Recomandari

The easy way out, sau, mai degraba, back in. Via Arana.

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit din dragoste?

Nu-s adeptul lecturilor "situationale", ca sa nu spun utilitare, si asta pentru ca sunt object-oriented in general, dar cu un usor efort de imaginatie as sugera poate Memoriile postume ale lui Bras Cubas, de Machado de Assis. Pentru umor, pentru ironie, pentru caricaturizare. Asta ca safe bet, pentru ca in cazul unor anumite persoane as merge mai degraba pe un monstru intelectual german, un Munte Vrajit (Thomas Mann), daca nu chiar Zarathustra (ghici cine). De ce? Pentru ca imersiunea nu e doar temporara, nu dispare odata cu intoarcerea ultimei file. Si pentru ca descurajeaza folosirea leacurilor, peticelor, solutiilor provizorii.

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?

Steppenwolf, Hesse. Simplu, pentru ca eu sunt.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?

Iosif si fratii sai de Thomas Mann. Ca sa avem ce vorbi o luna (asta dupa luna de care ai nevoie pentru a o citi :P). Si pentru ca "placerea lecturii" - urasc expresia, din motive probabil evidente pentru cei ce au mai citit pe aici - e mai layered si mai completa decat in cazul (aproape) oricarei alte carti citite.

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?

Ah, sunt multe, dar eu imi aduc aminte cu mare placere de o colectie de poeme epice medievale transpuse in proza de cineva. Tristan si Isolda sau Legenda lui Roland nu ar trebui sa lipseasca din inima niciunui copil.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător?

Zen & the Art of Motorcycle Maintenance, Robert Pirsig. Ea insasi o calatorie, atat spatiala cat si introspectiva, ba chiar metafizica, se potriveste perfect, dar cu o conditie - sa calatoresti singur, sau poate in doi, dar atat.

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?

Nu am asa ceva, imi e greu sa imi imaginez situatia. Probabil ar fi bine sa citeasca Walden, de H.D. Thoreau, poate intelege niste lucruri...

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura?

Poate ca niciuna, pentru ca nu merita sau nu i se potriveste. Poate ceva usurel, dar nu total cretin, un Of Mice and Men (Steinbeck), ca sa ii trezesc interesu fara a il/o obliga sa depuna mari eforturi. Poate ceva ciudat, departe de traditii, norme si clisee, un Calvino sau un Boris Vian, ca sa ii demonstrez ca literatura nu este nici pe departe plictisitoare. Sau poate ceva daramator, un adevarat test pe care probabil il va pica, dar si daca il trece... Toamna patriarhului (Marquez), Jocul cu margele de sticla (Hesse), Orasul si cainii (Llosa) ar fi exemple foarte diferite, dar functionale. Ce cale as alege dintre acestea? depinde de persoana, probabil depinde mult si de moodul meu in momentul respectiv...

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus”?

Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar. Ca sa invete umilinta de la cel mai puternic om al vremii sale.

9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri?

Tot Arana, ceea ce imi face sarcina destul de usoara. Penru variatie, nu voi repeta ce am zis la unul din punctele anterioare, ci voi numi o carte pe care am amintit-o doar in treacat: Asa grait-a Zarathustra, Friedrich Wilhelm Nietzsche. Pentru ca devastatoarea forta a germanului e un val care te poate ineca, dar daca esti in stare sa il stapanesti, te poate duce oriunde.

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?

Gog, Papini. Merge chiar si daca acea persoana chiar le-a vazut pe toate (da, nu neg din start aceasta posibilitate).

994 km (1/3)

9 si ceva seara, ies de la Ateneu cu a noua a lui Beethoven in minte (ca din Michiyoshi Inoue nu e chip sa ramai cu ceva), ma indrept pe jos spre gara, imi iau de mancat/baut pe tren si ma duc vesel la casa de bilete.

-Un bilet la Cluj, redus.
-Pai cu ce ajungeti la Cluj?

Da, trenul nu circula, nu fusesem atent, fast forward pana a doua zi dimineata, dupa 3 ore de somn chinuite plec in fine din Bucuresti, sa-mi iau bicicleta. In compartiment, o bunicuta de 65+, in blugi, cu casti in urechi, ma intreaba pe mine (PE MINE!!!) daca e ok sa deschida mai mult geamul, daca nu ma deranjeaza curentul. A welcome change fata de ce intalnesc in mod normal, chiar daca rezolva integrame si sudoku in loc sa citeasca, dar poate ca a citit deja mai mult decat voi citi eu toata viata, si oricum framantarile lui Victor din Maine in batalie sa te gandesti la mine (Javier Marias) nu ma fac sa ma simt superior din punct de vedere intelectual.

Speaking my mind, single trail of thought

Alchemist, Chinese Whispers (asta aud eu, oare ce asculta bunicuta...) dar se potriveste oarecum si cu discursul lui Victor. Asta chiar reuseste Marias - o comunicare directa, sincera, deschisa si relativ profunda intre personajul narator si cititor. Fie ca il intelegei sau nu, fie ca il aprobi sau nu, Victor exista, in carne si oase si ganduri si simtiri, nu e doar o fatada, nu e o cutie neagra. Dar oare ajunge? Nu vreau sa ma intorc la ce caut eu intr-o carte, cert e ca asteptarile mele nu sunt aceleasi cand mai am in fata peste 15 ore de drum. Da, chiar, e o carte de tren, de metrou sau autobuz, desi pare mai "intelectuala", desi nu e ce ai numi in mod automat o lectura confortabila. Siret Marias, imi ia ochii cu imagistica, mai arunca si cate o pastila efervescenta care imi agita putin gandurile.

...don Juan sau Juan sau Juanito sau Tellez sau Excelenta Sa, niciodata aceleasi cuvinte sau vocative pentru aceeasi persoana, persoanele sunt atat de variabile ca si povestile, in functie de cine le numeste si le cheama.

