, dar mai ales cu mintea) ca sa nu pot spune mai mult de doua vorbe. Daca Fratele lui Rousseau de Stephane Audeguy - o poveste impertinenta, dar erudita, indrazneata si amuzanta fara a pierde din profunzime, pe modelul unui Huysmans care, in aparenta, nu se ia in serios - mi-a placut si o recomand oricui, nu pot spune acelasi lucru despre Maja Desnuda, care mi-a adus aminte de ce il considerasem pe Vicente Blasco Ibanez un scriitor foarte plictisitor. Ar fi de mentionat si The Wind-Up Bird Chronicles a lui Haruki Murakami, care, in ciuda unor mici imperfectiuni si a unei usoare carente de profunzime overall, m-a convins sa revin la autorul japonez, candva. Nu pot trece nici peste Gladiatorii lui Koestler, care dovedeste un simt acut al observatiei si o buna abilitate de a trage concluzii, sau peste Smulgatorul de Inimi de Boris Vian - disturbing, imaginativ, suprarealist, o experienta care rezida mai degraba in spatiul imaginilor decat al ideilor.

In lumea muzicala, o recolta ceva mai bogata, dar despre care voi vorbi ceva mai pe scurt. Maltezii de la Abysmal Torment au scos cel de-al doilea album, Omnicide, si suna, citez, de sa-ti bati copiii, adica fix cum trebuie sa sune un album de brutal death. Foarte inchegat, excelent produs (pentru genul abordat, nu va ganditi la un mixaj cristal) si cu o atmosfera foarte intunecata, nu ii pot reprosa nimic. Genul produsului cu adevarat matur - spun "cu adevarat" pentru ca de obicei matur e un eufemism pentru fara vlaga, blazat, cuminte sau fara idei noi - care indeplineste criteriul coeziuni si accesibilitatii (in limite rezonabile) fara a taia din alte zone.
La polul opus in ceea ce priveste metalul, avem Tears for the Dead Gods, cu albumul omonim din 2005. Un progressive metal superb al carui principal atu este conceptul, faptul ca totul, la nivel de pasaj sau la nivel de piesa, serveste unicului scop de a contura o poveste. Poveste pe care nu o stiu - unele din versuri, din cat am putut intelege, ma duc cu gandul la Dune, could be wrong though - dar pe care o pot ghici ca desfasurare, momentele de tensiune, conflictele si deznodamantul fiind prezente fara echivoc in muzica.
Tot in zona progreessive, dar de data asta in combinatie cu death metal, avem parte de al doilea album al canadienilor de la Augury (Fragmentary Evidence), care adauga cu naturalete jazzul in mix si rezultatul e mind-blowing: pe la a 10-a ascultare raman cu sacul plin de lucruri noi neobservate inainte. Straturi caree se impletesc si intrepatrund, solouri de bass fretless, baterie furibunda - exemplul perfect de muzica nu doar stoarsa din testosteron, dar care nu a dat nimic din rautate pe complexitate.
In rest, in afara metalului mi-am petrecut destul timp cu Philip Glass, hipnotizat de structurile minimaliste, de crescendourile lente care duc la eliberari de tensiune. Am dat recent si de Weather Report (da, tarziu, stiu), pe care ei pot adauga linistit la colectia mea mica, dar in crestere, de jazz fusion, ca merita toata atentia.

Deeocamdata atat, revin curand (promit) cu lucruri mai serioase.

Friday, February 20, 2009

Ce-am mai citit (part 1)

Iata ca a trecut iarasi destul timp de la precedentul post, iata ca, desi mi-am propus sa scriu mai des nu am facut-o, din varii motive. Intre timp, am strans destule subiecte, dar pana sa le dezvolt voi incerca o prezentare a catorva din ultimele mele lecturi, acele carti despre care nu pot scrie mai mult de cateva randuri, fie pentru ca nu merita, fie pentru ca, pur si simplu, nu reusesc sa prezint altfel decat pe scurt si poate sec experienta oferita.

