Intoarcerea acasa...

Distanta de la Carpentier la Hamsun s-a masurat, in cazul meu, in centimetri de raft de biblioteca. Mii de mile marine prin Atlantic, decenii parcurse in sens invers s-au transformat intr-o privire fugitiva peste cotoare de Eco sau Fowles (da, le tin alfabetic, pe cat se poate). Dar de'abia ajuns in padurile norvegiene mi-am dat seama ca acolo si atunci sunt intr-adevar acasa.

Nu e prima data cand mi se intampla. Cei o suta de ani alaturi de familia Buendia au fost doar o vacanta - frumoasa, dar vacanta - intre semestre petrecute studiind in Castalia. Razboiul sfarsitului lumii o simpla distractie pe langa problemele lui Hans Castorp. Si zau ca baronul cocotat intotdeauna pe crengile vreunui copac si cavalerul care de fapt era doar o armura goala mi s-au parut mai veridici decat Bras Cubas.

Realitatea de pe Tropicul Capricornului nu e realitatea mea. Imi ofera satisfactii estetice, ma poate face sa visez, dar nu poate pastra legatura cu spiritul meu profund european. Vin dintr-o zona in care strazile sunt inguste si intunecoase si zilele senine de-abia se fac simtite. Aici, ma plimb intre catedrale si ospicii, universitati si castele, prea rar ajung la plaja sau la carnaval. Aici padurile sunt friguroase si pline de urlete de lupi, nu inabusitoare si mustind de insecte. La noi alcoolul nu e atat de dulce, melasa din trestie de zahar nu se intalneste chiar la fiecare pas. Si tot la noi mai multi oameni mor in razboaie serioase decat in siraguri infinite de lovituri de stat si revolutii. Dictatorii nostri isi au Olimpul lor de unde nu coboara decat pentru a-si face de cap cu vreun muritor, dictatorii lor sunt adesea fosti si/sau viitori Prometei, in orice caz mai umani decat am indrazni noi, europenii, sa-i descriem. Aici, cei de culori diferite se razboiesc, acolo sangele se amesteca.

Noi avem istorie, ei si-o fac. Noi avem radacini, ei le cauta. Poate de aici incompatibilitatea - noi cand vrem sa construim trebuie sa si distrugem, pentru ca pur si simplu nu avem loc de secolele care au trecut peste noi, acolo vechi sunt prea putine lucruri. Ajung (in europenismul meu) pana la a-mi fi mai usor, la nevoie, sa-mi imaginez ingeri, diavoli si oameni transformati peste noapte in gandaci decat mirosul de mango al revolutiilor latino-americane si culoarea incerta a pielii dictatorilor de acolo. Si asta pentru ca ei nu au nevoie sa isi darame realitatea pentru a crea basme.

Ii invidiez oare? As dori sa le vad viata altfel decat cum privesc un film? Nu stiu - stiu doar ca mindsetul ancorat in batranul continent imi cere (in pur spirit colonial) sa nu ma intorc fara sa am caravela plina de minunatii din lumea noua.

Fabrica de fericire

Indopat cu endorfine pentru a supravietui unor dureri la fel de artificiale ca placerile cumparate la reducere, $54.99 pachetul, isi incepe si azi, ca in fiecare zi, ritualul. Samponul cu menthol revitalizant, gelul de dus revigorant (cred ca tot cu menthol), cerealele pline de fibre si laptele degresat, CDul cu muzica relaxanta pentru masina - nimic nu poate lipsi. Cateodata apar si altele - azi e cersetorul de langa parcare, intotdeauna bucuros sa primeasca niste monede in schimbul bomboanelor cu bunatate, desi e mai bogat decat cel care le ofera. Un bonus: discurs motivational al sefului, cumparat proaspat de la fabrica de fericire, sub forma de spray. Ti-ai facut fapta buna, stii ca esti profesionist (sprayul de discurs motivational a avut efectul asta), esti multumit si asta aproape pe gratis. Ziua a inceput bine.

Seara - e luni sau marti sau miercuri sau joi, hai pana la supermarket. Rafturi intregi cu pastile colorate, mergi pana la cele cu gust de filme sau carti. Cele mai bune au arome identic naturale de inteligenta - nici nu-ti dai seama de diferenta si, in plus, sunt mult mai sanatoase decat originalul. Nu prea raman urme, nu prea te doare capul a doua zi, iti si vine greu sa-ti imaginezi cum traiesc acei betivi ai intelectului care folosesc substanta pura. Gata, ai gasit o pastila albastra pe care scrie film si eticheta anunta: film (160mg), aroma de inteligenta light, aroma de melancolie, excipienti. Poate iti iei si o carte (literatura 80mg, aroma identic naturala de imaginatie, excipienti - de data asta nu mai vrei cu inteligenta, bineinteles ca de la prea multa iti poate veni rau totusi... cum dracu' rezista drogatii aia?!).

Sau poate e vineri sau sambata. Bar, club sau carciuma - niciun local care se respecta nu te lasa fara lumanari cu miros de prietenie la mese (ori, daca nu, macar niste esenta de libertate in aparatele de aer conditionat). A doua zi dimineata, cand toate efectele benefice dispar, nu poti scapa de senzatia de emptyness - un vecin ti-a spus ca fabrica de fericire foloseste un ingredient special pentru a o induce, tocmai pentru a crea dependenta. Nu il crezi - trebuie ca are prea mult timp liber si inventeaza tot felul de teorii ale conspiratiei. Cert e ca nu te simti bine, si, tautologic as it is, nu e bine sa nu te simti bine. Fuga la farmacie, afis mare pe un perete: "Incercati noua gama de produse"... Seria se cheama Self-Improvement si a fost creata pe baza leacurilor traditionale, dar cu tehnologie moderna. Pentru ca numai Baba Floarea mai foloseste ceai de dumnezei si alifie de isusi si fecioare-marii.

Mare minune fabrica asta de fericire, in sfarsit stiinta si tehnologia servesc cu adevarat umanitatea.

random thoughts

sudden misanthropic mood
m'a lovit (nu c'ar fi o noutate) gandul ca nooj la suta din sistemele metafizice populare (printre care si toate alea religioase) spun ca daca faci chiar totul cum trebuie - si de cele mai multe ori ti se spune clar ca nu poti - vei fi fericit
si ala e scopu pentru care faci toate alea
brainwashing
pe cand we, the soul of the earth (cum zice cantecu' :P ) ne chinuim - sau ne vine natural - sa facem ce stim noi ca trebuie si sa ne tinem de valorile noastre fara sa asteptam vreun reward
dar cateodata e frustrant
si io's mahmur
si nu e bine
ca tre sa beau mult azi
da ma repar pana atunci
hopefully imi trece si mizantropia
mi se intampla rar, dar cateodata aproape invidiez oile
te'a dat afara de la munca, te'a parasit iubita si inundatiile ti'au luat casa, da' dumnezeu o sa te ajute
sau altefl, oricum erai prost platit, aia era o curva si casa era cam darapanata
for all our intellectual prowess, we don't have that luxury
si nic nu-l vrem in mod normal
da na

Despre metal si al sau echilibru estetic

Ne apropiem de sfarsitul unui deceniu si iata ca lumea incepe sa faca bilanturi, topuri, clasamente si asa mai departe. Iata unul: The decade’s best metal. Foarte frumos, dar si mai frumos este raspunsul kvlt: Metal Orthodoxy. Dincolo de faptul ca lista initiala a celor din A.V. Club contine numai 40% metal si din ala numai vreo 2-3 albume chiar isi merita locul, discutia despre estetica si ortodoxism nu si-ar putea gasi un subiect mai bun decat lumea aproape inchisa a metalului.