Corect in esenta, dar banal, chiar daca poate suna frumos. Cu toate ca sustin ca importanta obiectului e adesea neglijata, n-as merge pana la a contrazice afirmatii ca cea de mai sus. Afirmatie care explica intr-o oarecare masura unul din principalele puncte de interes al autorului - perceptia. Se tot chinuie sa ne faca sa intelegem cat de putine stim despre o persoana, cat de des avem informatii gresite, cat de usor suntem inselati. Ne aduce aminte (de parca uitasem) ca folosim etichete si scurtaturi by default, ca impartim oamenii in categorii, ca rareori vrem sa stim mai mult decat ce e evident. And so on and so forth. Mai scot capul pe geam, mai fac o poza, ma mai uit pe spatele carti, unde scrie ca "Javier Marias atinge profunzimi abisale" si injur... Bine, poate ca exagerez putin, cartea nu e chiar groaznica, elementele de constructie sunt relativ interesante, mai ales un soi de repetitie augmentativa ce puncteaza actiunea si are ca instanta finala cateva fraze care aproape ca fac o impresie mai puternica decat tot restul.

Maine in batalie sa te gandesti la mine si cada spada ta fara tais: mori in deznadejde. Povara sa fiu eu maine pe sufletul tau, sa fiu eu plumb inlauntrul pieptului tau si sa sfarseasca zilele tale in sangeroasa batalie: cada lancea ta.

Putin scarbit de cat de previzibila e actiunea, putin consolat de faptul ca nu aflu, adica nu mi se spune (ca de intuit intuisem demult) chiar totul pana la final, putin plictisit de lovitura de teatru, varianta light, de la sfarsit, inchid cartea, in mod sigur forever, ma uit la ceas, ma uit pe geam, respir adanc si bag mana adanc in rucsac...

Alive: de la Svevo la Augury

Trebuie sa spun de la inceput ca urmeaza un post atipic pentru blogul asta, un post fara vreo tema precisa sau mai bine zis impartit intre mai multe, un post care incearca sa acopere, macar superficial, golul dintre ultimele mele cuvinte de aici si ce planuiesc sa abordez (si de data asta ma voi tine de cuvant).

Nu va voi plictisi cu facultatea (da, motivul pentru care n-am mai dat pe aici este ca am avut o facultate de terminat), desi am in minte niste observatii cu privire la modul de abordare al invatamantului superior. Voi trece direct la lucruri mai placute care s-au strecurat intre timp, primul dintre acestea find romanul Constiinta lui Zeno de Italo Svevo. Construita pe principiul anti-eroului, cartea nu prea ofera punti de empatizare - sau mie nu mi-a oferit, dar ma gandesc ca, daca altcineva a avut un alt fel de experienta, e grav. "Atipic" nici macar nu incepe sa descrie ce e Zeno - om fara trasaturi, ba nu, a carei unica si dominanta trasatura e incoerenta. Altfel, nu pot gasi macar vreun exemplu de calitate atribuibila, fara a putea gasi si dovada prezentei defectului asociat. Pe masura ce citeam, crestea in mine intrebarea "de ce?" - ce nevoie putem avea de Zeno, ce poate el sa ne spuna, trecand peste faptul ca nu e sincer nici cu sine, nici cu cititorul. Raspunsul e la fel de vag si ambiguu ca rolul psihanalistului in toata povestea (cititi si veti vedea) - e vorba de o perspectiva alternativa, care substituie vitalitii, adevarului si ordinii boala, minciuna si haosul. Ce e intrucatva descumpanitor este ca functioneaza - un fapt greu de acceptat si de asimilat, modelul lui Zeno nu e atat de departe ca functionalitate de modelul obisnuit in care vrem sa ne vedem cu totii. Daca am totusi ceva de reprosat lui Svevo, este ca daca s-ar fi jucat mai mult cu perceptia, ar fi obtinut un efect atat mai spectaculos cat si mai durabil... in plus, se cam intinde steril (vezi toata povestea cu amanta sau cu intreprinderea lui Guido).

Asta ar fi cea mai recenta lectura, de restul sunt destul de departe acum (ca timp, dar mai ales cu mintea) ca sa nu pot spune mai mult de doua vorbe. Daca Fratele lui Rousseau de Stephane Audeguy - o poveste impertinenta, dar erudita, indrazneata si amuzanta fara a pierde din profunzime, pe modelul unui Huysmans care, in aparenta, nu se ia in serios - mi-a placut si o recomand oricui, nu pot spune acelasi lucru despre Maja Desnuda, care mi-a adus aminte de ce il considerasem pe Vicente Blasco Ibanez un scriitor foarte plictisitor. Ar fi de mentionat si The Wind-Up Bird Chronicles a lui Haruki Murakami, care, in ciuda unor mici imperfectiuni si a unei usoare carente de profunzime overall, m-a convins sa revin la autorul japonez, candva. Nu pot trece nici peste Gladiatorii lui Koestler, care dovedeste un simt acut al observatiei si o buna abilitate de a trage concluzii, sau peste Smulgatorul de Inimi de Boris Vian - disturbing, imaginativ, suprarealist, o experienta care rezida mai degraba in spatiul imaginilor decat al ideilor.

