1001 books you must read before you die

In general nu suport blogurile oamenilor care, cum vad ceva "comentabil" (stiu, nu exista cuvantul - ar trebui) pe strada, la teve, on teh internetz se apuca sa scrie. Critic si superior, de cele mai multe ori, pentru ca e mai usor sa injuri decat sa lauzi, pentru ca prinde mai bine. Eh, tocmai din acest motiv mi-a luat ceva sa ma hotarasc sa abordez subiectul de fata, desi ma roade de ceva vreme.

Probabil stiti despre ce e vorba:
1001 Books You Must Read Before You Die is a literary reference book compiled by over one hundred literary critics worldwide and edited by Peter Boxall, an instructor of English at Sussex University, with an introduction by Peter Ackroyd. Each title is accompanied by a brief synopsis and critique briefly explaining why the book was chosen. Some entries have illustrations.
(wikipedia)
A aparut si la noi in librarii, in limba romana, lista se gaseste pe net (aici de exemplu). Cand am data prima oara de carte, am inceput sa o rasfoiesc de la coada spre cap si dupa un numar aparent interminabil de pagini am vazut ca sunt inca dupa 1990. Apoi am deschis cartea fix la mijloc si anul era 1955. Iata si niste numere: 69 de carti aparute dupa 2000, 785 dupa 1900, doar 12 pre-1700. Revoltat, am obiectat ca asa ceva nu iti poate oferi o imagine macar corecta, daca nu completa, a literaturii. Nici macar o imagine a literaturii momentului, pentru ca, la fel ca in orice arta, fiecare autor e influentat, mai mult sau mai putin, de predecesorii sai. Se poate citi un roman si fara context, dar experienta nu mai este aceeasi. Ca sa nu mai spun ca nu mi se pare in regula faptul ca sunt mai multe carti de Paul Auster (who the fuck is Paul Auster, no really, stiu cine e, am incercat ceva, nu mi-a placut dar sa zicem ca sunt eu nebun - de aici pana la a fi scris 6 din cele mai importante carti ever e insa cale lunga) decat de Thomas Mann sau Dostoevsky, spre exemplu. Si as putea sa mai insir...

Numai ca la un moment dat mi-am dat seama pentru cine este facuta lista. Pentru aceiasi oameni carora le sunt adresate cele cateva paragrafe de pe ultima coperta a unei carti. Cel pentru care conteaza ce spune The Times despre romanul pe care intentioneaza sa-l cumpere. Tanarul intelectual (primul impuls a fost sa pun acest cuvant intre ghilimele) care are acasa doua rafturi de carti, toate lucioase si noi, cel care colinda librariile ca sa vada ce a mai aparut. Pentru el, literatura incepe cu Salman Rushdie si se termina cu Ian McEwan (nu ca as avea ceva cu acesti autori in sine). Probabil a citit si 1984, in colectia Polirom si The Picture of Dorian Gray, ca Oscar Wilde a fost si va fi intotdeauna la moda (iarasi, nu am nimic cu el). Mai departe in timp nu prea s-a dus, a incercat ceva de Hamsun poate, nu i-a placut dar nu va recunoaste asta in veci. Nu vede niciun sens in a se apuca de Divina Comedie sau de Iliada, prea putin il intereseaza ce citeau autorii pe care ii citeste el. Vrea o picatura de filosofie diluata intr-o ciorba de farmec si intamplari socante. Vrea in mod obligatoriu sa fie surprins, dar nu tine neaparat sa gandeasca. Nu e in stare sa-ti spuna de ce i-a placut o carte, mai departe de "e foarte frumoasa", "m-a impresionat" si "are un stil aparte".

Si nici macar n-ar fi groaznice toate astea, ba chiar as zice ca e un bun punct de plecare, cu conditia ca dezvoltarea sa nu fie unidirectionala. Numai ca acest tanar intelectual, voluntar sau nu, incepe sa isi dea aere. "Cum, n-ai citit nimic de Houellebecq?" si se vede ca te respecta ceva mai putin. Fereasca sfantul sa te dovedesti nepregatit in a lauda ultima aparitie din Raftul Denisei sau sa spui ceva de rau despre colectia Polirom. Si, mai important, daca reuseste totusi sa articuleze ceva despre filosofia din spatele ultimei carti citite, sa nu cumva sa te aventurezi sa-i explici ca nu e deloc o noutate - iti va demonstra fara echivoc ca gresesti, pentru ca nu cunosti fenomenul. Si daca reusesti cumva sa il pui intr-o postura mai putin comoda - aproape intotdeauna se poate cu Liiceanu sau Patapievici, personajul nostru ii lauda invariabil, dar de cele mai multe ori nu a citit nimic de ei, in afara de vreun articolas - va replica intotdeauna cu vesnica intrebare "Dar tu l-ai citit pe x?"

Amoral?!

Dincolo de conceptele de bine si rau, deasupra moralitatii - de data asta nu pot fi de acord cu prietenul meu Freddy (Nietzsche), locul asta nu este nici macar pentru supraom, ci este rezervat unei eventuale divinitati.

