Trebuie sa spun de la inceput ca urmeaza un post atipic pentru blogul asta, un post fara vreo tema precisa sau mai bine zis impartit intre mai multe, un post care incearca sa acopere, macar superficial, golul dintre ultimele mele cuvinte de aici si ce planuiesc sa abordez (si de data asta ma voi tine de cuvant).
Nu va voi plictisi cu facultatea (da, motivul pentru care n-am mai dat pe aici este ca am avut o facultate de terminat), desi am in minte niste observatii cu privire la modul de abordare al invatamantului superior. Voi trece direct la lucruri mai placute care s-au strecurat intre timp, primul dintre acestea find romanul Constiinta lui Zeno de Italo Svevo. Construita pe principiul anti-eroului, cartea nu prea ofera punti de empatizare - sau mie nu mi-a oferit, dar ma gandesc ca, daca altcineva a avut un alt fel de experienta, e grav. "Atipic" nici macar nu incepe sa descrie ce e Zeno - om fara trasaturi, ba nu, a carei unica si dominanta trasatura e incoerenta. Altfel, nu pot gasi macar vreun exemplu de calitate atribuibila, fara a putea gasi si dovada prezentei defectului asociat. Pe masura ce citeam, crestea in mine intrebarea "de ce?" - ce nevoie putem avea de Zeno, ce poate el sa ne spuna, trecand peste faptul ca nu e sincer nici cu sine, nici cu cititorul. Raspunsul e la fel de vag si ambiguu ca rolul psihanalistului in toata povestea (cititi si veti vedea) - e vorba de o perspectiva alternativa, care substituie vitalitii, adevarului si ordinii boala, minciuna si haosul. Ce e intrucatva descumpanitor este ca functioneaza - un fapt greu de acceptat si de asimilat, modelul lui Zeno nu e atat de departe ca functionalitate de modelul obisnuit in care vrem sa ne vedem cu totii. Daca am totusi ceva de reprosat lui Svevo, este ca daca s-ar fi jucat mai mult cu perceptia, ar fi obtinut un efect atat mai spectaculos cat si mai durabil... in plus, se cam intinde steril (vezi toata povestea cu amanta sau cu intreprinderea lui Guido).
Asta ar fi cea mai recenta lectura, de restul sunt destul de departe acum (ca timp, dar mai ales cu mintea) ca sa nu pot spune mai mult de doua vorbe. Daca Fratele lui Rousseau de Stephane Audeguy - o poveste impertinenta, dar erudita, indrazneata si amuzanta fara a pierde din profunzime, pe modelul unui Huysmans care, in aparenta, nu se ia in serios - mi-a placut si o recomand oricui, nu pot spune acelasi lucru despre Maja Desnuda, care mi-a adus aminte de ce il considerasem pe Vicente Blasco Ibanez un scriitor foarte plictisitor. Ar fi de mentionat si The Wind-Up Bird Chronicles a lui Haruki Murakami, care, in ciuda unor mici imperfectiuni si a unei usoare carente de profunzime overall, m-a convins sa revin la autorul japonez, candva. Nu pot trece nici peste Gladiatorii lui Koestler, care dovedeste un simt acut al observatiei si o buna abilitate de a trage concluzii, sau peste Smulgatorul de Inimi de Boris Vian - disturbing, imaginativ, suprarealist, o experienta care rezida mai degraba in spatiul imaginilor decat al ideilor.
In lumea muzicala, o recolta ceva mai bogata, dar despre care voi vorbi ceva mai pe scurt. Maltezii de la Abysmal Torment au scos cel de-al doilea album, Omnicide, si suna, citez, de sa-ti bati copiii, adica fix cum trebuie sa sune un album de brutal death. Foarte inchegat, excelent produs (pentru genul abordat, nu va ganditi la un mixaj cristal) si cu o atmosfera foarte intunecata, nu ii pot reprosa nimic. Genul produsului cu adevarat matur - spun "cu adevarat" pentru ca de obicei matur e un eufemism pentru fara vlaga, blazat, cuminte sau fara idei noi - care indeplineste criteriul coeziuni si accesibilitatii (in limite rezonabile) fara a taia din alte zone.
La polul opus in ceea ce priveste metalul, avem Tears for the Dead Gods, cu albumul omonim din 2005. Un progressive metal superb al carui principal atu este conceptul, faptul ca totul, la nivel de pasaj sau la nivel de piesa, serveste unicului scop de a contura o poveste. Poveste pe care nu o stiu - unele din versuri, din cat am putut intelege, ma duc cu gandul la Dune, could be wrong though - dar pe care o pot ghici ca desfasurare, momentele de tensiune, conflictele si deznodamantul fiind prezente fara echivoc in muzica.
Tot in zona progreessive, dar de data asta in combinatie cu death metal, avem parte de al doilea album al canadienilor de la Augury (Fragmentary Evidence), care adauga cu naturalete jazzul in mix si rezultatul e mind-blowing: pe la a 10-a ascultare raman cu sacul plin de lucruri noi neobservate inainte. Straturi caree se impletesc si intrepatrund, solouri de bass fretless, baterie furibunda - exemplul perfect de muzica nu doar stoarsa din testosteron, dar care nu a dat nimic din rautate pe complexitate.
In rest, in afara metalului mi-am petrecut destul timp cu Philip Glass, hipnotizat de structurile minimaliste, de crescendourile lente care duc la eliberari de tensiune. Am dat recent si de Weather Report (da, tarziu, stiu), pe care ei pot adauga linistit la colectia mea mica, dar in crestere, de jazz fusion, ca merita toata atentia.
Deeocamdata atat, revin curand (promit) cu lucruri mai serioase.