In lumea muzicala, o recolta ceva mai bogata, dar despre care voi vorbi ceva mai pe scurt. Maltezii de la Abysmal Torment au scos cel de-al doilea album, Omnicide, si suna, citez, de sa-ti bati copiii, adica fix cum trebuie sa sune un album de brutal death. Foarte inchegat, excelent produs (pentru genul abordat, nu va ganditi la un mixaj cristal) si cu o atmosfera foarte intunecata, nu ii pot reprosa nimic. Genul produsului cu adevarat matur - spun "cu adevarat" pentru ca de obicei matur e un eufemism pentru fara vlaga, blazat, cuminte sau fara idei noi - care indeplineste criteriul coeziuni si accesibilitatii (in limite rezonabile) fara a taia din alte zone.
La polul opus in ceea ce priveste metalul, avem Tears for the Dead Gods, cu albumul omonim din 2005. Un progressive metal superb al carui principal atu este conceptul, faptul ca totul, la nivel de pasaj sau la nivel de piesa, serveste unicului scop de a contura o poveste. Poveste pe care nu o stiu - unele din versuri, din cat am putut intelege, ma duc cu gandul la Dune, could be wrong though - dar pe care o pot ghici ca desfasurare, momentele de tensiune, conflictele si deznodamantul fiind prezente fara echivoc in muzica.
Tot in zona progreessive, dar de data asta in combinatie cu death metal, avem parte de al doilea album al canadienilor de la Augury (Fragmentary Evidence), care adauga cu naturalete jazzul in mix si rezultatul e mind-blowing: pe la a 10-a ascultare raman cu sacul plin de lucruri noi neobservate inainte. Straturi caree se impletesc si intrepatrund, solouri de bass fretless, baterie furibunda - exemplul perfect de muzica nu doar stoarsa din testosteron, dar care nu a dat nimic din rautate pe complexitate.
In rest, in afara metalului mi-am petrecut destul timp cu Philip Glass, hipnotizat de structurile minimaliste, de crescendourile lente care duc la eliberari de tensiune. Am dat recent si de Weather Report (da, tarziu, stiu), pe care ei pot adauga linistit la colectia mea mica, dar in crestere, de jazz fusion, ca merita toata atentia.

Deeocamdata atat, revin curand (promit) cu lucruri mai serioase.

Ce-am mai citit (part 1)

Iata ca a trecut iarasi destul timp de la precedentul post, iata ca, desi mi-am propus sa scriu mai des nu am facut-o, din varii motive. Intre timp, am strans destule subiecte, dar pana sa le dezvolt voi incerca o prezentare a catorva din ultimele mele lecturi, acele carti despre care nu pot scrie mai mult de cateva randuri, fie pentru ca nu merita, fie pentru ca, pur si simplu, nu reusesc sa prezint altfel decat pe scurt si poate sec experienta oferita.

Alvaro Mutis - Ispravile si necazurile gabierului Maqroll

Mi-a adus aminte putin de Marquez, dar nu de Toamna patriarhului sau de Un veac de singuratate, ci mai degraba de Dragoste in vremea holerei. Nu neaparat prin subiect, ci prin ton, desi Maqroll este mai putin delicat si ceva mai direct. Personajul principal este interesant, se invarte in jurul temei destinului, cu o resemnare ce nu aduce totusi a infrangere. In rest, nu am dat de nimic care sa ma impresioneze in mod special. este o lectura placuta, o carte frumoasa, desi destul de intunecata.

Joaquim Maria Machado de Assis - Memoriile postume ale lui Bras Cubas
Aud ca Machado de Assis a fost influentat de Laurence Sterne si al sau Viata lui Tristram Shandy, gentleman - trebuie sa o citesc si eu, pentru ca mi-a placut cartea brazilianului. Interesanta aceasta idee cu memoriile postume, interesanta si privirea aruncata societatii braziliene din secolul XIX. Mult umor, intr-un registru care ajunge pana la cea mai muscatoare forma de ironie. Personajele sunt parca desenate, de fapt pe jumatate caricaturi. Fiind vorba din nou de o naratiune la persoana I, evident ca Bras Cubas e in centrul atentiei, si nu plictiseste de loc, fie ca e vorba de o cugetare pseudofilosofica, fie de un episod amuzant. Stilul este neconventional, mai ales pentru vremea respectiva, naratorul uita, revine, se joaca cu "publicul" sau, mentinand o cronologie aproximativa - acesta, stilul adica, este pana la urma principala atractie a unei carti care nu are, totusi, cum sa fie o revelatie pentru un cititor din vremurile noastre.

Gabriel Garcia Marquez - Povestea tarfelor mele triste
Un scriitor inconstant din punctul meu de vedere, Marquez ofera cu aceasta... nuvela cred ca o pot numi o experienta interesanta, poate socanta pentru unii, dar lipsita de valoare permanenta. Vorbeam la un moment dat despre ce inseamna literatura pentru mine - nuvela de fata intra in categoria acelor povesti frumoase (a nu se intelege neaparat ca vorbesc de floricele si fluturasi) care pot chiar sa imi placa foarte mult, la un moment dat, dar pe care nu le-as recomanda in chipul de creatii semnificative. Fara indoiala, autorul este un maestru al penitei, al pixului, al tastelor (nu stiu cu ce unelte scrie el), fara indoiala, imaginatia lui este flexibila si usor pusa in scena, dar, la fel, fara indoiala, nu este un mare ganditor - ce are mai multa importanta variaza evident in functie de cititor. revenind de la general la specific, nuvela isi merita toate cele 45 de minute (sau pe-acolo) de care e nevoie ca sa fie citita, nu cred ca mai merita macar inca o secunda de gandire dupa. Then again, asta sunt eu, cu asteptarile, criteriile si valorile mele...

Bertrand Russell - De ce nu sunt crestin
In cu totul alt registru a venit aceasta colectie de eseuri ale filosofului britanic. Sincer sa fiu, ma asteptam la mai mult. Daca problemele sunt puse corect, ele sunt totusi destul de superficiale pentru un asemenea subiect. In plus, au fost discutate prea mult, atat inaninte cat si dupa Russell. Obiectiile lui sunt indreptate in cea mai mare parte impotriva bisericii, impotriva modului in care sunt aplicate principiile crestine deci, si nu impotriva principiilor in sine. Chiar si cand se ajunge la aspecte situate la o profunzime mai mare, nu se incearca altceva decat discutarea punctuala a lor, ansamblul este neglijat de cele mai multe ori. Cea mai interesanta parte mi s-a parut o discutie a autorului cu un preot - culmea, vorbind despre argumentatie, mi-a placut mai mult de fata bisericeasca decat de filosof. Se discuta acolo diverse subiecte care aproape ca lipsesc din restul volumului, cum ar fi argumentul cauzei prime - demontat fara probleme de Russell. Per total, sentimentul de "been there, done that" nu mi-a dat pace, la fel ca gandul ca nimic nu ajunge la radacina problemei, desi ar trebui.