Alvaro Mutis - Ispravile si necazurile gabierului Maqroll
Mi-a adus aminte putin de Marquez, dar nu de Toamna patriarhului sau de Un veac de singuratate, ci mai degraba de Dragoste in vremea holerei. Nu neaparat prin subiect, ci prin ton, desi Maqroll este mai putin delicat si ceva mai direct. Personajul principal este interesant, se invarte in jurul temei destinului, cu o resemnare ce nu aduce totusi a infrangere. In rest, nu am dat de nimic care sa ma impresioneze in mod special. este o lectura placuta, o carte frumoasa, desi destul de intunecata.

Joaquim Maria Machado de Assis - Memoriile postume ale lui Bras Cubas
Aud ca Machado de Assis a fost influentat de Laurence Sterne si al sau Viata lui Tristram Shandy, gentleman - trebuie sa o citesc si eu, pentru ca mi-a placut cartea brazilianului. Interesanta aceasta idee cu memoriile postume, interesanta si privirea aruncata societatii braziliene din secolul XIX. Mult umor, intr-un registru care ajunge pana la cea mai muscatoare forma de ironie. Personajele sunt parca desenate, de fapt pe jumatate caricaturi. Fiind vorba din nou de o naratiune la persoana I, evident ca Bras Cubas e in centrul atentiei, si nu plictiseste de loc, fie ca e vorba de o cugetare pseudofilosofica, fie de un episod amuzant. Stilul este neconventional, mai ales pentru vremea respectiva, naratorul uita, revine, se joaca cu "publicul" sau, mentinand o cronologie aproximativa - acesta, stilul adica, este pana la urma principala atractie a unei carti care nu are, totusi, cum sa fie o revelatie pentru un cititor din vremurile noastre.

Gabriel Garcia Marquez - Povestea tarfelor mele triste
Un scriitor inconstant din punctul meu de vedere, Marquez ofera cu aceasta... nuvela cred ca o pot numi o experienta interesanta, poate socanta pentru unii, dar lipsita de valoare permanenta. Vorbeam la un moment dat despre ce inseamna literatura pentru mine - nuvela de fata intra in categoria acelor povesti frumoase (a nu se intelege neaparat ca vorbesc de floricele si fluturasi) care pot chiar sa imi placa foarte mult, la un moment dat, dar pe care nu le-as recomanda in chipul de creatii semnificative. Fara indoiala, autorul este un maestru al penitei, al pixului, al tastelor (nu stiu cu ce unelte scrie el), fara indoiala, imaginatia lui este flexibila si usor pusa in scena, dar, la fel, fara indoiala, nu este un mare ganditor - ce are mai multa importanta variaza evident in functie de cititor. revenind de la general la specific, nuvela isi merita toate cele 45 de minute (sau pe-acolo) de care e nevoie ca sa fie citita, nu cred ca mai merita macar inca o secunda de gandire dupa. Then again, asta sunt eu, cu asteptarile, criteriile si valorile mele...

Bertrand Russell - De ce nu sunt crestin
In cu totul alt registru a venit aceasta colectie de eseuri ale filosofului britanic. Sincer sa fiu, ma asteptam la mai mult. Daca problemele sunt puse corect, ele sunt totusi destul de superficiale pentru un asemenea subiect. In plus, au fost discutate prea mult, atat inaninte cat si dupa Russell. Obiectiile lui sunt indreptate in cea mai mare parte impotriva bisericii, impotriva modului in care sunt aplicate principiile crestine deci, si nu impotriva principiilor in sine. Chiar si cand se ajunge la aspecte situate la o profunzime mai mare, nu se incearca altceva decat discutarea punctuala a lor, ansamblul este neglijat de cele mai multe ori. Cea mai interesanta parte mi s-a parut o discutie a autorului cu un preot - culmea, vorbind despre argumentatie, mi-a placut mai mult de fata bisericeasca decat de filosof. Se discuta acolo diverse subiecte care aproape ca lipsesc din restul volumului, cum ar fi argumentul cauzei prime - demontat fara probleme de Russell. Per total, sentimentul de "been there, done that" nu mi-a dat pace, la fel ca gandul ca nimic nu ajunge la radacina problemei, desi ar trebui.