Sunt constient ca am intrat destul de abrupt in subiect, dar nu vad alta cale. De o explicatie preliminara insa este nevoie, si anume ca prin morala, in cele ce urmeaza, nu o voi denumi pe cea crestina (sau o morala asociata cu oricare alta religie) sau pe cea relativ unanim acceptata de societate (a se vedea si ce spuneam, mai demult, despre zeitgeist). Ma refer la o morala strict personala, in stransa legatura cu sistemul de valori al individului - morala care, intr-o forma sau alta, nu cred ca are cum sa lipseasca.

Principalul argument in sustinerea acestei ultime afirmatii este aparent stupid, si anume ca o alegere care nu se bazeaza pe o oarecare idee de bine si rau nu are cum sa fie facuta, altfel decat aleatoriu. E evident absurd sa ne gandim ca ar putea exista o persoana care sa actioneze complet la voia intamplarii de fiecare data (mai ales ca de multe ori intamplarea este doar o masca pentru o decizie la nivelul subconstientului), dar chiar presupunand ca e posibil, trebuie ca alegerea de a actiona intotdeauna random sa fi fost facuta, in the first place. Si asta, va vine sa credeti sau nu, ar fi fost o alegere morala.

"Cum adica?" one might ask... "Unde ar intra moralitatea aici?". Pai am spus aproape din start - ma refer la o morala personala. Un bine pus de individ acolo unde vrea, sau un bine oferit pe tava individului incapabil de a misca un munte atat de impozant. Morala e si ideea de viata a canaliei (cum e adeseori numita) care face orice pentru a-i fi bine si nimic altceva, precum si cea a persoanei care se uita pe sine pentru a-i ajuta pe ceilalti. Moral e si cel care face numai ce ii spune societatea, precum si cel care face, pe cat posibil, fix invers. In final, moral e chiar si cel care, in mod ideal, face numai ce simte, indiferent de influentele exterioare.

Desigur, toata lumea are momente in care, dintr-un motiv sau altul, alege o cale care, in general, nu i s-ar potrivi. Dar nici macar in aceste scapari punctuale nu-si face loc amoralitatea, pentru ca in momentul in care sunt constientizate devin pur si simplu greseli, deci decizii care contravin sistemului de valori, deci imorale.

Si totusi, de ce acest joc cu notiuni si prefixe? De ce nu ma multumesc cu definitia urmatoare:
morală - MORÁLĂ, morale, s.f. 1. Ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică; etică.
care implica in mod evident si posibilitatea existentei omului amoral?

Raspunsul e simplu: nu vad niciun motiv pentru care morala sociala sa fie deasupra sistemului de valori personal. Mai mult, sunt convins ca ansamblul normelor de convietuire etc. face mai mult rau decat bine unui individ suficient de puternic pentru a-si "confectiona" singur acest sistem de valori.

Carpe diem sau ceva asemanator

Daca se intreaba cineva, sunt perfect constient ca aproape de fiecare data cand vezi/auzi "carpe diem" in public de fapt inseamna "cumpara asta!". Nu sufar de boala conspirationismului, dar mi se pare evident ca un slogan care aparent te indeamna sa nu te gandesti la viitor poate fi (si este) folosit cu succes in comert.

Ce ramane dincolo de asta e discutabil. Judecand la un nivel destul de superficial, indemnul pare sa fie o idee buna. Te si gandesti, pe de o parte, la o persoana care nu poate scapa de amintirea unui apropiat mort sau mai stiu eu ce, pe de alta la cineva atat de prevazator incat nu face nimic care l-ar putea incomoda mai tarziu. Da dom'le, carpe diem, pentru acele persoane prezentul nu exista sau exista prea putin, iar asta nu e bine.

Corect pana la un punct, dar discutia e departe de a fi terminata. Oare nu putem face mai mult decat a nu ne gandi ca maine nu vom mai avea bani, a nu fi obsedati de un eveniment trecut sau chiar a nu ne gandi niciodata la consecintele faptelor noastre? Putem face ca fiecare experienta sa fie cu totul noua, independenta, fara sa mai conteze asemanarile sau diferentele fata de experientele trecute? Putem scapa in intregime de speranta? De frica? Poate ca da, dar nu sunt sigur ca ar trebui sa vrem asta.

O prima obiectie adusa unui carpe diem absolutizat ar fi ca ne-ar lipsi complet de latura rationala. O experienta punctuala, fara trecut sau viitor, nu are cum sa fie altfel decat senzoriala. Poate unii se vor intreba ce e rau in asta - nu as putea sa raspund decat ca nu mi se pare o idee buna sa tai o bucata din umanitatea ta. Apoi, spuneam de speranta si de frica. Intr-o vreme le uram, pe motiv ca altereaza perceptia prezentului (ceea ce e corect, daca le lasi in voie). Apoi insa mi-am dat seama ca nu am niciun motiv sa incerc sa (oricum, fara sanse de reusita) le suprim. I mean, cu ce drept sa consider ca sunt mai putin "valoroase" decat alte sentimente? Cred ca, in mod ideal, tot ce trebuie sa faci e sa nu le lasi sa influenteze mai mult decat trebuie. Pana unde e acel "trebuie" nu am cum sa spun... asta e.