Inainte de toate, daca ne referim la aprecieri strict muzicale, Leonard Pierce (cel cu topul) vorbeste prostii in proportie covarsitoare, iar dark legions (celalalt) are dreptate cam in acelasi procent. That out of the way, este evidenta opozitia a doua sisteme de valori in ceea ce priveste estetica - avem pe de o parte ortodoxismul, trv-ismul, estetica inchistata complet in gen, si pe de alta parte estetica deschisa, eclecticismul, open-mindedness. Sigur, Pierce poate fi criticat pana la Dumnezeu (sau Satana sau ce-o fi) pentru intocmirea acelei liste, sigur ca Boris nu are ce cauta si sigur ca Goatwhore si al lor flaut nu ar impresiona decat eventual un neinitiat. Dar principiile raman in picioare, indiferent de argumentele si exemplele stupid alese.

Intr-o lume in care regulile au fost deja stabilite si linile trase, o lume aproape saturata in care orice eventual curent nou nu e decat o combinatie a ceea ce exista deja, e foarte usor sa aderi cu totul la una din cele doua parti. Metalheadul die-hard poate sa spuna ca orice insertie din afara genului nu poate face decat rau. Poate sa sustina ca a nu juca dupa reguli este mai grav decat a juca prost, dar "corect". Poate sa clasifice ca gimmick orice element de noutate. Mai important dintr-un anume punct de vedere, poate sa priveasca cu agresivitate "migratia" publicului de la un gen la altul sau deschiderea lui catre o gama larga, dar lipsita de profunzime. Si in mare masura are dreptate. In 2009 trebuie sa sapi mult in underground pentru a gasi un album de black metal adevarat, ca sa dau doar un exemplu. De la peltele simfonice la crust dat cu eyeliner la prostii ambientale care au vazut blastbeat doar pe youtube, gasesti tot ce vrei, numai ce trebuie nu. Duzini si duzini de trupe "nehotarate", cautand combinatii de stiluri pe care oricum nu le stapanesc, cateva mai norocoase care au gasit nisa - metalul e inca rau, periculos si fascinant pentru cei cu radacini in mainstream - un soft rock imbracat in haine metalice de exemplu nimereste doi iepuri: e usor de ascultat, dar e si *gasp* evil. Si cum bine spunea dark legions, daca nu ai idei inovative pe plan structural, nu conteaza, bagi un fluier o bucata de flamenco ceva si metalistul (???) intelectual (???) crede ca s-a lovit de geniu. Si atunci unde e salvarea? In underground. Cerc inchis, atat in ceea ce priveste trupele cat si in cazul ascultatorilor. Macar stii ce primesti, stii ca nimeni nu incearca sa te pacaleasca, stii ca relatia dintre artist si consumator e sincera. In mare parte, macar.

Dar nu are dreptate si cel care sustine ca nu asculta metal sau rock sau jazz sau mai stiu eu ce, ci doar muzica? Spune ca limitarile stilistice fix asta sunt, limitari. Spune ca ultimul lucru care are vreo importanta e succesul comercial, in orice sens ai lua-o. Si ca e mai importanta individualitatea trupei decat apartenenta la o (sub)cultura. Si nu-i asa? Genurile nu existau a priori, ci au aparut sub forma de conventii, pentru a semnala apropierea stilistica dintre trupele aflate in ciorba primordiala a genului-parinte (sau a muzicii in general). Si atunci de ce sa tinem cu dintii de ele? De ce sa ne impunem negarea mainstreamului doar pentru ca e mainstream? In plus, exista multe formatii care suna ca x sau y, individualitatea insa e mai greu de gasit si de aceea ar trebui sa o pretuim. Metalul este, pana la urma, arta, si ca de obicei nu exista manuale - daca urmezi doar ce scrie la carte, poti fi un zugrav bun, dar niciodata pictor. And so on...

Dar adevarul unde e de fapt? Daca stau sa ma gandesc (si va invit la acest exercitiu) toate marile creatii din lumea asta a metalului au iesit din ciocnirea, mai mult sau mai putin violenta, a celor doua forte creatoare: trvnessul si pushing-the-boundaries. Toate. De la Altars of Madness la De Mysteriis Dom Sathanas, de la Reign in Blood la Human. Si multe, majoritatea din cele mai mici, dar stralucitoare, se afla undeva aproape de zona de impact. Sa fii open minded e bine si frumos, unii uita insa ca in deschiderea lor sa aprecieze si estetica proprie unui gen, valorile inradacinate de pionieri. La fel, daca esti fidel unui fenomen, ar fi bine sa observi expresia lui peste tot, chiar si in zone de granita. Si asta nu e valabil doar pentru metal sau doar pentru muzica - nu e greu de observat ca majoritatea bijuteriilor se afla acolo unde dragostea pentru formele existente se intalneste cu dorinta de a crea ceva nou si unic... si daca nu suntem atenti si ne ia unul din cele doua valuri, putem pierde multe.

A tiny fuckup (leapsa)

Mda, mi'am uitat pe alt computer ce urma sa postez (despre carti, in fine, pun maine sau ceva) - asta ar fi fuckupu' - si cum Arana e (aproape) singura pe care o citesc si (aproape) singura care ma citeste, nu pot sa refuz aceasta leapsa.

1. Ce vârstă ţi-ai da dacă nu ai şti câţi ani ai?

Intrebat fiind la un interviu cum m-as descrie intr-un cuvant, am ales varianta unsafe sa raspund "tanar". Pentru mine, tineretea reperezinta in primul rand o agilitate a spiritului (stiu, suna fortat, dar there's no other way to say it) care poate foarte bine sa nu tina cont de varsta in sine. Deci, cati ani am? nu stiu, cateodata sunt in kid mode, dar in rest am cati e nevoie :P

2. Ce e mai rău: să eşuezi sau să nu încerci?

Sa nu incerci, clar in ceea ce ma priveste. Succesul e overrated, lumea pune prea mult pret pe rezultat si tinde sa ignore experienta in sine. In plus, orice esec poate fi depasit, dar incertitudinea care apare in cazul in care nu incerci nu are cum sa dispara.

3. Dacă viaţa e atât de scurtă, de ce facem multe lucruri care nu ne plac ?

Unele pentru ca suntem nevoiti de factori exteriori. Altele pentru ca nu ne dam seama. Altele devin lucruri care nu ne plac pe parcurs. Si tot asa...

4. Când ţi se pare că s-a vorbit şi s-a făcut totul, ţi se pare că ai vorbit mai mult decât ai făcut ?

Cateodata da, alteori nu. Dar aproape in toate cazurile mi se pare ca am gandit mai mult si decat am vorbit, si decat am facut. Si nu e neaparat bine.

5. Dacă moneda naţională ar fi fericirea, cât de bogat ai fi?

Trecand peste formularea stupida, nu pot sa nu ma intreb ce se intelege prin fericire in context. Pentru ca atatea definitii diferite nu cred ca are vreun alt cuvant. Nu stiu, sa zicem ca as avea destul cat sa supravietuiesc in mod normal... dar variatiile sunt mari. And I like to gamble too.

6. Care este lucrul pe care ai vrea să îl vezi cel mai mult schimbat la oameni?

La multi dintre ei pulsul. Din cat e in 0.