Vor mai fi posturi pe acest tipic, poate chiar in curand. Am citit destul de mult si variat in ultima vreme. Pana atunci insa, voi reveni cu alte subiecte, pentru ca, pe langa cheful de citit, mi-a revenit si pofta de scris...

Tuesday, February 3, 2009

Iosif si fratii sai

In genere, am pasit cu acest roman pe o noua treapta a vietii mele literare, intrucat prin el m-am detasat, cel putin de data aceasta, de tematica individuala si burgheza, trecand la tipic si mitic.
Thomas Mann

A trecut o luna de cand am terminat acest roman, o luna in care am tot incercat sa adun cumva cateva ganduri si sa le astern aici. Ce-i drept, nici n-am trecut printr-o perioada tocmai lipsita de preocupari cronofage, dar in mod cert principalul motiv al acestei "intarzieri" este insasi natura romanului despre care vreau sa vorbesc. M-am gandit chiar la un moment dat sa trec la altceva, dar nu pot face asta pentru simplul motiv ca, daca nu scriu despre asemenea carti ,inseamna ca subiectele pe care merita cu adevarat sa le abordez sunt foarte putine.

Si iata ca am si inceput cu laudele, dar nici n-ar fi putut fi altfel. Iosif si fratii sai este un roman monumental din mai multe puncte de vedere. Desigur, cel mai evident e chiar dimensiunea sa si ca sa scap acum de acest aspect prea putin important voi spune ca in ciuda celor 1800 de pagini si al temei abordate, deloc facile, se citeste surprinzator de usor. Pentru cei familiarizati cu Mann, voi spune ca mi s-a parut mult mai "deschis" decat Doctor Faustus sau Muntele Vrajit, de pilda. Poate ca scriitorul si-a dat seama ca daca isi pastreaza stilul la fel de opac si dens, chiar nu il va citi nimeni - mai degraba, o idee care mi-a venit este ca, fiind vorba de o poveste ce se presupune cunoscuta, nu a considerat necesar sa duca actiunea pe o treapta inferioara din punct de vedere al importantei, pentru a atrage atentia asupra incarcaturii spiritual-intelectuale. In plus, ideea de ritual, de sarbatoare, de pilda este atat de importanta incat povestea in sine trebuia sa-si pastreze un rol insemnat.

Aceasta poveste este cea biblica a lui Iosif, fiu al lui Iacob/Israel, ajuns mare vizir in tara Egiptului dupa ce fusese vandut de fratii sai. In linii mari, tot ce se intampla este ceea ce stiam deja - de la viata lui Iacob pana la nasterea mult iubitului sau fiu la celebrul episod al talmacirii visului faraonului, pentru a se ajunge in final la stabilirea lui Israel (nume care ajunsese sa semnifice tot neamul) in Egipt. Noutatea consta in modul de abordare al acestui subiect, precum si in faptul ca Mann, "baiat destept" dupa cum ziceam la o bere, nu avea cum sa rateze prilejul de a il plasa pe Iosif in timpul domniei lui Akenaton. Suntem aruncati fara cine stie ce menajamente intr-o lume in care zei si oameni se nasc si mor, o lume in care viata devine ritual si invers. Dupa cum spune insusi autorul:

Serbarea in sens de ceremonie mitica si de repetare senin-grava a unei intamplari originale s-ar putea spune ca e insusi motivul de baza al romanului meu; o data, eroul chiar poarta numele de "Iosif em heb" - "Iosif in sarbatoare".