Vor mai fi posturi pe acest tipic, poate chiar in curand. Am citit destul de mult si variat in ultima vreme. Pana atunci insa, voi reveni cu alte subiecte, pentru ca, pe langa cheful de citit, mi-a revenit si pofta de scris...

Iosif si fratii sai

In genere, am pasit cu acest roman pe o noua treapta a vietii mele literare, intrucat prin el m-am detasat, cel putin de data aceasta, de tematica individuala si burgheza, trecand la tipic si mitic.
Thomas Mann

A trecut o luna de cand am terminat acest roman, o luna in care am tot incercat sa adun cumva cateva ganduri si sa le astern aici. Ce-i drept, nici n-am trecut printr-o perioada tocmai lipsita de preocupari cronofage, dar in mod cert principalul motiv al acestei "intarzieri" este insasi natura romanului despre care vreau sa vorbesc. M-am gandit chiar la un moment dat sa trec la altceva, dar nu pot face asta pentru simplul motiv ca, daca nu scriu despre asemenea carti ,inseamna ca subiectele pe care merita cu adevarat sa le abordez sunt foarte putine.

Si iata ca am si inceput cu laudele, dar nici n-ar fi putut fi altfel. Iosif si fratii sai este un roman monumental din mai multe puncte de vedere. Desigur, cel mai evident e chiar dimensiunea sa si ca sa scap acum de acest aspect prea putin important voi spune ca in ciuda celor 1800 de pagini si al temei abordate, deloc facile, se citeste surprinzator de usor. Pentru cei familiarizati cu Mann, voi spune ca mi s-a parut mult mai "deschis" decat Doctor Faustus sau Muntele Vrajit, de pilda. Poate ca scriitorul si-a dat seama ca daca isi pastreaza stilul la fel de opac si dens, chiar nu il va citi nimeni - mai degraba, o idee care mi-a venit este ca, fiind vorba de o poveste ce se presupune cunoscuta, nu a considerat necesar sa duca actiunea pe o treapta inferioara din punct de vedere al importantei, pentru a atrage atentia asupra incarcaturii spiritual-intelectuale. In plus, ideea de ritual, de sarbatoare, de pilda este atat de importanta incat povestea in sine trebuia sa-si pastreze un rol insemnat.

Aceasta poveste este cea biblica a lui Iosif, fiu al lui Iacob/Israel, ajuns mare vizir in tara Egiptului dupa ce fusese vandut de fratii sai. In linii mari, tot ce se intampla este ceea ce stiam deja - de la viata lui Iacob pana la nasterea mult iubitului sau fiu la celebrul episod al talmacirii visului faraonului, pentru a se ajunge in final la stabilirea lui Israel (nume care ajunsese sa semnifice tot neamul) in Egipt. Noutatea consta in modul de abordare al acestui subiect, precum si in faptul ca Mann, "baiat destept" dupa cum ziceam la o bere, nu avea cum sa rateze prilejul de a il plasa pe Iosif in timpul domniei lui Akenaton. Suntem aruncati fara cine stie ce menajamente intr-o lume in care zei si oameni se nasc si mor, o lume in care viata devine ritual si invers. Dupa cum spune insusi autorul:

Serbarea in sens de ceremonie mitica si de repetare senin-grava a unei intamplari originale s-ar putea spune ca e insusi motivul de baza al romanului meu; o data, eroul chiar poarta numele de "Iosif em heb" - "Iosif in sarbatoare".

Mai mult decat atat, dialogul dintre personaje si dumnezeii lor este omniprezent, transformarile, atat in randul unora cat si al altora, sunt frecvente. Istoria se repeta intr-o anumita masura, dar si prezentul devine istorie, evenimentele cu adevarat noi urmand a avea loc, din nou, in viitor. Personajele joaca, nu de putine ori, roluri ce fusesera "scrise" cu sute de ani in urma, cateodata sunt chiar aproape constiente de acest lucru, incercand fie sa pastreze povestea cat mai aproape de original, fie sa se dovedeasca mai presus de limitarile acesteia. Oamenii sunt intrupari ale zeilor si acestia la randul lor sunt sublimari ale oamenilor, creatorul este creat la randul lui si nu se stie, nici nu e relevant care a fost primul. Si asa mai departe...

Stilul si mai ales tonul cu care sunt prezentate toate acestea (si sunt integrate in episodul biblic) este de-a dreptul incantator. Nu stiu cum a reusit sa pastreze echilibrul intre tema cat se poate de serioasa si un registru atat de luminos, nu stiu cum se face ca mi-l imaginez intotdeauna cu zambetul jucaus si satisfacut de sine al celui ce stie mai multe decat vrea sa spuna, desi in niciun moment nu pare lipsit de un respect deplin fata de cele discutate. La fel, nu imi dau seama cum imbina ironia cu afectiunea fata de personaje si nici cum da senzatia, alternativ, de copil care se minuneaza in fata lumii si de intelept fata de care nu mai exista secrete.

In incheiere, nu pot proceda altfel decat cum am facut cand am scris despre Doctor Faustus - va las cu un citat din roman, si anume un gand al lui Iosif:

Tocmai asta-i, isi spunea in sinea lui, ca Dumnezeu le savarseste pe toate, dar ne-a harazit noua cugetul si sentimentul ca suntem vinovati fata de El, tocmai fiindca ajungem vinovati pentru El. Omul poarta vina lui Dumnezeu, si nu ar fi decat cinstit ca, intr-o zi, Dumnezeu sa se hotarasca, in sfarsit, sa poarte el vina noastra. Cum o va scoate la capat Sfantul-Neprihanit, este nesigur. Dupa judecata mea, pentru asta ar trebui sa devina chiar om.