7. Faci ceea ce ai visat că faci, sau faci ceea ce faci pentru că împrejurările te-au adus aici?

O combinatie. Sunt unde ma asteptam sa fiu, mai mult sau mai putin. Visele sunt undeva mai sus, sau nu neaparat mai sus, dar in alta parte. Imprejurarile au contat, dar nu la fel de mult ca vointa mea. Deci sunt in zona de mijloc.

8. Dacă media de viaţă ar fi de doar 40 de ani, ţi-ai trăi viaţa diferit?

Adica speranta de viata. Nu. De ce ar fi diferente? Ar trebui sa ma insor mai devreme, sa fac un copil (ca sa fiu sigur ca apuc)? Ar trebui, extrapoland, sa ma grabesc in toate? Nu cred. Intotdeauna am facut ce am simtit, fara sa ma gandesc prea mult la viitor.

9. Eşti mai preocupat să faci lucrurile cum trebuie sau lucrurile care trebuie?

Cum sa disociez? In primul rand exista lucruri pe care le faci sau nu, nu poti sa le faci mai bine sau mai rau. Apoi, sigur, celelalte... dar sa aleg intre ele e imposibil. Nu imi place sa fac ceva doar ca sa fie facut, oricum ar iesi, dar cum spuneam mai devreme, mai bine ceva care iese prost decat deloc. Altceva nu am de spus aici.

10. Dacă ar fi să oferi un singur sfat unui copil despre viaţă, care ar fi acela?

Invata sa privesti, asculti, simti...

11. Ce ai prefera să fii: un geniu stresat sau un prost fericit?

Lol. Can I skip this? Nu vad fericirea ca scop in viata, nu vad nici macar inteligenta ca scop in viata. Oricum posibilitatea de a alege implica de la sine inteligenta aici, deci intrebarea nu are prea mult sens.

12. Ce-ai alege între amintirile pe care le ai până acum sau a fi incapabil să îţi mai ai amintiri de acum înainte?

Iarasi prost formulata. Presupun ca nu mi se cere sa aleg intre a imi pierde amintirile de acum si pe viitoarele pe de o parte, si a le avea pe ambele pe de alta parte :D Deh, negatiile astea... In fine, as putea trai fara amintirile de pana acum (desi tin la ele, si in plus as face o gramada de prostii daca le-as pierde). Cealalta situatie e greu de imaginat si probabil si mai greu de trait.

13. Îţi mai aduci aminte de momentul acela de acum 5 ani când erai extrem de nervos şi nefericit? Mai are vreo importanţă acum? mai ai amintiri de acum înainte?

Evident. Si da, are importanta. E parte din mine, ca toate celelalte.

14. Care este cea mai frumoasă amintire de-a ta din copilărie? Ce o face atât de specială?

Cea mai frumoasa? nu stiu. N-am una singura... poate amintirea momentelor in care inventam povesti cu bunica-miu sa imi aduca un zambet pe buze acum. De ce asta? pentru ca rar mai am ocazia sa visez.

15. Dacă ai câştiga un milion de dolari, ai renunţa la ceea ce faci acum?

Da.

16. Când a fost ultima oară când te-ai aruncat cu capul înainte în ceva în care credeai din tot sufletul, deşi toţi te sfătuiau să nu încerci?

I can't pinpoint it, dar se intampla des. Oricum nu ii prea ascult pe ceilalti... mai intersant e cand faci ce te sfatuiesti chiar tu sa nu incerci. Sau cand nu faci ceea ce stii ca trebuie. Si mi se intampla si astea.

17. Când a fost ultima oară când ţi-ai auzit sunetul propriei respiraţii?

Acum. Sunt putin racit, nu e greu sa o aud :D

18. Care e lucrul pe care ţi l-ai dorit întotdeauna să îl faci şi încă nu l-ai făcut? Ce te opreşte?

Nu cred ca am asa ceva, partea cu "intotdeauna" nu se prea portiveste. dar au fost si sunt multe, de la chestii minore la lucruri extrem de importante. Si de obicei ma opreste ceva din exterior.

19. Care e lucrul pe care îl faci mai bine decât toţi ceilalţi pe care îi cunoşti?

Nu stiu. Sunt multe lucruri pe acre le fac si altii le fac mai rar, mai prost, mai putin sau deloc. Dar de cele mai multe ori ei nici nu isi propun. Cred totusi ca lucrez mai usor cu incertitudini decat majoritatea persoaneleor pe care le cunosc.

Despre atei si religii de buzunar

M-a surprins intotdeauna usurinta cu care unii discuta despre subiecte din cele mai profunde, nepasarea cu care se invart printre concepte ca Dumnezeu, ateism sau credinta (si nu ma refer la tonul "blasfemic" si batjocoritor pe care il folosesc si eu adesea, in gluma). La fel, am gasit ridicol tonul categoric cu care unii isi afirma apartenenta la un anume set de idei, conceptii si principii, fie ca e vorba de o religie sau de un sistem filosofic, fara a sti de fapt mare lucru despre el. Nu in ultimul rand, m-a dezgustat si atitudinea dispretuitoare a multora fata de lucruri pe care nu numai ca nu le inteleg, dar nici nu si-au pus macar problema de a incerca.

De pilda, v-ati gandit oare, ca dincolo de aparente, conceptul de divinitate nu este legat printr-o relatie reciproc exclusiva de religie? Evident, e absolut necesar sa gandesti mai departe de crestinism (surprinzator de greu uneori) pentru a lua macar in calcul o astfel de ipoteza. Totusi, nu-i nevoie sa ajungi la cine stie ce cult obscur, ci te poti opri la una din cele mai importante religii, numeric vorbind - ma refer la budism. Sigur, poate veni cineva sa spuna ca Deva nu e decat un alt nume pentru un zeu, dar simplul fapt ca oricine, alegand calea potrivita, poate ajunge pana la urma pe acelasi plan face ca natura lor divina sa fie pusa la indoiala. A se vedea de exemplu supraomul lui Nietzsche - depasind povestile cu reincarnarile, sa ma ierte cine crede in asa ceva - diferenta dintre omul ajuns la nirvana si supraom nu este data decat de natura diferita in cele doua cazuri a starii de desavarsita iluminare. Ah, mai putin important, dar mai este si faptul ca Nietzsche spunea ca in vremea lui nimeni nu ar putea (inca) sa ajunga la acea iluminare, in timp ce Buddha a reusit deja, cu niste milenii in urma - punct in plus pentru supraom, privit ca zeu.

Mergand mai departe, ati analizat vreodata atitudinea omului in postura de creator de dumnezeu? Desi incercarea de a defini cumva, de a gandi unitar lumea privita prin sine mi se pare naturala, gasesc totusi regretabil faptul ca oamenii uita ca au facut asa ceva - si nu ma refer numai la ei ca persoane, ci mai ales la civilizatii. Dumnezeul devine din concept (sau colectie de concepte) creat entitate creatoare in momentul in care omul isi neglijeaza rolul, fie din cauza uitarii, fie ca, dintr-un motiv sau altul, nu i se pare ca e vrednic de a-l indeplini. De aici aberatii precum religia organizata (stiu, exprimare pleonastica) sau dumnezeii utilitari venerati doar pentru ca e mai usor sa le faci pe plac. Desigur, in unele vremuri, divinitatea introvertita era greu de privit asa cum e - motivele sunt multe si greu de explicat pe scurt - Iisus de exemplu a avut nevoie sa se prezinte (poate ca si siesi) ca fiul lui Jahve, Mahomed ca profet al lui Allah and so on. Poate ca nici ei nu isi dadeau seama ca de fapt sunt creatori de dumnezeu, ca sunt mai mult decat un vehicul al divinitatii. Poate ca nici Akenathon, desi faraon si deci zeu, nu a realizat ca Aton nu e decat o proiectie a sinelui sau ideal intr-un mediu ce pana atunci fusese "locuit" de Amon-Ra sau de Osiris, poate ca nici miile de sfinti sau eretici (de fapt, acelasi lucru) ai evului mediu nu stiau ca de fapt ei il schimba pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lor, si nu doar intrevad noi intelesuri in alcatuirea sa divina. Noi insa, in anno domini 2008, stim asta - de ce ne impiedicam inca de nevoia de dumnezei exteriori (de fapt, singurul fel de dumnezeu, pentru ca acela interior este doar, cum ziceam, idealizarea sinelui) nu stiu.