Nu va voi plictisi cu facultatea (da, motivul pentru care n-am mai dat pe aici este ca am avut o facultate de terminat), desi am in minte niste observatii cu privire la modul de abordare al invatamantului superior. Voi trece direct la lucruri mai placute care s-au strecurat intre timp, primul dintre acestea find romanul Constiinta lui Zeno de Italo Svevo. Construita pe principiul anti-eroului, cartea nu prea ofera punti de empatizare - sau mie nu mi-a oferit, dar ma gandesc ca, daca altcineva a avut un alt fel de experienta, e grav. "Atipic" nici macar nu incepe sa descrie ce e Zeno - om fara trasaturi, ba nu, a carei unica si dominanta trasatura e incoerenta. Altfel, nu pot gasi macar vreun exemplu de calitate atribuibila, fara a putea gasi si dovada prezentei defectului asociat. Pe masura ce citeam, crestea in mine intrebarea "de ce?" - ce nevoie putem avea de Zeno, ce poate el sa ne spuna, trecand peste faptul ca nu e sincer nici cu sine, nici cu cititorul. Raspunsul e la fel de vag si ambiguu ca rolul psihanalistului in toata povestea (cititi si veti vedea) - e vorba de o perspectiva alternativa, care substituie vitalitii, adevarului si ordinii boala, minciuna si haosul. Ce e intrucatva descumpanitor este ca functioneaza - un fapt greu de acceptat si de asimilat, modelul lui Zeno nu e atat de departe ca functionalitate de modelul obisnuit in care vrem sa ne vedem cu totii. Daca am totusi ceva de reprosat lui Svevo, este ca daca s-ar fi jucat mai mult cu perceptia, ar fi obtinut un efect atat mai spectaculos cat si mai durabil... in plus, se cam intinde steril (vezi toata povestea cu amanta sau cu intreprinderea lui Guido).
Asta ar fi cea mai recenta lectura, de restul sunt destul de departe acum (ca timp, dar mai ales cu mintea) ca sa nu pot spune mai mult de doua vorbe. Daca Fratele lui Rousseau de Stephane Audeguy - o poveste impertinenta, dar erudita, indrazneata si amuzanta fara a pierde din profunzime, pe modelul unui Huysmans care, in aparenta, nu se ia in serios - mi-a placut si o recomand oricui, nu pot spune acelasi lucru despre Maja Desnuda, care mi-a adus aminte de ce il considerasem pe Vicente Blasco Ibanez un scriitor foarte plictisitor. Ar fi de mentionat si The Wind-Up Bird Chronicles a lui Haruki Murakami, care, in ciuda unor mici imperfectiuni si a unei usoare carente de profunzime overall, m-a convins sa revin la autorul japonez, candva. Nu pot trece nici peste Gladiatorii lui Koestler, care dovedeste un simt acut al observatiei si o buna abilitate de a trage concluzii, sau peste Smulgatorul de Inimi de Boris Vian - disturbing, imaginativ, suprarealist, o experienta care rezida mai degraba in spatiul imaginilor decat al ideilor.
In lumea muzicala, o recolta ceva mai bogata, dar despre care voi vorbi ceva mai pe scurt. Maltezii de la Abysmal Torment au scos cel de-al doilea album, Omnicide, si suna, citez, de sa-ti bati copiii, adica fix cum trebuie sa sune un album de brutal death. Foarte inchegat, excelent produs (pentru genul abordat, nu va ganditi la un mixaj cristal) si cu o atmosfera foarte intunecata, nu ii pot reprosa nimic. Genul produsului cu adevarat matur - spun "cu adevarat" pentru ca de obicei matur e un eufemism pentru fara vlaga, blazat, cuminte sau fara idei noi - care indeplineste criteriul coeziuni si accesibilitatii (in limite rezonabile) fara a taia din alte zone.
La polul opus in ceea ce priveste metalul, avem Tears for the Dead Gods, cu albumul omonim din 2005. Un progressive metal superb al carui principal atu este conceptul, faptul ca totul, la nivel de pasaj sau la nivel de piesa, serveste unicului scop de a contura o poveste. Poveste pe care nu o stiu - unele din versuri, din cat am putut intelege, ma duc cu gandul la Dune, could be wrong though - dar pe care o pot ghici ca desfasurare, momentele de tensiune, conflictele si deznodamantul fiind prezente fara echivoc in muzica.
Tot in zona progreessive, dar de data asta in combinatie cu death metal, avem parte de al doilea album al canadienilor de la Augury (Fragmentary Evidence), care adauga cu naturalete jazzul in mix si rezultatul e mind-blowing: pe la a 10-a ascultare raman cu sacul plin de lucruri noi neobservate inainte. Straturi caree se impletesc si intrepatrund, solouri de bass fretless, baterie furibunda - exemplul perfect de muzica nu doar stoarsa din testosteron, dar care nu a dat nimic din rautate pe complexitate.
In rest, in afara metalului mi-am petrecut destul timp cu Philip Glass, hipnotizat de structurile minimaliste, de crescendourile lente care duc la eliberari de tensiune. Am dat recent si de Weather Report (da, tarziu, stiu), pe care ei pot adauga linistit la colectia mea mica, dar in crestere, de jazz fusion, ca merita toata atentia.
Deeocamdata atat, revin curand (promit) cu lucruri mai serioase.
1 comment:
Asteptam sa-ti tii promisiunea...scrii atat de rar aici.Mie nu prea mi-a placut Constiinta lui Zeno, tot asteptam sa se schimbe ceva, orice, fie ca era vorba de personaje, naratiune, stil. Cat despre muzica, sunt innebunita in perioada asta dupa metamorfozele lui Glass, le-as asculta oriunde oricand, plus ca sunt perfecte si pentru citit
Post a Comment