Despre atei si religii de buzunar

M-a surprins intotdeauna usurinta cu care unii discuta despre subiecte din cele mai profunde, nepasarea cu care se invart printre concepte ca Dumnezeu, ateism sau credinta (si nu ma refer la tonul "blasfemic" si batjocoritor pe care il folosesc si eu adesea, in gluma). La fel, am gasit ridicol tonul categoric cu care unii isi afirma apartenenta la un anume set de idei, conceptii si principii, fie ca e vorba de o religie sau de un sistem filosofic, fara a sti de fapt mare lucru despre el. Nu in ultimul rand, m-a dezgustat si atitudinea dispretuitoare a multora fata de lucruri pe care nu numai ca nu le inteleg, dar nici nu si-au pus macar problema de a incerca.

De pilda, v-ati gandit oare, ca dincolo de aparente, conceptul de divinitate nu este legat printr-o relatie reciproc exclusiva de religie? Evident, e absolut necesar sa gandesti mai departe de crestinism (surprinzator de greu uneori) pentru a lua macar in calcul o astfel de ipoteza. Totusi, nu-i nevoie sa ajungi la cine stie ce cult obscur, ci te poti opri la una din cele mai importante religii, numeric vorbind - ma refer la budism. Sigur, poate veni cineva sa spuna ca Deva nu e decat un alt nume pentru un zeu, dar simplul fapt ca oricine, alegand calea potrivita, poate ajunge pana la urma pe acelasi plan face ca natura lor divina sa fie pusa la indoiala. A se vedea de exemplu supraomul lui Nietzsche - depasind povestile cu reincarnarile, sa ma ierte cine crede in asa ceva - diferenta dintre omul ajuns la nirvana si supraom nu este data decat de natura diferita in cele doua cazuri a starii de desavarsita iluminare. Ah, mai putin important, dar mai este si faptul ca Nietzsche spunea ca in vremea lui nimeni nu ar putea (inca) sa ajunga la acea iluminare, in timp ce Buddha a reusit deja, cu niste milenii in urma - punct in plus pentru supraom, privit ca zeu.

Mergand mai departe, ati analizat vreodata atitudinea omului in postura de creator de dumnezeu? Desi incercarea de a defini cumva, de a gandi unitar lumea privita prin sine mi se pare naturala, gasesc totusi regretabil faptul ca oamenii uita ca au facut asa ceva - si nu ma refer numai la ei ca persoane, ci mai ales la civilizatii. Dumnezeul devine din concept (sau colectie de concepte) creat entitate creatoare in momentul in care omul isi neglijeaza rolul, fie din cauza uitarii, fie ca, dintr-un motiv sau altul, nu i se pare ca e vrednic de a-l indeplini. De aici aberatii precum religia organizata (stiu, exprimare pleonastica) sau dumnezeii utilitari venerati doar pentru ca e mai usor sa le faci pe plac. Desigur, in unele vremuri, divinitatea introvertita era greu de privit asa cum e - motivele sunt multe si greu de explicat pe scurt - Iisus de exemplu a avut nevoie sa se prezinte (poate ca si siesi) ca fiul lui Jahve, Mahomed ca profet al lui Allah and so on. Poate ca nici ei nu isi dadeau seama ca de fapt sunt creatori de dumnezeu, ca sunt mai mult decat un vehicul al divinitatii. Poate ca nici Akenathon, desi faraon si deci zeu, nu a realizat ca Aton nu e decat o proiectie a sinelui sau ideal intr-un mediu ce pana atunci fusese "locuit" de Amon-Ra sau de Osiris, poate ca nici miile de sfinti sau eretici (de fapt, acelasi lucru) ai evului mediu nu stiau ca de fapt ei il schimba pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lor, si nu doar intrevad noi intelesuri in alcatuirea sa divina. Noi insa, in anno domini 2008, stim asta - de ce ne impiedicam inca de nevoia de dumnezei exteriori (de fapt, singurul fel de dumnezeu, pentru ca acela interior este doar, cum ziceam, idealizarea sinelui) nu stiu.

Stiti oare, voi sustinatori "iluminati" ai creationismului, ca doar orgoliul va impiedica sa acceptati ca sunteti rezultatul (fericit poate) al intamplarii? De unde stiu asta poate va intrebati - nu sustin ca sunt sigur, posibilitatile sunt infinite dar faptul ca un sistem (evolutionismul, spre exemplu) are inca niste "gauri" nu e un motiv suficient pentru a adopta un altul care, sa fim seriosi, a tot fost carpacit de-a lungul timpului. Unii dintre voi sustineti ca am fost creati (sau ca evolutia noastra a fost ajutata) de extraterestri. Dar nu va dati seama ca, atat timp cat nu stim nimic despre ei, nu e nicio diferenta intre aceasta ipoteza si cea care sustine existenta mosului cu barba care sta pe norisori. Vi se pare mai simplu sa credeti in omuletii verzi deoarec componenta sociala (e vorba de o societate pana la urma) ii face mai tangibili decat orice alt tip de creator. Din seria "hai sa cred in asta, ca e mai simplu asa" - cum poate atunci un ateu sa va ia in serios?

Da, sunt ateu, si faptul ca ma joc liber, cateodata de-a dreptul neortodox (no pun intended) cu tot soiul de concepte ca divinitate, creatie si dumnezeu nu ma face nici in cea mai mica masura ipocrit. Dimpotriva chiar, cel care stie ca si-a creat dumnezeul (sau hai sa-i zic echivalentul personal al divinitatii ca sa nu-mi demonstreze cineva ca pur semantic sunt de-a dreptul credincios) - de fapt si-l creeaza, procesul nu se incheie niciodata - e poate cel mai demn de a purta numele de ateu. Numai constientizand rolul de creator poti renunta complet la nevoia de un alt creator, iar numai un loc gol pe propriul altar va cere intotdeauna un idol.