Stiti oare, voi sustinatori "iluminati" ai creationismului, ca doar orgoliul va impiedica sa acceptati ca sunteti rezultatul (fericit poate) al intamplarii? De unde stiu asta poate va intrebati - nu sustin ca sunt sigur, posibilitatile sunt infinite dar faptul ca un sistem (evolutionismul, spre exemplu) are inca niste "gauri" nu e un motiv suficient pentru a adopta un altul care, sa fim seriosi, a tot fost carpacit de-a lungul timpului. Unii dintre voi sustineti ca am fost creati (sau ca evolutia noastra a fost ajutata) de extraterestri. Dar nu va dati seama ca, atat timp cat nu stim nimic despre ei, nu e nicio diferenta intre aceasta ipoteza si cea care sustine existenta mosului cu barba care sta pe norisori. Vi se pare mai simplu sa credeti in omuletii verzi deoarec componenta sociala (e vorba de o societate pana la urma) ii face mai tangibili decat orice alt tip de creator. Din seria "hai sa cred in asta, ca e mai simplu asa" - cum poate atunci un ateu sa va ia in serios?

Da, sunt ateu, si faptul ca ma joc liber, cateodata de-a dreptul neortodox (no pun intended) cu tot soiul de concepte ca divinitate, creatie si dumnezeu nu ma face nici in cea mai mica masura ipocrit. Dimpotriva chiar, cel care stie ca si-a creat dumnezeul (sau hai sa-i zic echivalentul personal al divinitatii ca sa nu-mi demonstreze cineva ca pur semantic sunt de-a dreptul credincios) - de fapt si-l creeaza, procesul nu se incheie niciodata - e poate cel mai demn de a purta numele de ateu. Numai constientizand rolul de creator poti renunta complet la nevoia de un alt creator, iar numai un loc gol pe propriul altar va cere intotdeauna un idol.

Amoral?!

Dincolo de conceptele de bine si rau, deasupra moralitatii - de data asta nu pot fi de acord cu prietenul meu Freddy (Nietzsche), locul asta nu este nici macar pentru supraom, ci este rezervat unei eventuale divinitati.

Sunt constient ca am intrat destul de abrupt in subiect, dar nu vad alta cale. De o explicatie preliminara insa este nevoie, si anume ca prin morala, in cele ce urmeaza, nu o voi denumi pe cea crestina (sau o morala asociata cu oricare alta religie) sau pe cea relativ unanim acceptata de societate (a se vedea si ce spuneam, mai demult, despre zeitgeist). Ma refer la o morala strict personala, in stransa legatura cu sistemul de valori al individului - morala care, intr-o forma sau alta, nu cred ca are cum sa lipseasca.

Principalul argument in sustinerea acestei ultime afirmatii este aparent stupid, si anume ca o alegere care nu se bazeaza pe o oarecare idee de bine si rau nu are cum sa fie facuta, altfel decat aleatoriu. E evident absurd sa ne gandim ca ar putea exista o persoana care sa actioneze complet la voia intamplarii de fiecare data (mai ales ca de multe ori intamplarea este doar o masca pentru o decizie la nivelul subconstientului), dar chiar presupunand ca e posibil, trebuie ca alegerea de a actiona intotdeauna random sa fi fost facuta, in the first place. Si asta, va vine sa credeti sau nu, ar fi fost o alegere morala.

"Cum adica?" one might ask... "Unde ar intra moralitatea aici?". Pai am spus aproape din start - ma refer la o morala personala. Un bine pus de individ acolo unde vrea, sau un bine oferit pe tava individului incapabil de a misca un munte atat de impozant. Morala e si ideea de viata a canaliei (cum e adeseori numita) care face orice pentru a-i fi bine si nimic altceva, precum si cea a persoanei care se uita pe sine pentru a-i ajuta pe ceilalti. Moral e si cel care face numai ce ii spune societatea, precum si cel care face, pe cat posibil, fix invers. In final, moral e chiar si cel care, in mod ideal, face numai ce simte, indiferent de influentele exterioare.

Desigur, toata lumea are momente in care, dintr-un motiv sau altul, alege o cale care, in general, nu i s-ar potrivi. Dar nici macar in aceste scapari punctuale nu-si face loc amoralitatea, pentru ca in momentul in care sunt constientizate devin pur si simplu greseli, deci decizii care contravin sistemului de valori, deci imorale.

Si totusi, de ce acest joc cu notiuni si prefixe? De ce nu ma multumesc cu definitia urmatoare:
morală - MORÁLĂ, morale, s.f. 1. Ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică; etică.
care implica in mod evident si posibilitatea existentei omului amoral?

Raspunsul e simplu: nu vad niciun motiv pentru care morala sociala sa fie deasupra sistemului de valori personal. Mai mult, sunt convins ca ansamblul normelor de convietuire etc. face mai mult rau decat bine unui individ suficient de puternic pentru a-si "confectiona" singur acest sistem de valori.

Carpe diem sau ceva asemanator

Daca se intreaba cineva, sunt perfect constient ca aproape de fiecare data cand vezi/auzi "carpe diem" in public de fapt inseamna "cumpara asta!". Nu sufar de boala conspirationismului, dar mi se pare evident ca un slogan care aparent te indeamna sa nu te gandesti la viitor poate fi (si este) folosit cu succes in comert.

Ce ramane dincolo de asta e discutabil. Judecand la un nivel destul de superficial, indemnul pare sa fie o idee buna. Te si gandesti, pe de o parte, la o persoana care nu poate scapa de amintirea unui apropiat mort sau mai stiu eu ce, pe de alta la cineva atat de prevazator incat nu face nimic care l-ar putea incomoda mai tarziu. Da dom'le, carpe diem, pentru acele persoane prezentul nu exista sau exista prea putin, iar asta nu e bine.

Corect pana la un punct, dar discutia e departe de a fi terminata. Oare nu putem face mai mult decat a nu ne gandi ca maine nu vom mai avea bani, a nu fi obsedati de un eveniment trecut sau chiar a nu ne gandi niciodata la consecintele faptelor noastre? Putem face ca fiecare experienta sa fie cu totul noua, independenta, fara sa mai conteze asemanarile sau diferentele fata de experientele trecute? Putem scapa in intregime de speranta? De frica? Poate ca da, dar nu sunt sigur ca ar trebui sa vrem asta.

O prima obiectie adusa unui carpe diem absolutizat ar fi ca ne-ar lipsi complet de latura rationala. O experienta punctuala, fara trecut sau viitor, nu are cum sa fie altfel decat senzoriala. Poate unii se vor intreba ce e rau in asta - nu as putea sa raspund decat ca nu mi se pare o idee buna sa tai o bucata din umanitatea ta. Apoi, spuneam de speranta si de frica. Intr-o vreme le uram, pe motiv ca altereaza perceptia prezentului (ceea ce e corect, daca le lasi in voie). Apoi insa mi-am dat seama ca nu am niciun motiv sa incerc sa (oricum, fara sanse de reusita) le suprim. I mean, cu ce drept sa consider ca sunt mai putin "valoroase" decat alte sentimente? Cred ca, in mod ideal, tot ce trebuie sa faci e sa nu le lasi sa influenteze mai mult decat trebuie. Pana unde e acel "trebuie" nu am cum sa spun... asta e.