Cam confuz, nu? Din nu stiu ce cauza imi vine destul de greu sa transform in cuvinte ideea care mi se tot invartea prin cap, dar nici nu pot s-o las neexprimata so there you go.

Copilarie

Nu e greu sa gasesc in copilarie radacinile a multe din trasaturile mele actuale, fie ele profunde sau de suprafata. Si asta in ciuda faptului ca memoria mea functioneaza total haotic, stiu tot felul de prostii random, dar nu am foarte multe date despre unele momente care au fost evident importante.

Fara indoiala, personajul central al acelor vremuri a fost bunicul meu. Numai daca spun ca el m-a invatat sa citesc (ajutat si de altii, ce-i drept) e destul pentru a-i explica importanta, dar a fost totusi mult mai mult de atat. Cu atlasul in fata, calatoream prin lume... "luam trenul pana la Moscova, de acolo avionul pana la...". Cu toate cunostintele lui de geografie (mult peste medie) nu m-am lasat pana nu stiam mai multe. Si cu istoria la fel, pentru ca noi calatoream si in timp. Apoi, faceam "misiuni" - povesti inventate ad-hoc de amandoi, impletind realul cu fantasticul, in care eu eram deja interesat in special de partea militara, dar pe langa asta mi-a fost deschis apetitul pentru multe alte zone ale cunoasterii. Poate de atunci sunt inclinat (definitiv, se pare) catre universalitate, catre cultura enciclopedica, in dauna specializarii. Nu tocmai ok in 2008, but hey, niciodata nu am pus prea mult pret pe ce vrea societatea de la mine.

A propos de societate, nu prea aveam eu tangente, in perioada prescolara, cu copiii de varsta mea. Nu prea ieseam in fata blocului sa ma joc, iar din relativ putinul timp pe care l-am petrecut in gradinita nu am ramas cu vreo prietenie... si nici macar cu foarte multe amintiri, for that matter. N-as putea sa spun exact de unde starea asta de fapt, probabil o combinatie de factori intre care dorinta parintilor, bunicilor, matusilor de a ma proteja a jucat un rol central. De aici, o timiditate si o greutate in a ma integra, pe care am reusit tarziu sa le inving (de fapt, nu sa le inving, doar sa gasesc workaround-uri, if you catch my drift). Tot mai tarziu a venit dispretul meu pentru tot ce insemna turma... de la small talk la preferinte stabilite de grup and so on - in copilarie eram doar frustrat ca nu reuseam sa ma fac foarte agreat de ceilalti. Chiar la scoala fiind, eram mult mai apreciat de invatatoare, apoi profesori (pentru rezultatele mele - desi nu ma chinuiam deloc) decat de colegi, treaba care m-a deranjat destul de mult la vremea respectiva. De-abia pe la sfarsitul scolii generale mi-am dat seama ca de fapt nici nu vreau sa fiu placut decat de cei pe care ii plac eu.

Revenind la copilarie insa, golul creat de lipsa interactiunilor cu copiii a fost umplut, pe langa familie, de tot felul de lucruri, de la natura (desi nascut-crescut in miez de cartier de blocuri, in Bucuresti, cred ca am avut o relatie speciala cu natura, relatie care inca ma impiedica, la 22 de ani, sa imi fie rusine sa ma urc intr-un cires, spre sfarsitul lui mai) la inevitabilele desene animate. Si pe langa asta, citeam... mult pentru un copil de varsta mea. Pentru scoala, cum am spus, nu dedicam mai mult timp decat strictul necesar, chestie care a mers 8 ani, apoi nu prea - dar asta deja nu mai intra in subiectul postului.

Ceea ce cu siguranta intra, pe de alta parte, e o rautate de care, in mare, am reusit sa scap intre timp. Da, aveam destule momente in care eram rau, razbunator, intolerant, fara scrupule, ingrat si asa mai departe. Se intampla sa nu vad in fata decat un singur lucru, si anume de a fi eu cel care iese invingator din lupte care, evident, nici nu erau lupte de fapt. A nu se confunda asta cu insistenta in argumentare de acum.

Ar mai fi cate ceva de spus, dar cred ca am atins punctele esentiale. Si, cine ar fi crezut, n-as putea spune ca n-am avut un oarecare warm fuzzy feeling inside, aducandu-mi aminte de toate astea...

Doctor Faustus

Sa nu mai vorbim despre aceste pacate ale pioseniei, zise el
Thomas Mann - Doctor Faustus

Mann era deja, pentru mine, autorul celei mai plictisitoare carti bune... sau al celei mai bune carti plictisitoare - ma refer aici la Muntele Vrajit. Citisem si Lotte la Weimar si Casa Buddenbrook, deci stiam oarecum la ce sa ma astept de la romanul care da titlul acestui post. Si totusi...