Mai mult decat atat, dialogul dintre personaje si dumnezeii lor este omniprezent, transformarile, atat in randul unora cat si al altora, sunt frecvente. Istoria se repeta intr-o anumita masura, dar si prezentul devine istorie, evenimentele cu adevarat noi urmand a avea loc, din nou, in viitor. Personajele joaca, nu de putine ori, roluri ce fusesera "scrise" cu sute de ani in urma, cateodata sunt chiar aproape constiente de acest lucru, incercand fie sa pastreze povestea cat mai aproape de original, fie sa se dovedeasca mai presus de limitarile acesteia. Oamenii sunt intrupari ale zeilor si acestia la randul lor sunt sublimari ale oamenilor, creatorul este creat la randul lui si nu se stie, nici nu e relevant care a fost primul. Si asa mai departe...

Stilul si mai ales tonul cu care sunt prezentate toate acestea (si sunt integrate in episodul biblic) este de-a dreptul incantator. Nu stiu cum a reusit sa pastreze echilibrul intre tema cat se poate de serioasa si un registru atat de luminos, nu stiu cum se face ca mi-l imaginez intotdeauna cu zambetul jucaus si satisfacut de sine al celui ce stie mai multe decat vrea sa spuna, desi in niciun moment nu pare lipsit de un respect deplin fata de cele discutate. La fel, nu imi dau seama cum imbina ironia cu afectiunea fata de personaje si nici cum da senzatia, alternativ, de copil care se minuneaza in fata lumii si de intelept fata de care nu mai exista secrete.

In incheiere, nu pot proceda altfel decat cum am facut cand am scris despre Doctor Faustus - va las cu un citat din roman, si anume un gand al lui Iosif:

Tocmai asta-i, isi spunea in sinea lui, ca Dumnezeu le savarseste pe toate, dar ne-a harazit noua cugetul si sentimentul ca suntem vinovati fata de El, tocmai fiindca ajungem vinovati pentru El. Omul poarta vina lui Dumnezeu, si nu ar fi decat cinstit ca, intr-o zi, Dumnezeu sa se hotarasca, in sfarsit, sa poarte el vina noastra. Cum o va scoate la capat Sfantul-Neprihanit, este nesigur. Dupa judecata mea, pentru asta ar trebui sa devina chiar om.

Saturday, January 3, 2009

Despre atei si religii de buzunar

M-a surprins intotdeauna usurinta cu care unii discuta despre subiecte din cele mai profunde, nepasarea cu care se invart printre concepte ca Dumnezeu, ateism sau credinta (si nu ma refer la tonul "blasfemic" si batjocoritor pe care il folosesc si eu adesea, in gluma). La fel, am gasit ridicol tonul categoric cu care unii isi afirma apartenenta la un anume set de idei, conceptii si principii, fie ca e vorba de o religie sau de un sistem filosofic, fara a sti de fapt mare lucru despre el. Nu in ultimul rand, m-a dezgustat si atitudinea dispretuitoare a multora fata de lucruri pe care nu numai ca nu le inteleg, dar nici nu si-au pus macar problema de a incerca.

De pilda, v-ati gandit oare, ca dincolo de aparente, conceptul de divinitate nu este legat printr-o relatie reciproc exclusiva de religie? Evident, e absolut necesar sa gandesti mai departe de crestinism (surprinzator de greu uneori) pentru a lua macar in calcul o astfel de ipoteza. Totusi, nu-i nevoie sa ajungi la cine stie ce cult obscur, ci te poti opri la una din cele mai importante religii, numeric vorbind - ma refer la budism. Sigur, poate veni cineva sa spuna ca Deva nu e decat un alt nume pentru un zeu, dar simplul fapt ca oricine, alegand calea potrivita, poate ajunge pana la urma pe acelasi plan face ca natura lor divina sa fie pusa la indoiala. A se vedea de exemplu supraomul lui Nietzsche - depasind povestile cu reincarnarile, sa ma ierte cine crede in asa ceva - diferenta dintre omul ajuns la nirvana si supraom nu este data decat de natura diferita in cele doua cazuri a starii de desavarsita iluminare. Ah, mai putin important, dar mai este si faptul ca Nietzsche spunea ca in vremea lui nimeni nu ar putea (inca) sa ajunga la acea iluminare, in timp ce Buddha a reusit deja, cu niste milenii in urma - punct in plus pentru supraom, privit ca zeu.