Cam confuz, nu? Din nu stiu ce cauza imi vine destul de greu sa transform in cuvinte ideea care mi se tot invartea prin cap, dar nici nu pot s-o las neexprimata so there you go.

Papini, teorii, modele si altele...

Este greu, cred, sa se gaseasca un alt om care de-a lungul vietii sale sa fi dat un faliment mai mare ca mine.
Giovanni Papini - Un om sfarsit

Ii povesteam cuiva ca daca as fi citit cartea asta cand am avut prima oara ocazia, as fi maturat pe jos cu scriitorul italian. Asta s-ar fi intamplat acum aproape 8 ani, cand am citit (printre foarte putinele mele lecturi pentru scoala) Romanul adolescentului miop al lui Eliade. Ma bucur ca am luat atunci decizia logica de a nu cauta romanul lui Papini - logica pentru ca nu mi-a placut deloc cartea care facea referiri chiar enervante la ea. Nu ca nu as fi avut dreptate sa tarasc Omul sfarsit prin mocirla, tinand cont de ce eram eu atunci - plin de "vitalitate metafizica", si cu mult prea putina toleranta pentru ce se indeparta de aceasta idee. Poate ca atunci nu as fi facut nici macar diferenta intre Eliade si Papini - acum o fac, romanul primului sta inca in acea mocirla si nu vad sa iasa de acolo prea curand. Ca o paranteza - Eliade fans, da stiu, "citeste aia, citeste ailalta!!" - maybe I will someday.

Desigur, motivele pentru a il calca pe Giovanni in picioare sunt inca acolo, apar insa si circumstante atenuante... de fapt, nu, apar motive pentru a-l admira. Bizar poate, multe dintre ele sunt legate de Gog, carte care pune in lumina doua calitati de netagaduit - un bisturiu cat se poate de fin si o nebunie ludica de care nu dai prea des. Calitati care pun in alta lumina ceea ce ar fi putut fi privit ca o lamentare penibila in Un om sfarsit, dar nu scuza (aproape) voluptatea cu care Papini imbratiseaza esecul.

Ciudat poate, ceea ce m-a pus cel mai mult pe ganduri din acest roman e prima parte, si in special obiceiul personajului-narator de a schimba teoriile, modelul, filosofia cu o frecventa ametitoare. Am mai spus-o si repet, nu agreez modul de viata al persoanelor pentru care un sistem de valori e doar un bun subiect de conversatie la o bere. Ceea ce stim, credem ca stim, ceea ce doar banuim despre lume alcatuiesc impreuna un simplu model, model care determina alegerea unor valori, valori care ar trebui sa ne ghideze in tot ce facem. Armonia totala in acest sens e desigur dincolo de posibilitatile noastre, dar cred ca trebuie cel putin sa ne indreptam spre acest ideal, pentru ca altfel toate aceste "jocuri" ale ratiunii n-ar avea sens. In aceste conditii, e de la sine inteles ca prezinta destul interes cauzele si modul in care cineva isi poate schimba modelul si valorile. Papini (in carte) o face aproape din plictiseala cateodata, din dezamagire alteori - dezamagire cauzata de nepotrivirea cu viata "reala". Dar nu o face prea usor... si prea des?

Presupunand ca o persoana nu face parte din randul celor pentru care toate asta sunt doar "vorbe", in mod sigur a avut momente in care propriile valori s-au dovedit cel putin incomode, si nu ma refer aici doar la principiile rigide cu care nu am fost niciodata de acord. In astfel de situatii, intrebarea logica pe care totusi multi nu si-o pun (si Papini pare ca si-o pune prea rar) este daca nu cumva sistemul de valori e ok si trebuie sa tinem cu dintii de el. Italianul alege varianta, poate mai simpla, care presupune pur si simplu schimbarea modelului de fiecare data cand apare o problema. Departe de mine gandul ca nu trebuie facut asa ceva niciodata, dar cred ca sunt momente in care modelul trebuie sa ramana fix si eventualele neregularitati integrate in acesta. In fond, a fi ateu si a incepe sa crezi (sau sa crezi ca crezi - ceea ce nu se intampla tocmai rar) in momente dificile e cam acelasi lucru cu ce tot face Papini, la un nivel elementar.

In mod ideal, conceptiile ar trebui sa fie suficient de ferme incat sa aiba substanta indiferent de circumstante, dar suficient de largi si/sau flexibile pentru a permite ajustari. Acest echilibru fin e desigur greu de gasit si greseli se pot face la tot pasul. Papini insa da adeseori senzatia ca nici nu incearca...

Waiter, There's Too Much Art in My Literature!

Is your mastery of form different than your mastery of nature?
Renaissance - The Death of Art

Ar trebui, probabil, sa spun de pe acum ca titlul contine o exagerare. Desi vad literatura separata destul de clar de celelalte arte, nu am cum sa o scot in intregime de sub umbrela. Umbrela cu o forma ciudata, totusi, pentru ca (si aici vorbesc strict personal) trebuie sa acopere doi uriasi (pe langa cel despre care este vorba acum, mai e si muzica), precum si niste pitici care fie se invart pe langa picioarele celor mari, fie stau de vorba separat intr-un colt.

Nu stiu daca e normal ca dintre acei uriasi si pitici, primul cu care am facut cunostinta cu adevarat e literatura. La inceput, normal, imi spunea povesti si eu eram cat se poate de multumit, pana cand am inceput sa ma plictisesc. I-am cerut sa-mi povesteasca si altceva. Pentru un timp, m-a linistit schimband personaje, locuri, vremuri... dar nu mi-a luat mult sa ma prind ca era, in fond, acelasi lucru. Am vrut mai mult si mi-a oferit mai mult. Si, evident, atunci nu intelegeam chiar tot ce vrea sa-mi spuna, iar in momentul in care auzeam "iti vei da seama cand vei mai creste" reactionam nervos, dar uriasul nu prea ma baga in seama. In prima faza a trebuit sa invat sa pun intrebari, pentru ca pe cele mai stupide le ignora si rareori raspunsul era de natura sa ma lamureasca. Am avut si perioade de frustrare, in care il evitam intentionat pentru ca ma gandeam ca nu pot scoate nimic bun de la el. Dar, cu timpul, am inceput sa ma pricep la a pune intrebari. Uriasul a trecut de la raspunsuri rare si eliptice la unele cat se poate de concise si eficiente. Dar nici asta nu mi-a ajuns. Problemele pe care le ridicam au devenit si mai ...grele, iar prietenul meu (ca deja il puteam numi asa) era in evidenta dificultate. Asta pana cand, la un moment dat, he cracked. M-a rugat sa il las in pace, mi-a spus clar ca el nu se pricepe la raspunsuri, cel putin nu la nivelul la care ajunsesem eu sa il testez. "Dar la ce te pricepi?" am izbucnit eu. "La intrebari" a venit prompt replica. "Ok then, hit me with all you've got" - indemn pe care aproape l-am regretat pe moment, dar am ajuns sa il consider unul din cele mai intelepte ever. He was good, uriasul... poate la fel de bun ca mine, atunci, desi eu ma antrenasem destul. Dar nu asta era problema cea mai mare, ci faptul ca, in urma acestei schimbari in desfasurarea de forte, nu numai ca trebuia sa fac fata asalturilor lui, dar nu imi pierdusem greu capatatul obicei ca, in momentul in care se ivea ocazia, sa lansez si eu o intrebare bine plasata. Uriasul refuza cu incapatanare sa ma ajute la pararea loviturilor, eram singur on the receiving side, it wasn't pretty dar am rezistat. And here I am...