Probabil, primul lucru pe care trebuie sa il afle cei care nu s-au intalnit cu scriitorul german pana acum e ca, daca vor de la literatura spectacol, daca sunt in cautarea frumusetii, a "gingasiei", daca vor sa fie surprinsi la fiecare pagina... ar fi bine sa citeasca altceva. Doctor Faustus e printre putinele carti care isi merita calificativul grea - a o citi presupune determinare si efort, tocmai pentru ca nu isi propune in niciun moment sa te atraga. Nu e o carte pe care sa n-o poti lasa din mana pentru ca vrei sa afli in orice moment ce se va mai intampla, si asta tocmai pentru ca nu se intampla mare lucru. Tocmai de aceea, atentia iti este foarte solicitata, pentru ca focusul nu e pe evenimente usor de retinut. Cuvinte ca suspans ii sunt straine cu desavarsire lui Mann, actiunea e previzibila dar, cum spuneam, nu actiunea este partea importanta a romanului.

Dar care e? ar fi intrebarea logica. Dupa atatea argumente indreptate aparent impotriva farmecului cartii (a propos, farmec e un alt cuvant ce nu poate fi asociat cu Doctor Faustus) ar trebui poate sa explic de ce m-a impresionat. Numai ca imi e foarte greu sa o fac - asa cum se intampla de obicei cu operele care te ating profund. Adrian Leverkuhn, personajul principal, e printre cele mai complexe de care am dat pana acum, si nu numai prin insusirile, caracterul, personalitatea sa ci si prin "detalii" (de fapt, elemente destul de importante) ca distanta, permanent variabila, pe care o simti fata de el. Serenus Zeitblom, personajul-narator, este de o neverosimilitate halucinanta, mai ales pentru ca, in mod ciudat, nu deranjeaza. Sentimentele lui pentru Leverkuhn ajung clar la cititor, si totusi exista ceva care te impiedica sa le intelegi, sa le simti. Si asta dincolo de rezervele exprimate chiar de Zeitblom, care nu se sfieste sa dea masura arogantei, de multe ori indreptatita dar uneori nu, a prietenului sau.

N-as vrea sa spun prea multe, desi orice as spune nu prea am cum sa stric placerea de a citi romanul (de fapt nici nu stiu daca o pot numi placere, mai degraba o experienta spirituala si intelectuala pe care ma bucur ca nu am ratat-o). Nu pot totusi sa nu amintesc macar finalul, de o forta fantastica. Final tragic, putin artificial dar iarasi fara sa deranjeze - de fapt cu o lipsa de naturalete caracteristica unei parti din muzica lui Leverkuhn, excelent descrisa de Mann/Zeitblom. Final care incununeaza impletirea (mai degraba in "polifonie" si nu in contrapunct - inca o paralela cu muzica) destinului compozitorului cu cel al Germaniei. Pentru ca si asta marcheaza romanul - biografia este scrisa de Zeitblom chiar in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Pana la sfarsit, nu ai cum sa nu-ti dai seama ca Leverkuhn de fapt este Germania, cu toate evidentele diferente evolutive. Nu stiu daca asta a fost chiar intentia lui Mann, probabil as fi putut sa aflu citind ceea ce se cheama "romanul unui roman", atasat la sfarsitul cartii - pagini in care Mann povesteste ce s-a aflat in spatele operei - dar am fost prea... obosit, da, asta e cuvantul - ceea ce poate subliniaza cel mai bine implicarea solictitata de Doctor Faustus.

In incheiere, cateva replici care poate nu spun nimic cuiva care nu a citit romanul, dar sper sa ofere totusi o oarecare idee:

Voiam sa ies, cand ma opri strigandu-ma pe numele de familie: "Zeitblom!" ceea ce, de asemenea, avu un ecou foarte dur, si intorcandu-se spre mine, zise: Am gasit. Nu-i dat sa fie.
- Ce sa nu fie, Adrian?
- Ce-i bun si nobil, imi raspunse, ceea ce se numeste omenesc, cu toate ca-i bun si nobil. Cele pentru care oamenii au luptat, citadele au fost luate cu asalt, profeti au proclamat triumfatori, asta nu-i dat sa fie. Trebuie luat inapoi. Eu voi lua inapoi.
- Nu te-nteleg bine, dragul meu. Ce vrei sa iei inapoi?
- Simfonia a noua, raspunse.

Metallica - cronica unui concert la care n-am fost

No life 'till leather
We're gonna kick some ass tonight
Metallica - Hit the Lights

1999
Pentru un copil care se uita la MTV, isi lua casete (evident nu originale) cu ultimul album al lui Ricky Martin sau alte prostii de genul asta, concertul Metallica nu avea cum sa insemne mare lucru. Ce-i drept, mai vazusem cate un videoclip, nu-mi displaceau dar nici nu ma atrageau foarte - cred ca Whisky in the Jar era cel mai difuzat atunci, nu tocmai reprezentativ. Evenimentul a trecut pe langa mine fara sa lase vreo urma, nici macar o umbra de curiozitate generata eventual de acea oarecare ostilitate afisata de o felie din media fata de ce a insemnat acel concert.