Mergand mai departe, ati analizat vreodata atitudinea omului in postura de creator de dumnezeu? Desi incercarea de a defini cumva, de a gandi unitar lumea privita prin sine mi se pare naturala, gasesc totusi regretabil faptul ca oamenii uita ca au facut asa ceva - si nu ma refer numai la ei ca persoane, ci mai ales la civilizatii. Dumnezeul devine din concept (sau colectie de concepte) creat entitate creatoare in momentul in care omul isi neglijeaza rolul, fie din cauza uitarii, fie ca, dintr-un motiv sau altul, nu i se pare ca e vrednic de a-l indeplini. De aici aberatii precum religia organizata (stiu, exprimare pleonastica) sau dumnezeii utilitari venerati doar pentru ca e mai usor sa le faci pe plac. Desigur, in unele vremuri, divinitatea introvertita era greu de privit asa cum e - motivele sunt multe si greu de explicat pe scurt - Iisus de exemplu a avut nevoie sa se prezinte (poate ca si siesi) ca fiul lui Jahve, Mahomed ca profet al lui Allah and so on. Poate ca nici ei nu isi dadeau seama ca de fapt sunt creatori de dumnezeu, ca sunt mai mult decat un vehicul al divinitatii. Poate ca nici Akenathon, desi faraon si deci zeu, nu a realizat ca Aton nu e decat o proiectie a sinelui sau ideal intr-un mediu ce pana atunci fusese "locuit" de Amon-Ra sau de Osiris, poate ca nici miile de sfinti sau eretici (de fapt, acelasi lucru) ai evului mediu nu stiau ca de fapt ei il schimba pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lor, si nu doar intrevad noi intelesuri in alcatuirea sa divina. Noi insa, in anno domini 2008, stim asta - de ce ne impiedicam inca de nevoia de dumnezei exteriori (de fapt, singurul fel de dumnezeu, pentru ca acela interior este doar, cum ziceam, idealizarea sinelui) nu stiu.

Stiti oare, voi sustinatori "iluminati" ai creationismului, ca doar orgoliul va impiedica sa acceptati ca sunteti rezultatul (fericit poate) al intamplarii? De unde stiu asta poate va intrebati - nu sustin ca sunt sigur, posibilitatile sunt infinite dar faptul ca un sistem (evolutionismul, spre exemplu) are inca niste "gauri" nu e un motiv suficient pentru a adopta un altul care, sa fim seriosi, a tot fost carpacit de-a lungul timpului. Unii dintre voi sustineti ca am fost creati (sau ca evolutia noastra a fost ajutata) de extraterestri. Dar nu va dati seama ca, atat timp cat nu stim nimic despre ei, nu e nicio diferenta intre aceasta ipoteza si cea care sustine existenta mosului cu barba care sta pe norisori. Vi se pare mai simplu sa credeti in omuletii verzi deoarec componenta sociala (e vorba de o societate pana la urma) ii face mai tangibili decat orice alt tip de creator. Din seria "hai sa cred in asta, ca e mai simplu asa" - cum poate atunci un ateu sa va ia in serios?

Da, sunt ateu, si faptul ca ma joc liber, cateodata de-a dreptul neortodox (no pun intended) cu tot soiul de concepte ca divinitate, creatie si dumnezeu nu ma face nici in cea mai mica masura ipocrit. Dimpotriva chiar, cel care stie ca si-a creat dumnezeul (sau hai sa-i zic echivalentul personal al divinitatii ca sa nu-mi demonstreze cineva ca pur semantic sunt de-a dreptul credincios) - de fapt si-l creeaza, procesul nu se incheie niciodata - e poate cel mai demn de a purta numele de ateu. Numai constientizand rolul de creator poti renunta complet la nevoia de un alt creator, iar numai un loc gol pe propriul altar va cere intotdeauna un idol.