Tuesday, November 17, 2009

Journey to nowhere: de la utopie la distopie si inapoi

Deocamdata imi lipseste una din piesele cele mai importante - cea care da si numele puzzle-ului, opera lui Thomas More. Imi lipseste si elementul declansator, Republica lui Platon. Dar asta nu ma opreste sa potrivesc bucatica cu bucatica, sa leg capetele de fire intre ele, pentru o imagine cat mai completa a unui gen (sau a unei teme mai degraba?) literar (literare?) care mi se pare ca se apropie cel mai mult de a alcatui o adevarata istorie alternativa.

Daca ne imaginam umanitatea ca un copil care tot alearga pe o campie ale carei margini nu se vad, creatiile de acest gen alcatuiesc impreuna unul din zmeiele inaltate de acesta. Desi micut si de obicei sub umbra celor mai mari (undeva, deasupra - de abia i se zareste forma dar acopera mare parte din cer - e religia: mare, gri, adeseori nu se stie daca stapanul trage zmeul sau invers) e colorat si jucaus... si cateodata, rar, dar se intampla, reuseste sa il traga macar un milimetru pe copil intr-o parte sau cealalta. Fiind usor, e lesne luat de vant sau tras de celelalte zmeie, dar sfoara cu care copilul il tine nu s-a rupt si nu se va rupe niciodata. Si daca pustiul nu tine minte chiar exact drumul sau, culorile vii ale zmeului i-au ramas intiparite in minte.

Initial nu exista - pana in momentul in care copilul s-a hotarat sa taie o bucata din zmeul cel mare si gri, sa o vopseasca in toate culorile si sa o tina mai aproape de el. De ce n-ar fi fost raiul de ajuns? Sau Gradina Eden, sau, abstractizand, Nirvana, Moksha & the like? Pentru ca e prea simplu sa fii bun sub ochii blanzi ai batranului barbos, care o fi ala. Pentru ca vrem sa visam ca ne construim singuri utopia, acest non-loc (sau loc bun - ou-topia sau eu-topia? probabil ambele). Chiar daca folosim eventual credinta ca principala unealta, e esential ca zidurile sa fie asezate piatra cu piatra de noi, macar in imaginatie - si de asta si-a dat seama pana si calugarul dominican Campanella: Cetatea soarelui nu fusese ridicata de ingeri. Deja, pe acea vreme, barbosul nu mai oferea nimic pe tava, nici pedepsele nu mai veneau imediat si direct. Un pas inainte sau crowd control? nu stiu, si asta e alta discutie, dar firul de care am uitat sa spun si care lega zmeul mic si colorat de cel mare si gri incepuse sa se subtieze.

Sute de ani mai tarziu, micul zmeu zburatacea haotic, aratandu-si atat culorile vii cat si umbrele. Asta va descoperi Higgs, calatorul care ne dezvaluie ciudata si fascinanta lume care se cheama Erewhon (aproape nowhere invers, deci ou-topia, desi se va dezvalui ca nu e chiar asa). Initial fermecat de erewhonieni, aproape intotdeauna frumosi, sanatosi, senini si amabili, britanicul descopera pe rand marile si micile ipocrizii ale societatii, intr-o paralela evidenta cu cea din care facea el parte, cea Victoriana. Da, este vorba de o satira in primul rand, dublata pe undeva de un "si daca...?" oarecum understated. Samuel Butler face eforturi evidente pentru a ne convinge ca in Erewhon totul este ca la noi - adica la ei, Anglia, 1870 - doar ca unele valori sunt alterate, altele pur si simplu interschimbate. Un loc in care bolnavii sunt bagati la inchisoare, iar cei pe care i-am considera noi criminali sunt tratati de doctori trebuie sa fie foarte diferit, si totusi autorul se chinuie sa ne faca sa credem ca nu e chiar asa. Apoi insa, ceea ce ar fi trebuit sa foloseasca ca metoda evidenta in acest sens, si anume o analiza a religiei, obtine un efect contrar. Pentru ca, oricum am vedea problema, ipocrizia nevinovata a tuturor erewhonienilor este (prezentata ca fiind) mult superioara credintei vinovate a occidentalilor. Revenind insa la intentia initiala, Butler ajunge sa scuture putin sfoara zmeului, lasand sa se vada episodul minunat al celor doi reformatori, profetul si profesorul, care si-ar avea locul in orice istorie "reala".

Daca pe vremea Erewhonului, zmeul isi mai permitea sa zboare in voie, nu a trecut mult pana ce copilul s-a vazut nevoit sa scurteze sfoara, sa il tina aproape, sa nu-i vada decat latura neagra. El insusi alergand acum printr-un tinut arid si accidentat, nici nu se mai prea uita in sus, cu exceptii notabile care aveau sa se cheme 1984 sau Brave New World. Sau Noi (Zamiatin), care se pare ca le-a influentat pe celelalte doua. Utopia e acum distopie, si-a pierdut ambele atribute, nu mai e buna, ci o exagerare a perversiunii unor modele, nu mai e un non-loc, ci o posibilitate distincta. Nu mai e ceva la care putem spera, a devenit ceva de care trebuie sa ne temem. Este distopia pur si simplu utopia realizata - singura posibilitate a sa de devenire? Nu stiu daca Huxley sau Orwell credeau asta, cert este ca ea nu poate fi atacata decat prin revolta individului, fie ca reuseste, fie ca nu. Poate ca aici este cheia, poate ca nu exista perfectiune fara depersonalizare. Asta vrea sa ii spuna zmeul copilului - "daca ma tragi jos, langa tine, daca nu imi lasi sfoara suficient de lunga, daca incerci chiar sa ma apuci, nu iti pot arata decat fata vopsita in gri si negru, cealalta, cea colorata nu se poate vedea decat daca imi dai drumul".

Si copilul i-a dat drumul. L-a lasat pe Calvino sa isi scrie delicioasele sale mini-utopii (Orasele invizibile) dar i-a lasat pe multi altii sa invarta zmeul pe toate partile, majoritatea neoriginal. Odata cu dezvoltarea literaturii de anticipatie, zmeul nostru s'a ales cu tot felul de zorzoane, cu sfasieturi, cu fundite si pete de smoala. Si de-abia mai zboara. Sigur, copilul are multe zmeie cu care se poate distra, iar cel mare si gri parca nu mai e atat de mare (sau gri)...

1 comment:

Rodicutza said...

Dar Huxley ne-a lasat ceva la care putem spera si i-a lasat copilului un alt taram, nearid,
o Insula tropicala cu o societate perfecta unde religia nu este parte dintr-o masa cenusie in suspensie controlata
ci este un fel de scopul si desavarsirea finala care in locuieste scopul "fericirea absoluta" din Brava Lume Noua,
o societate care nu exclude tehnologia dar nici nu se lasa modelata de ea,
o societate care cultiva reinvierea unor instinctelor pierdute etc.

In ultimul roman scris :The Island (1962).