2001
Dupa ce The Unforgiven sau Nothing Else Matters au inceput sa faca parte din playlistul meu uzual, un best of (little did I know then ca voi uri cu toata determinarea acest tip de albume mai tarziu) al unui prieten a declansat un soi de transformare muzicala atat pentru mine, cat si pentru cercul de rockeri in devenire din care faceam parte. A urmat un cd cu mp3-uri (minune a tehnologiei moderne - eram pe vremea dial-up-ului) and I was hooked. Cu hotararea/graba/incapatanarea specifice varstei, am hotarat ca 'tallica iz da shit, intr-un asemenea hal incat nu imi puteam imagina ca, vreodata, imi va placea mai mult vreo alta trupa.
De acolo evolutia logica. Daca la un moment dat nu ma puteam hotari daca Load este mai bun sau nu decat Ride the Lightning, treptat situatia s-a schimbat. Primul pas a fost sa scot din calcul Load-ul amintit, precum si fratele sau Reload, pe motiv de simplitate compozitionala, lipsa de agresivitate si, in general, user-friendliness. A zburat dupa ele si mult laudatul (de nemetalisti - remarca ce nu se vrea superioara, ci doar o constatare) Black Album, cam pe aceleasi motive. Si (poate surprinzator) s-a dus si ...And Justice for All - supraprodus (desi n-are bass) si mult prea putin sincer fata de precedentele.

2003
Odata cu descoperirea unei trupe care va modela (in mare parte) preferintele mele in metal - ma refer la Slayer - Metallica scoate un album care, cu toate ca ma asteptam la asa ceva, ma dezamageste total. N-am reactionat ca altii, n-am dat foc la vechile albume doar pentru ca noul era infect, dar oricum, pe acea vreme, ascultam din ce in ce mai putin. Le stiam pe de rost, ma plictisisem pe de o parte, pe de alta incepusem sa descopar alte lucruri. Cam pe acea vreme s-a pus primul strat de praf, din multele ce se vor asterne pe acel cd cu mp3-uri.

2008
In timp ce scriu asta, am pe player trupe ca Jardin de la Croix, Deeds of Flesh, Arkhon Infaustus sau Neuraxis. Loc pentru 'talllica nu prea are cum sa fie, nu din snobism ci doar din cauza faptului ca vreau fie forta, fie rautate, fie complexitate (si lista ar putea continua) dincolo de posibilitatile trupei care mi-a marcat "tineretea metalica". Concertul vine prea tarziu, iar motivele pentru care sa merg sunt subtiri...
Dupa eveniment, analizand la rece, as fi avut, sa zicem, doua posibilitati. Prima, poate cea mai evidenta, ar fi fost sa ma imbat crunt, ceea ce mi-ar facilita mult o eventuala incercare de a trai concertul cum l-as fi trait in "tinerete". Poate o experienta interesanta, dar doar pe moment, fara sa raman cu ceva, si in plus nu sunt foarte de acord cu folosirea substantelor pentru a obtine o anume implicare afectiva (poate voi scrie despre asta cu alta ocazie). Apoi, as fi putut sa raman treaz, dar asta ar fi insemnat o detasare aproape totala. A nu se intelege gresit - inca gandesc despre majoritatea pieselor pre-1988 (hai si 1988) ca sunt creatii valoroase. Dar, in 2008, exista destule trupe care, chiar si fara a avea vreun merit, doar copiind de unde apuca, scot materiale peste cele ale metallicilor. E posibil sa arunce multi cu pietre, dar pentru mine valoarea "istorica" a muzicii conteaza putin, mult mai putin decat calitatea in sine. Revenind, stiind ce au cantat si auzind destule pareri cu privire la cum au cantat, ar fi fost probabil un concert ok, nici mai mult, nici mai putin - un concert care, desi absenta nu a fost complet fara regrete, nu si-ar fi meritat banii, efortul de a lua din timp bilete and so on.
In incheiere - da, realizez, daca eu as fi citit, la 16-17 ani, ceva de genul asta l-as fi injurat pe autor fara sa stau prea mult pe ganduri...

Papini, teorii, modele si altele...

Este greu, cred, sa se gaseasca un alt om care de-a lungul vietii sale sa fi dat un faliment mai mare ca mine.
Giovanni Papini - Un om sfarsit

Ii povesteam cuiva ca daca as fi citit cartea asta cand am avut prima oara ocazia, as fi maturat pe jos cu scriitorul italian. Asta s-ar fi intamplat acum aproape 8 ani, cand am citit (printre foarte putinele mele lecturi pentru scoala) Romanul adolescentului miop al lui Eliade. Ma bucur ca am luat atunci decizia logica de a nu cauta romanul lui Papini - logica pentru ca nu mi-a placut deloc cartea care facea referiri chiar enervante la ea. Nu ca nu as fi avut dreptate sa tarasc Omul sfarsit prin mocirla, tinand cont de ce eram eu atunci - plin de "vitalitate metafizica", si cu mult prea putina toleranta pentru ce se indeparta de aceasta idee. Poate ca atunci nu as fi facut nici macar diferenta intre Eliade si Papini - acum o fac, romanul primului sta inca in acea mocirla si nu vad sa iasa de acolo prea curand. Ca o paranteza - Eliade fans, da stiu, "citeste aia, citeste ailalta!!" - maybe I will someday.