Dostoevsky, in fine

Nu stiu daca se observa, dar urasc introducerile. De data asta insa nu pot gasi vreun ocol, trebuie sa ma intorc putin in timp pentru a explica relatia mea cu barbosul din poza de mai sus. Perioada vizata este cea a liceului, nu imi aduc aminte exact in ce clasa, cam pe la mijloc oricum a inceput lumea din jurul meu sa citeasca Dostoevsky (din multele moduri de a-i scrie numele l-am ales pe acesta fara vreun motiv anume). Ce inseamna "lumea din jurul meu"? Cei cativa colegi care mai citeau cate ceva, diferit de Ion si Mara (pentru scoala) sau de ProSport si Libertatea. Ocupat fiind la inceput cu alte carti, pana sa ii acord vreo sansa, scriitorul rus devenise un soi de fenomen, ajungand chiar si la oameni de care si acum ma indoiesc ca ar fi inteles ceva din ce citeau acolo. Si atunci a intrat in scena o pornire a mea, foarte acuta in acea vreme, impotriva a tot ce e "la moda". Pornire stupida, fie si numai pentru faptul ca atunci era nediscriminatorie.

Si uite asa am ajuns eu aproape de finalul facultatii, tot trecand pe langa Dostoevsky, ba chiar incercand cateva pagini la un moment dat, numai pentru a pune cartea din nou in raft. Intr-un final, mi-am luat inima in dinti, convins de parerile mai multor prieteni, convins de desele referiri din alte carti. Am inceput cu ce altceva decat Crima si pedeapsa. Bun, interesant, parca totusi underwhelming, dar m-a facut sa vreau mai mult. Enter Demonii...

Inceputul greoi, de care fusesem avertizat de catre aceeasi prieteni, nu a reusit sa ma indeparteze si apoi, cu fiecare pagina, nu m-am mai putut desprinde. Pe masura ce capitolele treceau, m-am simtit tot mai prins intr-o lume fascinanta, lume in care se intampla lucruri halucinante si in care dai de persoane din cele mai speciale. Ramanand la o privire de ansamblu, pe langa filosofia si psihologia mult mai dense decat in Crima..., de data asta nicio raza de lumina nu strapunge intunericul omniprezent. Atmosfera este apasatoare si autorul nu face niciun efort pentru ca cititorul sa aiba o experienta confortabila.

Desi firul principal este foarte puternic, temele bine puse la punct (inclusiv alegoria biblica pe care va las placerea sa o descoperiti, in caz ca nu ati citit inca romanul), numai mergand in detaliu, analizand fiecare personaj in parte, iti dai seama de intregul spectru al romanului. Stepan Trofimovici, primul prezentat, e las si ridicol in cea mai mare parte a timpului, cu accese sporadice de demnitate care nu reusesc insa sa schimbe imaginea de ansamblu. Prototip al omului care nu a avut niciodata curaj sa faca ceva notabil, dar care se crede destinat pentru asa ceva, e poate simbolul unei generatii care a facut posibila aparitia unor monstri, ca fiul sau, Piotr Stepanovici. De departe cel mai activ in ceea ce priveste succesiunea de evenimente din carte, viclean, abil si fara scrupule, acesta din urma e surprinzator de superficial din punct de vedere psihologic. Nihilismul lui se opreste la nivel politic, sau, daca sunt ingaduitor, la nivel social. Mai departe nu pune pret pe mare lucru si nu intelege prin ce trece personajul principal al romanului, care il intereseaza doar datorita carismei si poate inteligentei acestuia. Nikolai Vsevolodovici Stavroghin, caci la el am ajuns, fascineaza inca inainte sa apara in actiune propriu-zis prin puterea lui - puterea de a domina orice alt individ, si mai ales puterea de a nu-si dori neaparat acest lucru. "Demonul" sau, totusi (desi este numit la un moment dat un biet dracusor), nu e chiar atat de usor de controlat, Nikolai este nihilist la cu totul alt nivel decat Piotr. Si chiar daca el insusi spune la un moment dat ca s-ar fi sinucis din plictiseala daca nu ar fi existat speranta, am reusit sa nu ma las pacalit sa rad de el, pentru ca de data asta nu ridicolul este tema definitorie. Desi as mai avea multe de scris despre el, ma voi opri la inca o paralela cu Crima... - looking back, Raskolnikov mi se pare o caricatura a lui Stavroghin, un simulacru nereusit care, tocmai pentru ca nu are mare lucru din maretia celuilalt, isi merita salvarea/mantuirea.

Un rol secundar in actiune, dar principal din punct de vedere ideatic il ocupa Kirilov. Marcat, ca multi altii, de Stavroghin la un moment dat din viata, Kirilov intruchipeaza paradoxul ateului care, in momentul mortii, devine Dumnezeu. Nu pot fi de acord cu aceasta idee, dupa cum nu pot fi de acord cu faptul ca ateul, odata constient ca e ateu, nu mai poate trai (ipoteza care impreuna cu cele zise inainte alcatuieste o relatie de necesitate si suficienta) , dar problematica este extrem de interesanta si bine pusa in lumina. Incepand de la discutiile despre durere si frica si terminand cu marcanta scena a mortii lui, Kirilov nu este un personaj pe care sa il uiti usor.