Concluzionand aceasta mica alegorie, a trecut ceva vreme de cand a ridica probleme este principalul rol al cartilor, pentru mine. Nu spun ca nu se intampla sa ma incante o penita jucausa a unui autor, ca nu ma las din principiu influentat de imagini frumos conturate sau ca stilul ma lasa rece. Dar nu mi se par de ajuns. Spuneam mai demult ca daca dupa terminarea unei carti nu te doare capul, cartea nu a fost buna - singurul motiv pentru care nu as mai sustine asta sus si tare e ca nu mai asociez gandirea (de fapt, in general, o experienta intelectuala) cu dureri de cap. Varianta "noua" ar fi: daca o carte nu te face sa vrei sa descoperi mai multe (despre tine in primul rand, apoi despre lume in general) nu e buna. Desigur, asta inseamna ca literatura devine o experienta profund individuala si ca rolul cititorului rivalizeaza cu cel al scriitorului (ma jucam cu astea si in precedentul post). Si mai inseamna ca, daca in alte cazuri aproape ca sunt de acord cu l'art pour l'art, aici nu poate fi vorba de asa ceva.

Unii se vor intreba atunci cum ramane cu maiestria scriitorului, ce importanta are abilitatea cu care isi manuieste penita/creionul/ pixul/tastele. E destul de simplu, pana la urma - prefer sa discut cu o persoana care vorbeste normal decat cu una cu voce foarte stridenta sau cu un balbait, iar in lumea scriitorilor cei din ultimele categorii sunt substantial mai multi decat in rest. Nu, n-am nimic cu scrierile frumoase si atat (atat timp cat nu-mi sunt bagate pe gat ca fiind capodopere), se intampla sa-mi mai placa, chiar destul de mult cateodata, dar nu le vad ca eventuale varfuri a ceea ce inseamna literatura pentru mine. Ok, un alt fel de tablouri da... poate, in cel mai bun caz, ceva asemanator vag cu muzica... dar cam atat.

Toleranta la ambiguitate (?)

M-a amuzat expresia cand am dat prima oara de ea (sau cand mi s-a intamplat prima oara sa fiu atent), la un curs de psihoinventica (i.e. materia inutila din semestrul respectiv) acum vreo 2 ani. N-aveam cum sa o privesc altfel decat cu o spranceana ridicata, asa cum am privit tot ce ne indruga profesoara (evident frustrata profesional, dar asta e alta discutie). Ideea de atunci era ca o toleranta ridicata la ambiguitate in formularea problemelor este unul din ingredientele creativitatii, iar a insista prea mult pe claritate cica omoara inventivitatea. Enfin, nu e neaparat asa, adica trebuie gasit un punct de echilibru undeva.

Parasind domeniul, problema (in)dezirabilitatii ambiguitatii e intr-adevar interesanta. Take art, for instance. Unghiurile drepte si suprafetele colorate clar fac din scriitor un profesor de matematica, din muzician un metronom, din actor un robot. Asta nu inseamna ca sustin in mod necesar opusul, extrema cealalta in care scriitorul devine un betivan neinteligibil, pictorul arunca galeti de vopsea pe un perete and so on. Nu-s o persoana care cauta intotdeauna echilibrul, dar in arta trebuie puse cu multa atentie in balanta rolurile cititorului/spectatorului/etc si al creatorului - daca primul este neglijat experienta e evident impersonala, daca al doilea e deficitar creatia a fost, inseamna, un simplu element declansator. Si aici apare rolul echivocului - intentionat sau nu, intr-o proportie rezonabila aduce arta la nivelul in care poate spune ceva personal, ceva ce doi oameni diferiti nu pot intelege la fel decat intamplator. Bine, se poate discuta mult despre diferentele, vizand acest aspect, care apar intre arte - o voi face, dar nu acum.

Trecand mai departe, spre filosofie (de la literatura pasul e mic), ideea, poate surprinzator, ramane in mare aceeasi. De fapt, nu neaparat - depinde de ceea ce intelegi prin filosofie, daca e vorba doar de o abilitate aristotelica de a folosi cutii si cutiute, probabil ca postul asta nu are niciun sens. Cum eu insa aleg sa o consider un animal foarte viu (daca-mi este permisa exprimarea), un animal care nu se da inapoi de la a devora absolut orice, posibilitatea de a interpreta, de a adapta, de a personaliza e esentiala. Si poate chiar e nevoie si de fire care nu duc (inca) nicaieri.

De la filosofie ajungem fara vreun efort la viata "reala"- sau cel putin asa ar trebui, din pacate sunt multi cei pentru care metafizica e doar un eventual hobby, iar "teoriile" au ca unic scop omorarea catorva ore. Anywayz, treaba lor, revenind la asa-numita ambiguitate, nu pot spune decat ca ne lovim de ea la toate nivelurile care conteaza. Poate ca pare ciudat din partea unei persoane atat de analitice, dar n-am cum sa ma gandesc ca o viata in care totul este clar, conform cu niste relatii si formule dinainte cunoscute - sau scris intr-o limba care nu mai are niciun fel de secrete - mai are vreun fel de valoare diferita de cea statistica. However, asta nu trebuie sa ne opreasca din a cauta sensuri...

Spiritul vremii

We deny normality, trample morality
Behemoth - Decade ov Therion

Cristi (3/20/2008 11:05:41 AM): am vazut aseara zeitgeist
Liviu Gligor (3/20/2008 11:05:45 AM): aha
Cristi (3/20/2008 11:05:51 AM): l-ai vazut?
Liviu Gligor (3/20/2008 11:06:18 AM): nope

Si nici intre timp nu l-am vazut, dar nu asta conteaza, pentru ca discutia a ajuns la :

Cristi (3/20/2008 11:11:51 AM): in schimb chestia asta mi se pare interesanta: http://en.wikipedia.org/wiki/Moral_Zeitgeist
[...]
Cristi (3/20/2008 11:28:57 AM): de Moral_Zeitgeist ce zici?
Liviu Gligor (3/20/2008 11:29:02 AM): ce sa zic?
Liviu Gligor (3/20/2008 11:29:08 AM): nu spune mai nimic acolo
Cristi (3/20/2008 11:29:14 AM): ai citit?
Cristi (3/20/2008 11:29:17 AM): da spune putin
Cristi (3/20/2008 11:29:49 AM): ma rog ideea e ca evolueaza chestia
Liviu Gligor (3/20/2008 11:29:56 AM): evident
Cristi (3/20/2008 11:29:57 AM): desigur e logic
Cristi (3/20/2008 11:30:27 AM): intrebarea e acolo la sfarsit, cu moral absolutism
Cristi (3/20/2008 11:30:32 AM): Moral absolutism, which suggests that actions are either morally right, acceptable, or wrong, regardless of the context, may be incompatible with the moral Zeitgeist depending on whether it is taken to say that actions are morally right, acceptable, or wrong based on the opinions of the masses, which implies incompatibility, or that shifts in the Zeitgeist are shifts in the knowledge of morality, which does not. This latter version of the Zeitgeist model actually implies absolutism, though the only known source of moral knowledge is biological instinct.
[...]
Cristi (3/20/2008 11:33:12 AM): unde ne situam noi acum?
Cristi (3/20/2008 11:34:07 AM): adica e improbabil sa fim sus de tot, deci probabil suntem pe undeva la mijloc, si atunci te intrebi: ce actiuni care acum par normale ar parea imorale in viitor?
Cristi (3/20/2008 11:34:50 AM): si a doua, daca e intradevar progres
Liviu Gligor (3/20/2008 11:35:49 AM): progres spre ce?
Cristi (3/20/2008 11:36:17 AM): nu conteaza spre ce, daca morala care e mai noo e mai buna decat aia mai veche
Cristi (3/20/2008 11:36:30 AM): io nu-s sigur
Liviu Gligor (3/20/2008 11:36:42 AM): n-are cum sa fie mai buna sau mai rea
Liviu Gligor (3/20/2008 11:36:53 AM): pentru ca binele e definit de morala
Cristi (3/20/2008 11:37:03 AM): da, bine
Cristi (3/20/2008 11:37:24 AM): ideea e ca daca e mai buna pentru oameni, cum s-ar spune pentru societate...
Liviu Gligor (3/20/2008 11:37:36 AM): mai buna in ce sens?