Desigur, motivele pentru a il calca pe Giovanni in picioare sunt inca acolo, apar insa si circumstante atenuante... de fapt, nu, apar motive pentru a-l admira. Bizar poate, multe dintre ele sunt legate de Gog, carte care pune in lumina doua calitati de netagaduit - un bisturiu cat se poate de fin si o nebunie ludica de care nu dai prea des. Calitati care pun in alta lumina ceea ce ar fi putut fi privit ca o lamentare penibila in Un om sfarsit, dar nu scuza (aproape) voluptatea cu care Papini imbratiseaza esecul.

Ciudat poate, ceea ce m-a pus cel mai mult pe ganduri din acest roman e prima parte, si in special obiceiul personajului-narator de a schimba teoriile, modelul, filosofia cu o frecventa ametitoare. Am mai spus-o si repet, nu agreez modul de viata al persoanelor pentru care un sistem de valori e doar un bun subiect de conversatie la o bere. Ceea ce stim, credem ca stim, ceea ce doar banuim despre lume alcatuiesc impreuna un simplu model, model care determina alegerea unor valori, valori care ar trebui sa ne ghideze in tot ce facem. Armonia totala in acest sens e desigur dincolo de posibilitatile noastre, dar cred ca trebuie cel putin sa ne indreptam spre acest ideal, pentru ca altfel toate aceste "jocuri" ale ratiunii n-ar avea sens. In aceste conditii, e de la sine inteles ca prezinta destul interes cauzele si modul in care cineva isi poate schimba modelul si valorile. Papini (in carte) o face aproape din plictiseala cateodata, din dezamagire alteori - dezamagire cauzata de nepotrivirea cu viata "reala". Dar nu o face prea usor... si prea des?

Presupunand ca o persoana nu face parte din randul celor pentru care toate asta sunt doar "vorbe", in mod sigur a avut momente in care propriile valori s-au dovedit cel putin incomode, si nu ma refer aici doar la principiile rigide cu care nu am fost niciodata de acord. In astfel de situatii, intrebarea logica pe care totusi multi nu si-o pun (si Papini pare ca si-o pune prea rar) este daca nu cumva sistemul de valori e ok si trebuie sa tinem cu dintii de el. Italianul alege varianta, poate mai simpla, care presupune pur si simplu schimbarea modelului de fiecare data cand apare o problema. Departe de mine gandul ca nu trebuie facut asa ceva niciodata, dar cred ca sunt momente in care modelul trebuie sa ramana fix si eventualele neregularitati integrate in acesta. In fond, a fi ateu si a incepe sa crezi (sau sa crezi ca crezi - ceea ce nu se intampla tocmai rar) in momente dificile e cam acelasi lucru cu ce tot face Papini, la un nivel elementar.

In mod ideal, conceptiile ar trebui sa fie suficient de ferme incat sa aiba substanta indiferent de circumstante, dar suficient de largi si/sau flexibile pentru a permite ajustari. Acest echilibru fin e desigur greu de gasit si greseli se pot face la tot pasul. Papini insa da adeseori senzatia ca nici nu incearca...

"...written to address the lack of babies as subjects in lierature..."

Nu-s un fan al colectiei Literatura de la Cotidianul, dar trebuie sa fii prost ca sa nu recunosti ca unele din cartile aparute sunt valoroase (nu multe,totusi), sau al naibii de snob ca acea valoare sa paleasca pentru ca e vorba de un proiect adresat cititorilor de ziar. That out of the way, pot spune ca am dat de cuvintele din titlul postului cautand informatii despre un roman ce urma sa apara in cadrul colectiei respective. Nu mai stiu cum o chema pe scriitoare, stiu insa ca romanul purta numele "Bebelusul" si pe Wikipedia (nu tocmai cea mai de incredere sursa de informare, dar in cele mai multe cazuri cea mai rapida) scria ca a fost conceput (macar in parte) pentru a compensa lipsa personajelor-bebelusi.

Primul lucru care mi-a venit in minte a fost o intrebare - de ce ai vrea personaje-bebelusi in literatura? Trecand peste posibilitatea, in diverse curente, ca prin alegorii si simbolistica (sau doar dintr-o joaca) sa ai personaj principal chiar si un bolovan, prezenta copiilor sub 3-4 ani aproape exclusiv ca "obiecte de decor", menite doar sa coloreze intr-un anumit fel ce e important, mi se pare cat se poate de normala. Nu vad ce ar putea fi interesant pentru un scriitor la o fiinta a carei activitate emotionala e intensa, dar lipsita de complexitate - asta ca sa nu mai vorbesc de ce se intampla cu un bebelus, din exterior privind: nimic, sau nu mare lucru. Si, de parca nu era sufient, posibilitatile de comunicare ale "subiectului" stim cu totii cat de limitate sunt. Repet, argumentele de fata se refera la cazul in care incercam sa pastram macar o bruma de realism (lucru pe care nu il consider neaparat necesar literaturii de calitate), altfel putem la fel de bine sa ne plangem ca nu am gasit niciun roman in care personajul principal era o mapa de plastic.