As mai putea vorbi despre Sigaliov, despre Satov, despre Andrei Antonovici si o serie de alte personaje, dar m-as intinde prea mult si nu stiu daca as mai atinge un subiect foarte important pentru mine. Am fost, daca nu surprins, cel putin impresionat de multitudinea de asocieri, unele foarte ciudate, pe care mintea mea le-a facut in timp ce citeam cartea. Astfel, Stavroghin mi-a adus aminte de Max Demian - unul negru, celalalt alb, personaje in negativ, fiecare cu semnul lui Cain in frunte (cititi Demian!), atat de diferiti si atat de asemanatori, in acelasi timp. Apoi, Rusia lui Dostoevsky e aproape un personaj in sine, vie, organica, asa cum va fi si Germania lui Mann in Doctor Faustus. Sunt aproape sigur ca Huxley, in Brave new World, nu era indiferent fata de Sigaliov, iar un schimb de replici dintr-un film al lui Kubrick (din pacate nu reusesc sa imi aduc aminte care) seamana suspect de mult cu o parte din discursul lui Kirilov. Si tot asa, normal de altfel, pentru ca Dostoevsky a influentat o intreaga generatie de scriitori care, la randul lor, si-au pus amprenta pe cei ce urmau...

Am uitat sa precizez ca urasc si incheierile, nu? Nu stiu daca e treaba mea sa dau sfaturi, dar faceti rost de carte, cititi-o, sau daca nu o cititi, sa nu fie din cauza vreunei prejudecati cretine, cum a fost in cazul meu.

1001 books you must read before you die

In general nu suport blogurile oamenilor care, cum vad ceva "comentabil" (stiu, nu exista cuvantul - ar trebui) pe strada, la teve, on teh internetz se apuca sa scrie. Critic si superior, de cele mai multe ori, pentru ca e mai usor sa injuri decat sa lauzi, pentru ca prinde mai bine. Eh, tocmai din acest motiv mi-a luat ceva sa ma hotarasc sa abordez subiectul de fata, desi ma roade de ceva vreme.

Probabil stiti despre ce e vorba:
1001 Books You Must Read Before You Die is a literary reference book compiled by over one hundred literary critics worldwide and edited by Peter Boxall, an instructor of English at Sussex University, with an introduction by Peter Ackroyd. Each title is accompanied by a brief synopsis and critique briefly explaining why the book was chosen. Some entries have illustrations.
(wikipedia)
A aparut si la noi in librarii, in limba romana, lista se gaseste pe net (aici de exemplu). Cand am data prima oara de carte, am inceput sa o rasfoiesc de la coada spre cap si dupa un numar aparent interminabil de pagini am vazut ca sunt inca dupa 1990. Apoi am deschis cartea fix la mijloc si anul era 1955. Iata si niste numere: 69 de carti aparute dupa 2000, 785 dupa 1900, doar 12 pre-1700. Revoltat, am obiectat ca asa ceva nu iti poate oferi o imagine macar corecta, daca nu completa, a literaturii. Nici macar o imagine a literaturii momentului, pentru ca, la fel ca in orice arta, fiecare autor e influentat, mai mult sau mai putin, de predecesorii sai. Se poate citi un roman si fara context, dar experienta nu mai este aceeasi. Ca sa nu mai spun ca nu mi se pare in regula faptul ca sunt mai multe carti de Paul Auster (who the fuck is Paul Auster, no really, stiu cine e, am incercat ceva, nu mi-a placut dar sa zicem ca sunt eu nebun - de aici pana la a fi scris 6 din cele mai importante carti ever e insa cale lunga) decat de Thomas Mann sau Dostoevsky, spre exemplu. Si as putea sa mai insir...

Numai ca la un moment dat mi-am dat seama pentru cine este facuta lista. Pentru aceiasi oameni carora le sunt adresate cele cateva paragrafe de pe ultima coperta a unei carti. Cel pentru care conteaza ce spune The Times despre romanul pe care intentioneaza sa-l cumpere. Tanarul intelectual (primul impuls a fost sa pun acest cuvant intre ghilimele) care are acasa doua rafturi de carti, toate lucioase si noi, cel care colinda librariile ca sa vada ce a mai aparut. Pentru el, literatura incepe cu Salman Rushdie si se termina cu Ian McEwan (nu ca as avea ceva cu acesti autori in sine). Probabil a citit si 1984, in colectia Polirom si The Picture of Dorian Gray, ca Oscar Wilde a fost si va fi intotdeauna la moda (iarasi, nu am nimic cu el). Mai departe in timp nu prea s-a dus, a incercat ceva de Hamsun poate, nu i-a placut dar nu va recunoaste asta in veci. Nu vede niciun sens in a se apuca de Divina Comedie sau de Iliada, prea putin il intereseaza ce citeau autorii pe care ii citeste el. Vrea o picatura de filosofie diluata intr-o ciorba de farmec si intamplari socante. Vrea in mod obligatoriu sa fie surprins, dar nu tine neaparat sa gandeasca. Nu e in stare sa-ti spuna de ce i-a placut o carte, mai departe de "e foarte frumoasa", "m-a impresionat" si "are un stil aparte".

Si nici macar n-ar fi groaznice toate astea, ba chiar as zice ca e un bun punct de plecare, cu conditia ca dezvoltarea sa nu fie unidirectionala. Numai ca acest tanar intelectual, voluntar sau nu, incepe sa isi dea aere. "Cum, n-ai citit nimic de Houellebecq?" si se vede ca te respecta ceva mai putin. Fereasca sfantul sa te dovedesti nepregatit in a lauda ultima aparitie din Raftul Denisei sau sa spui ceva de rau despre colectia Polirom. Si, mai important, daca reuseste totusi sa articuleze ceva despre filosofia din spatele ultimei carti citite, sa nu cumva sa te aventurezi sa-i explici ca nu e deloc o noutate - iti va demonstra fara echivoc ca gresesti, pentru ca nu cunosti fenomenul. Si daca reusesti cumva sa il pui intr-o postura mai putin comoda - aproape intotdeauna se poate cu Liiceanu sau Patapievici, personajul nostru ii lauda invariabil, dar de cele mai multe ori nu a citit nimic de ei, in afara de vreun articolas - va replica intotdeauna cu vesnica intrebare "Dar tu l-ai citit pe x?"