Bun, deci eterna intrebare "ce e binele?", de care nu as vrea sa ma ocup acum, dar e imposibil sa o eviti cu totul. Evident, etichetele de bine si rau le poti pune unde vrei. Bine, e un fel de a spune "poti", pentru ca multi oameni d'abia reusesc sa le mute cativa milimetri pe cele oferite generos de societate. Dar probabil nici nu incearca...

Cristi (3/20/2008 11:37:37 AM): ceea ce probabil asa e, ca se transforma societatea
Cristi (3/20/2008 11:37:44 AM): si in functie de ea si morala
Liviu Gligor (3/20/2008 11:37:54 AM): asta da
Cristi (3/20/2008 11:38:51 AM): mai buna in sensul in care oamenii sunt mai fericiti cu ea decat cu alta
Liviu Gligor (3/20/2008 11:39:35 AM): pai si fericirea asta e legata de morala
Cristi (3/20/2008 11:40:04 AM): nu vorbesc de feedback aici
Liviu Gligor (3/20/2008 11:40:06 AM): adica morala iti spune in mare ce tre sa se intample ca sa fii fericit
Cristi (3/20/2008 11:40:22 AM): asta e feedback
Liviu Gligor (3/20/2008 11:40:26 AM): bine, asta in conditiile in care vorbim de morala ta
Liviu Gligor (3/20/2008 11:40:29 AM): nu

Feedback e doar in cazul in care vorbim de o morala neindividuala sau daca morala e ceva exclusiv rational, fara suport in realitatea interioara. Bine, aici era vorba mai ales de primul caz, acel Zeitgeist referindu-se in primul rand la societate. Dar chiar si in cazul asta, cum spuneam mai devreme, pentru multa lume, poate chiar majoritatea, morala este cea luata de-a gata, ajungand des pana la situatii aberante in care se construiesc structuri interioare pentru a sustine aceasta morala. Lesne de inteles, idealul (asa cum il vad eu) este tocmai invers - morala trebuie sa se bazeze pe ce suntem noi.

Cristi (3/20/2008 11:40:31 AM): de fapt morala e construita astfel incat tu sa fii fericit
Liviu Gligor (3/20/2008 11:40:36 AM): nu
Cristi (3/20/2008 11:40:43 AM): ca de-aia se transforma
Liviu Gligor (3/20/2008 11:41:06 AM): se transforma ca sa functioneze cu transformarile societatii
Cristi (3/20/2008 11:41:06 AM): tu sa fii fericit intr-o anumita societate
Liviu Gligor (3/20/2008 11:41:14 AM): n-are treaba cu fericirea individuala

Din nou, individ versus societate, morala impusa versus morala interioara. Daca ceva imoral te face fericit, inseamna (presupunand ca nu doar ti se pare ca te face fericit) probabil ca morala e defecta, dar aici incepe o alata discutie - despre ce inseamna fericirea de fapt. Ma voi rezuma la a spune ca ar trebui sa fie macar o armonie aproximativa intre morala, bine, fericire and so on, macar la nivel individual.

Cristi (3/20/2008 11:41:15 AM): da
Cristi (3/20/2008 11:42:07 AM): morala e construita astfel incat societatea sa fie stabila, iar daca oamenii e fericiti societatea e mai stabila
Liviu Gligor (3/20/2008 11:42:33 AM): "oamenii e fericiti "
Liviu Gligor (3/20/2008 11:42:39 AM): vrei sa zici cel mult senini
Cristi (3/20/2008 11:42:42 AM): pai da
Cristi (3/20/2008 11:42:43 AM): nu e?
Liviu Gligor (3/20/2008 11:42:46 AM): "multumiti"
Cristi (3/20/2008 11:42:51 AM): ma rog
Cristi (3/20/2008 11:43:08 AM): io nu vorbesc aici de faptul ca unu sufera din dragoste
Liviu Gligor (3/20/2008 11:43:13 AM): plm
Liviu Gligor (3/20/2008 11:43:14 AM): nu
Cristi (3/20/2008 11:43:37 AM): ci ca pot sa-si manifeste, pot sa ajunga acolo fara sa dea de alte oprelisti artificiale ale societatii
Liviu Gligor (3/20/2008 11:43:59 AM): ce sa-si manifeste?
Cristi (3/20/2008 11:44:13 AM): fericirea
Liviu Gligor (3/20/2008 11:44:18 AM): lol
Cristi (3/20/2008 11:44:23 AM): adica ca au aceasta posibilitate, nu ca o fac
Liviu Gligor (3/20/2008 11:44:33 AM): nu amesteca fericirea individuala cu societatea, for fvkk's sake
Liviu Gligor (3/20/2008 11:45:20 AM): eniuei, in orice societate morala tre' sa fie ceva mai rigida decat ar fi posibil

As vrea sa ma opresc putin la ultima afirmatie. In primul rand pentru ca este eliptica, ba chiar prost formulata - ce am vrut sa spun acolo este ca trebuie sa fie mai putin flexibila decat ar putea sa fie. In cazul unei morale personale, relevanta unor concepte ca rigiditate, deschidere etc. este minora, in cazul variantei colective insa lucrurile se schimba radical. Iar o morala care nu ii face pe oameni (in majoritate) sa se simta cat de putin constransi este buna doar pentru cei care stiu ce sa faca cu libertatea lor, iar aceia sunt oricum cei care nu prea dau doi bani pe ce le spune societatea anyways. Problema apare pentru ca oamenii "liberi" apar, mai devreme sau mai tarziu in viata lor, tot din randurile turmei, iar o morala permisiva face mai putin dezirabila dezertarea din aceasta turma. It's not pretty, dar asa e - foarte putini dintre noi au puterea si dorinta de a fi indivizi fara sa fie impinsi de la spate de pasiunea pentru ceva interzis de societate.