Dincolo de asta, apare inca o intrebare. Si anume, este oare de datoria unui creator sa incerce sa umple eventualele gauri din arta pe care o practica? "Sa incerce" nu e bold degeaba, aproape intotdeauna cei cu adevarat speciali au ajuns sa ocupe o nisa ce nu fusese (suficient) explorata inainte, dar daca am interpretat corect toate semnalele, asta nu s-a intamplat pentru ca ei s-ar fi chinuit sa rezolve o problema a distributiei subiectelor la momentul respectiv. Nu cred ca sunt departe de adevar cand spun ca, daca o tema nu e reprezentata in literatura/pictura/muzica/ etc., foarte probabil cauza e ca nu are cine sa scrie/picteze/compuna asa ceva. Iar daca tu te ocupi de "carenta" respectiva dintr-un fel de simt al datoriei, probabilitatea, si asa infima, sa fii persoana potrivita devine nula.

Da, eu cred in imaginea idealizata a artistului care comunica, prin creatie, exclusiv ce simte ca trebuie sa comunice. Si, desi stiu ca suntem de multe ori pacaliti de cei care fac comert cu idei, ganduri si sentimente, nu cred ca voi renunta prea curand la aceasta imagine.

Waiter, There's Too Much Art in My Literature!

Is your mastery of form different than your mastery of nature?
Renaissance - The Death of Art

Ar trebui, probabil, sa spun de pe acum ca titlul contine o exagerare. Desi vad literatura separata destul de clar de celelalte arte, nu am cum sa o scot in intregime de sub umbrela. Umbrela cu o forma ciudata, totusi, pentru ca (si aici vorbesc strict personal) trebuie sa acopere doi uriasi (pe langa cel despre care este vorba acum, mai e si muzica), precum si niste pitici care fie se invart pe langa picioarele celor mari, fie stau de vorba separat intr-un colt.

Nu stiu daca e normal ca dintre acei uriasi si pitici, primul cu care am facut cunostinta cu adevarat e literatura. La inceput, normal, imi spunea povesti si eu eram cat se poate de multumit, pana cand am inceput sa ma plictisesc. I-am cerut sa-mi povesteasca si altceva. Pentru un timp, m-a linistit schimband personaje, locuri, vremuri... dar nu mi-a luat mult sa ma prind ca era, in fond, acelasi lucru. Am vrut mai mult si mi-a oferit mai mult. Si, evident, atunci nu intelegeam chiar tot ce vrea sa-mi spuna, iar in momentul in care auzeam "iti vei da seama cand vei mai creste" reactionam nervos, dar uriasul nu prea ma baga in seama. In prima faza a trebuit sa invat sa pun intrebari, pentru ca pe cele mai stupide le ignora si rareori raspunsul era de natura sa ma lamureasca. Am avut si perioade de frustrare, in care il evitam intentionat pentru ca ma gandeam ca nu pot scoate nimic bun de la el. Dar, cu timpul, am inceput sa ma pricep la a pune intrebari. Uriasul a trecut de la raspunsuri rare si eliptice la unele cat se poate de concise si eficiente. Dar nici asta nu mi-a ajuns. Problemele pe care le ridicam au devenit si mai ...grele, iar prietenul meu (ca deja il puteam numi asa) era in evidenta dificultate. Asta pana cand, la un moment dat, he cracked. M-a rugat sa il las in pace, mi-a spus clar ca el nu se pricepe la raspunsuri, cel putin nu la nivelul la care ajunsesem eu sa il testez. "Dar la ce te pricepi?" am izbucnit eu. "La intrebari" a venit prompt replica. "Ok then, hit me with all you've got" - indemn pe care aproape l-am regretat pe moment, dar am ajuns sa il consider unul din cele mai intelepte ever. He was good, uriasul... poate la fel de bun ca mine, atunci, desi eu ma antrenasem destul. Dar nu asta era problema cea mai mare, ci faptul ca, in urma acestei schimbari in desfasurarea de forte, nu numai ca trebuia sa fac fata asalturilor lui, dar nu imi pierdusem greu capatatul obicei ca, in momentul in care se ivea ocazia, sa lansez si eu o intrebare bine plasata. Uriasul refuza cu incapatanare sa ma ajute la pararea loviturilor, eram singur on the receiving side, it wasn't pretty dar am rezistat. And here I am...