Amoral?!

Dincolo de conceptele de bine si rau, deasupra moralitatii - de data asta nu pot fi de acord cu prietenul meu Freddy (Nietzsche), locul asta nu este nici macar pentru supraom, ci este rezervat unei eventuale divinitati.

Sunt constient ca am intrat destul de abrupt in subiect, dar nu vad alta cale. De o explicatie preliminara insa este nevoie, si anume ca prin morala, in cele ce urmeaza, nu o voi denumi pe cea crestina (sau o morala asociata cu oricare alta religie) sau pe cea relativ unanim acceptata de societate (a se vedea si ce spuneam, mai demult, despre zeitgeist). Ma refer la o morala strict personala, in stransa legatura cu sistemul de valori al individului - morala care, intr-o forma sau alta, nu cred ca are cum sa lipseasca.

Principalul argument in sustinerea acestei ultime afirmatii este aparent stupid, si anume ca o alegere care nu se bazeaza pe o oarecare idee de bine si rau nu are cum sa fie facuta, altfel decat aleatoriu. E evident absurd sa ne gandim ca ar putea exista o persoana care sa actioneze complet la voia intamplarii de fiecare data (mai ales ca de multe ori intamplarea este doar o masca pentru o decizie la nivelul subconstientului), dar chiar presupunand ca e posibil, trebuie ca alegerea de a actiona intotdeauna random sa fi fost facuta, in the first place. Si asta, va vine sa credeti sau nu, ar fi fost o alegere morala.

"Cum adica?" one might ask... "Unde ar intra moralitatea aici?". Pai am spus aproape din start - ma refer la o morala personala. Un bine pus de individ acolo unde vrea, sau un bine oferit pe tava individului incapabil de a misca un munte atat de impozant. Morala e si ideea de viata a canaliei (cum e adeseori numita) care face orice pentru a-i fi bine si nimic altceva, precum si cea a persoanei care se uita pe sine pentru a-i ajuta pe ceilalti. Moral e si cel care face numai ce ii spune societatea, precum si cel care face, pe cat posibil, fix invers. In final, moral e chiar si cel care, in mod ideal, face numai ce simte, indiferent de influentele exterioare.

Desigur, toata lumea are momente in care, dintr-un motiv sau altul, alege o cale care, in general, nu i s-ar potrivi. Dar nici macar in aceste scapari punctuale nu-si face loc amoralitatea, pentru ca in momentul in care sunt constientizate devin pur si simplu greseli, deci decizii care contravin sistemului de valori, deci imorale.

Si totusi, de ce acest joc cu notiuni si prefixe? De ce nu ma multumesc cu definitia urmatoare:
morală - MORÁLĂ, morale, s.f. 1. Ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică; etică.
care implica in mod evident si posibilitatea existentei omului amoral?

Raspunsul e simplu: nu vad niciun motiv pentru care morala sociala sa fie deasupra sistemului de valori personal. Mai mult, sunt convins ca ansamblul normelor de convietuire etc. face mai mult rau decat bine unui individ suficient de puternic pentru a-si "confectiona" singur acest sistem de valori.

Carpe diem sau ceva asemanator

Daca se intreaba cineva, sunt perfect constient ca aproape de fiecare data cand vezi/auzi "carpe diem" in public de fapt inseamna "cumpara asta!". Nu sufar de boala conspirationismului, dar mi se pare evident ca un slogan care aparent te indeamna sa nu te gandesti la viitor poate fi (si este) folosit cu succes in comert.

Ce ramane dincolo de asta e discutabil. Judecand la un nivel destul de superficial, indemnul pare sa fie o idee buna. Te si gandesti, pe de o parte, la o persoana care nu poate scapa de amintirea unui apropiat mort sau mai stiu eu ce, pe de alta la cineva atat de prevazator incat nu face nimic care l-ar putea incomoda mai tarziu. Da dom'le, carpe diem, pentru acele persoane prezentul nu exista sau exista prea putin, iar asta nu e bine.

Corect pana la un punct, dar discutia e departe de a fi terminata. Oare nu putem face mai mult decat a nu ne gandi ca maine nu vom mai avea bani, a nu fi obsedati de un eveniment trecut sau chiar a nu ne gandi niciodata la consecintele faptelor noastre? Putem face ca fiecare experienta sa fie cu totul noua, independenta, fara sa mai conteze asemanarile sau diferentele fata de experientele trecute? Putem scapa in intregime de speranta? De frica? Poate ca da, dar nu sunt sigur ca ar trebui sa vrem asta.

O prima obiectie adusa unui carpe diem absolutizat ar fi ca ne-ar lipsi complet de latura rationala. O experienta punctuala, fara trecut sau viitor, nu are cum sa fie altfel decat senzoriala. Poate unii se vor intreba ce e rau in asta - nu as putea sa raspund decat ca nu mi se pare o idee buna sa tai o bucata din umanitatea ta. Apoi, spuneam de speranta si de frica. Intr-o vreme le uram, pe motiv ca altereaza perceptia prezentului (ceea ce e corect, daca le lasi in voie). Apoi insa mi-am dat seama ca nu am niciun motiv sa incerc sa (oricum, fara sanse de reusita) le suprim. I mean, cu ce drept sa consider ca sunt mai putin "valoroase" decat alte sentimente? Cred ca, in mod ideal, tot ce trebuie sa faci e sa nu le lasi sa influenteze mai mult decat trebuie. Pana unde e acel "trebuie" nu am cum sa spun... asta e.

Cam confuz, nu? Din nu stiu ce cauza imi vine destul de greu sa transform in cuvinte ideea care mi se tot invartea prin cap, dar nici nu pot s-o las neexprimata so there you go.