Cristi (3/20/2008 11:45:29 AM): trebue sa faci o legatura intre ele
Liviu Gligor (3/20/2008 11:45:39 AM): nu tre
Cristi (3/20/2008 11:46:52 AM): pai da omu traieste in societate, si daca din cauza ei el nu are ce manca, probabil ca nu are cum sa ajunga sa fie la un moment dat fericit
Liviu Gligor (3/20/2008 11:47:07 AM): nu vorbim de cazuri extreme aici
Liviu Gligor (3/20/2008 11:47:32 AM): crezi ca io nu pot sa fiu fericit intr-o societate de kkt?
Cristi (3/20/2008 11:47:34 AM): da mah, dar chestia se aplica in mai mica masura si in cazuri normale
Liviu Gligor (3/20/2008 11:47:54 AM): uite exemplul concret de acum
Cristi (3/20/2008 11:48:04 AM): dar e mai greu sa fii fericit intr-o societate de kkt decat in una mai buna
Liviu Gligor (3/20/2008 11:48:11 AM): nu neaparat
Liviu Gligor (3/20/2008 11:48:17 AM): si revolta e o chestie misto
Cristi (3/20/2008 11:48:46 AM): pai aia e direct legata de optimismul aparitiei a ceva bun in locu a ceva naspa
Liviu Gligor (3/20/2008 11:48:53 AM): nu neaparat
Cristi (3/20/2008 11:49:14 AM): poate pur si simplu esti gica contra
Cristi (3/20/2008 11:49:16 AM): sau ce?
Liviu Gligor (3/20/2008 11:49:25 AM): nu mah
Cristi (3/20/2008 11:49:28 AM): da, exista si un astfel de instinct
Liviu Gligor (3/20/2008 11:49:35 AM): nu e vba de instinct
Liviu Gligor (3/20/2008 11:49:48 AM): de a fi rebel fara cauza
Cristi (3/20/2008 11:50:13 AM): tu vrei sa zici ca poate o anumita situatie rea te face pe tine mai bun
Liviu Gligor (3/20/2008 11:50:44 AM): nu neaparat.. vreau sa zic ca tu poti fi bun chiar si daca situatia e rea
Liviu Gligor (3/20/2008 11:51:24 AM): adica..e bine si accepti, e rau si te opui.. tot aia e din punctul de vedere al personalitatii tale
Liviu Gligor (3/20/2008 11:52:16 AM): bine, cu un oarecare plus pt revolta, ca implica ceva curaj

Refuzul e un pas crucial in formarea noastra ca indivizi si imi vine foarte greu sa cred ca exista situatii in care sa ajungi la ceea ce esti cu adevarat (si nu just a faceless android) fara sa fi trecut cel putin o data prin asa ceva. Chiar ignorand faptul ca ce e bun pentru mase e imposibil sa fie bun pentru om, chiar gandind utopic mi se pare ca lipsa unor dragoni cu care sa te lupti nu poate fi un lucru bun. Desigur, nu e bine nici ca dragonii sa fie prea mari si prea multi, iar tu sa nu ai nicio sansa.

Cristi (3/20/2008 12:01:47 PM): era un nene in africa care alerga pana la scoala cu cartile in mana, ca scoala era departe, si a ajuns mare campion mondial la atletism, si inca mai tine mana cum ar fi tinut-o daca avea carti in mana
Cristi (3/20/2008 12:02:08 PM): daca avea scoala aproape era mai nasol
Cristi (3/20/2008 12:02:26 PM): bine, faptul ca a ajuns campion mondial nu stiu daca e un lucru "bun"
Cristi (3/20/2008 12:03:03 PM): dar poate se aplica si la intelect, ca daca esti pus in situatii mai delicate il dezvolti mai mult, daca stai si vegetezi ajungi american
Liviu Gligor (3/20/2008 12:03:11 PM): exact
Cristi (3/20/2008 12:03:22 PM): dar deh, poate nici inteligenta nu e un lucru "bun"

N-am de unde sa stiu ce e binele absolut, dar inteligenta e o unealta si in orice (da, orice) situatie e "bine" sa ai o unealta cat mai buna. Un scop in sine, insa, nu cred ca e...

On Death and Dying

Whispering death, you will find us all
Immolation - Whispering Death

Cand mi-a venit ideea acestui blog (nu nu trag de timp, dar trebuie precizat) planul era sa ma ocup de lucruri, cum sa le spun eu, prin excelenta exterioare mie. De ce? pentru ca inca mai am blogul de pe y360, care, desi poate opac pentru cei ce nu ma cunosc indeajuns (ba chiar si pentru cei care ma cunosc... uneori nu e usor nici pentru mine sa-mi dau seama ce era in spatele unor posturi mai vechi), e mai personal chiar decat as vrea, uneori. Si nu vreau, decat in cazuri speciale, sa-l incarc cu prostii de genul "citeste aia, ca merita!" oricat de elaborate ar fi. Numa' ca, privind mai atent, nu vad rostul unei demarcatii clare. Si asta pentru ca literatura care imi place sau muzica pe care o ascult (la fel ca alte chestii despre care voi mai povesti p'aici) sunt intr-o asemenea masura parte din mine incat nu-mi da mana sa fiu sec si la obiect, chiar daca prin asta as evita diverse ambiguitati.

"Si ce legatura are asta cu titlul? Sau cu tema postului? De fapt, care e aceasta tema?" se intreaba probabil acum rabdatorul meu cititor. Simplu, si nu prea. Cuvantul cheie este exterior, pentru ca nu vad ce poate fi in aparenta mai exterior unei persoane ca mine decat moartea. Enfin, greu de explicat ce-i aia "persoana ca mine", sper ca vreo 2-3 paragrafe mai incolo lucrurile sa fie mai clare, macar in unele privinte.

Exterior deci - ceva ce nu putem controla, ceva ce nu putem schimba, ba chiar, ca sa fac legatura cu ce spuneam ceva mai devreme, nici macar efectul asupra noastra nu depinde de noi in nicio masura. Si de-aici ar trebui sa fie clar ca nu cred in munti de orez sau norisori pe care se plimba vacute roz, nu cred in cazane cu gulas incins sau bolovani pe care trebui sa-i urci la nesfarsit pe un deal. Acestea, atentie, oricat de metaforic alege sa le priveasca cineva.

Si daca nu-s munti de orez, ce e? Nimic - dar de data asta nu un nimic pur exterior, ci unul total, unul pe care nu il voi intelege niciodata, unul de care, sincer, imi e teama. Si poate tocmai aceasta teama este si cauza fascinatiei pe care o am pentru moarte, atat ca eveniment discret cat si ca stare continua, opusa vietii. Acum, probabil ca multi dintre voi se vor gandi la acea imagine naivo-poetico-romantica a mortii in arta... nu, n-am treaba cu asa ceva. Oricat de ciudat ar parea, e pur si simplu o atractie (pentru ca nu e doar simpla curiozitate) pentru poate singurul lucru care intelectual, afectiv, spiritual si cum mai vreti sa o luati va ramane departe de mine.

Am spus de teama - da, nu ma feresc sa recunosc, pe langa frica instinctiva pe care o are orice animal, in cazul meu e vorba si de o teama "intelectuala", constienta, impusa de convingerile pe care tocmai le-am expus. Si nu pot sa nu ma intreb daca nu cumva e mai bine asa, fata de cei ce cred in viata de dupa moarte (oricum ar arata ea). Pentru ca, in cazul meu, ce urmeaza, infricosator as it may be, nu are de-a face in niciun fel cu lucrurile pe care le facem in timpul vietii. Si asta, in my book, ofera atat multa libertate (comparativ cu cei care stiu ca orice gand, vorba sau fapta se noteaza undeva), cat si o pofta de viata nediscriminatorie. Citind acum ce-am scris, ma gandesc ca ar putea sa para o decizie calculata de-a mea sa cred in acel nimic - nu e vorba de asa ceva, dar ma bucur, intr-un fel, ca am ajuns aici...