Concluzionand aceasta mica alegorie, a trecut ceva vreme de cand a ridica probleme este principalul rol al cartilor, pentru mine. Nu spun ca nu se intampla sa ma incante o penita jucausa a unui autor, ca nu ma las din principiu influentat de imagini frumos conturate sau ca stilul ma lasa rece. Dar nu mi se par de ajuns. Spuneam mai demult ca daca dupa terminarea unei carti nu te doare capul, cartea nu a fost buna - singurul motiv pentru care nu as mai sustine asta sus si tare e ca nu mai asociez gandirea (de fapt, in general, o experienta intelectuala) cu dureri de cap. Varianta "noua" ar fi: daca o carte nu te face sa vrei sa descoperi mai multe (despre tine in primul rand, apoi despre lume in general) nu e buna. Desigur, asta inseamna ca literatura devine o experienta profund individuala si ca rolul cititorului rivalizeaza cu cel al scriitorului (ma jucam cu astea si in precedentul post). Si mai inseamna ca, daca in alte cazuri aproape ca sunt de acord cu l'art pour l'art, aici nu poate fi vorba de asa ceva.

Unii se vor intreba atunci cum ramane cu maiestria scriitorului, ce importanta are abilitatea cu care isi manuieste penita/creionul/ pixul/tastele. E destul de simplu, pana la urma - prefer sa discut cu o persoana care vorbeste normal decat cu una cu voce foarte stridenta sau cu un balbait, iar in lumea scriitorilor cei din ultimele categorii sunt substantial mai multi decat in rest. Nu, n-am nimic cu scrierile frumoase si atat (atat timp cat nu-mi sunt bagate pe gat ca fiind capodopere), se intampla sa-mi mai placa, chiar destul de mult cateodata, dar nu le vad ca eventuale varfuri a ceea ce inseamna literatura pentru mine. Ok, un alt fel de tablouri da... poate, in cel mai bun caz, ceva asemanator vag cu muzica... dar cam atat.

Toleranta la ambiguitate (?)

M-a amuzat expresia cand am dat prima oara de ea (sau cand mi s-a intamplat prima oara sa fiu atent), la un curs de psihoinventica (i.e. materia inutila din semestrul respectiv) acum vreo 2 ani. N-aveam cum sa o privesc altfel decat cu o spranceana ridicata, asa cum am privit tot ce ne indruga profesoara (evident frustrata profesional, dar asta e alta discutie). Ideea de atunci era ca o toleranta ridicata la ambiguitate in formularea problemelor este unul din ingredientele creativitatii, iar a insista prea mult pe claritate cica omoara inventivitatea. Enfin, nu e neaparat asa, adica trebuie gasit un punct de echilibru undeva.

Parasind domeniul, problema (in)dezirabilitatii ambiguitatii e intr-adevar interesanta. Take art, for instance. Unghiurile drepte si suprafetele colorate clar fac din scriitor un profesor de matematica, din muzician un metronom, din actor un robot. Asta nu inseamna ca sustin in mod necesar opusul, extrema cealalta in care scriitorul devine un betivan neinteligibil, pictorul arunca galeti de vopsea pe un perete and so on. Nu-s o persoana care cauta intotdeauna echilibrul, dar in arta trebuie puse cu multa atentie in balanta rolurile cititorului/spectatorului/etc si al creatorului - daca primul este neglijat experienta e evident impersonala, daca al doilea e deficitar creatia a fost, inseamna, un simplu element declansator. Si aici apare rolul echivocului - intentionat sau nu, intr-o proportie rezonabila aduce arta la nivelul in care poate spune ceva personal, ceva ce doi oameni diferiti nu pot intelege la fel decat intamplator. Bine, se poate discuta mult despre diferentele, vizand acest aspect, care apar intre arte - o voi face, dar nu acum.

Trecand mai departe, spre filosofie (de la literatura pasul e mic), ideea, poate surprinzator, ramane in mare aceeasi. De fapt, nu neaparat - depinde de ceea ce intelegi prin filosofie, daca e vorba doar de o abilitate aristotelica de a folosi cutii si cutiute, probabil ca postul asta nu are niciun sens. Cum eu insa aleg sa o consider un animal foarte viu (daca-mi este permisa exprimarea), un animal care nu se da inapoi de la a devora absolut orice, posibilitatea de a interpreta, de a adapta, de a personaliza e esentiala. Si poate chiar e nevoie si de fire care nu duc (inca) nicaieri.

De la filosofie ajungem fara vreun efort la viata "reala"- sau cel putin asa ar trebui, din pacate sunt multi cei pentru care metafizica e doar un eventual hobby, iar "teoriile" au ca unic scop omorarea catorva ore. Anywayz, treaba lor, revenind la asa-numita ambiguitate, nu pot spune decat ca ne lovim de ea la toate nivelurile care conteaza. Poate ca pare ciudat din partea unei persoane atat de analitice, dar n-am cum sa ma gandesc ca o viata in care totul este clar, conform cu niste relatii si formule dinainte cunoscute - sau scris intr-o limba care nu mai are niciun fel de secrete - mai are vreun fel de valoare diferita de cea statistica. However, asta nu trebuie sa ne opreasca din a cauta sensuri...